f3z14zk
Cu doua citate din Evanghelie, puse ca epigraf, si un comentar publicat deosebit, autorul a explicat de ajuns morala povestirii sale celebre. In 1890, cand apare nuvela aceasta, in care cei mai multi n-au vazut decat o alarma violenta contra impuritatii sexuale, Tolstoi era convertit de mult. Lumina i se facuse deplin: alte valori nu mai existau pentru dansul in afara de morala si religia elementara; cu nici un pret n-ar mai fi vrut sa treaca in ochii semenilor lui drept povestitor, adica drept simplu artist.
Dar pornirile adanci si oarbe ale naturii sunt mai tari decat vointa cugetata, oricat de indaratnic s-ar proclama ea. Tolstoi ramane artist fara sa vrea, si in aceasta privinta istoria literara poate sa-l pomeneasca aproape ca pe o curiozitate unica. E cu putinta sa fi

fost oarecare poza rafinata in convertirea lui; atitudinile acele de mujic umilit si pravoslavnic le va fi savurat el, poate, in oglinda vanitatilor celor mai ascunse care in nici un suflet de om nu lipseste si din acest punct de vedere a facut, intre altii,
Merejkovski cateva presupuneri inteligente si verosimile; totusi, numai un scepticism prea simplu si de prost-gust ar putea clasa pe un om ca acesta printre obisnuitii cabotini ai vietii artistice si literare. In asemenea tipuri cu instincte, cu sensibilitate si fantezie supranormala, poza si vointa autentica incap bine, fara ca una sa altereze pe cealalta. Ca si Rousseau, Tolstoi era un bolnav superior; la astfel de oameni poza nu e simpla si vulgara grimasa a mediocrilor, ci joc, copilaresc poate, dar de buna-credinta, al unui suflet hipertrofic. Putem crede ca dorinta lui Tolstoi de a nu fi artist, ci numai apostol, era curata, si ca lupta cinstit sa se lepede de lume, prin urmare si de arta... Dar a ramas artist pana la moarte: Hagi Murad, Parintele Serghie, Diavolul, Cadavrul viu stau dovada vesnica de puterea neinvinsa a vocatiei. Insa Kreut zer-Sonate are o valoare deosebita, tocmai pentru ca Tolstoi crede si afirma atat de hotarat ca aceasta povestire e o fabula de propaganda, si fiindca cititorul obisnuit a primit-o din capul locului ca o teza morala, si altceva n-a mai vazut in ea.
E drept ca in aceasta nuvela morala vine inaintea faptului, asa incat atentia cititorului comun ramane definitiv acaparata de morala. Dar tocmai la structura literara a acestei prime parti moralizatoare trebuie luat seama cu deosebire.
S-ar putea crede ca, pentru a da maximum de putere tezei sale, Tolstoi a imaginat un nebun ca Poznicev si l-a insarcinat tocmai pe dansul sa o sustie. Dar pornirea artistica a fost mai tare decat intentia morala; efectul estetic primeaza cu orice pret.
Prin tehnica lui desavarsit realista, aplicata cu o virtuozitate care descurajeaza analiza, Tolstoi da atata lumina si relief figurii nebunului, incat aceasta figura, si nu teza pe care o debita, ocupa inevitabil atentia cititorului literar. Doctrina nebunului se

absoarbe in desenul figurii, si e distribuita asa incat sa-i adan ceasca si sa-i coloreze caracterizarea.
Iata, in coltul intunecat al vagonului, un om scurt de stat, carunt, cu un palton vechi, cu o vesta ordinara dedesubtul careia se vede o camasa ruseasca brodata. Are miscarile scurte si iuti.
O alta ciudatenie a personajului e ca, din timp in timp, scoate un sunet curios, ca un fel de tuse, de sughit sau de ras inabusit pe loc. Omul se fereste sa intre in vorba cu alti calatori. Cand il intreaba cineva, raspunde scurt si brusc. Citeste, fumeaza, bea ceai, priveste pe geam: in tot ce face e neliniste continua. Si, ca un motiv muzical, revine aproape in fiecare paragraf rasul sau sughitul acela bizar. Pana la sfarsit, Tolstoi ne reaminteste, in rastimpuri minunat calculate, glasul sugrumat sau iritat, miscarile agitate, suspinele sau rasul amar al calatorului tragic.
Evident, Tolstoi cauta ca figura, cu ticurile ei stranii, sa ne obsedeze. Prin aceasta efectul estetic ni se sapa tot mai adanc in fantezie; figura se intregeste halucinatorie.
Domnul nervos , domnul cel izolat striga tare, furios , ochiil ii ard, muschiul unui obraz ii tresare spasmodic, dintr-odata simte ca-l supara lumina, iute se urca pe canapea si trage perdeluta lampii, grabit soarbe, ceasca dupa ceasca, un ceai negru ca cerneala; asa ne urmareste chipul omului in tot timpul povestirii, iar intre ideile varsate pe nerasuflate si infatisarea exterioara acordul e deplin: ideile sunt asa cum trebuie sa fie la un apucat ca acesta.
* * *
Poznicev e inteligent si smintit. Rationeaza ca un filozof istet, dar observa si conchide unilateral ca un maniac.
Impuritatea fundamentala a vietii sexuale, aceasta e ideea lui Poznicev. Nu e vorba de a innobila, cum se zice, dragostea fizica: trebuie suprimata, fiindca ea e raul radical. Judecata e

simpla si luminoasa: sau viata n-are inteles, nici scop, si atunci logic se impune sa o negam asa cum cer budistii, Schopenhauer si Hartmann; sau are un scop, si atunci e clar ca ea va trebui sa inceteze indata ce acest scop va fi atins. Si care poate fi scopul vietii? Desigur: bunatatea si iubirea de oameni. Ce puteri stau impotriva acestui scop? Patimile noastre. Si
Poznicev nu sta o clipa la indoiala: cea mai tare, mai rea, mai indaratnica dintre patimi este dragostea sexuala. In aceasta privinta siguranta lui e deplina: stie ca asa e, fiindca el,
Poznicev, a suferit grozav din pricina dragostei fizice si e cunoscut ca siguranta care se capata prin mare suferinta e tare ca granitul. Cand suferinta se preface in teorie generala, nu mai poate fi scapare. Intamplarile grave ale vietii omul le generalizeaza fara scrupul, si impotriva filozofiilor nascute din patanii proprii leac nu exista. Obiectia cea mai pasnica il exaspereaza. Cel incercat nu raspunde decat cu ras amar, sau cu manie celor care ar vrea sa-i critice convingerile.
Oricat de scurt schitate, figurile celorlalti calatori apar tot atat de intregi si viu caracterizate ca si figura centrala. Avocatul si doamna cea cu idei moderne, negustorul cu idei ruginite si comis-voiajorul care n-are nici o idee si cauta sa apuce cand una, cand alta implinesc cu puternic relief tabloul in jurul dramaticului erou. Hainele, mutrele si intreg stilul exterior, felul cum incep vorba, cum se intrerup, cum nu se inteleg si, nerab datori de a se asculta, se reped sa raspunda la afirmatii pe nedreptul atribuite adversarului... intreaga babilonie a discutiilor obisnuite, cu absurditatile lor tipice si comice, o fixeaza Tolstoi cu acea rara maiestrie realista care-l stapaneste ca o fatalitate suprema. El vede artistic, necontenit, in ciuda zelului moralistic, carui vrea sa-si inchine toata vointa si destoinicia.
Intre autorii vestiti care au intrebuintat dialogul pentru a da cadru viu unor idei generale, Tolstoi imi pare sa fi impacat cel mai bine relieful artistic al persoanelor cu limpezimea ideilor

care-si stau impotriva. In Platon, interlocutorii rareori sunt altceva decat ecouri simple si monotone ale lui Socrat. La Renan, parizianul consacrat atenian prin formula obisnuit admisa, figura persoanelor (in dramele filozofice nu mai putin decat in

Dialoguri) nu exista: sunt nume proprii scrise in capul unor paragrafe, care n-au ce face cu aceste palide sonoritati decorative.
Multe pagini din Anatole France nu sunt decat dialog filozofic.
Desigur, plasticitatea persoanelor lui (Coignard si unele figuri din Histoire contemporaine) e adeseori abil sustinuta; dar incercarea de a fixa realistic capriciile unei conversatii odata cu fizionomia vorbitorilor, de pilda in primele capitole din Le lys rouge, da efecte artificiale si sterse, fata cu introducerea, foarte asemanatoare ca intentie tehnica, mult mai scurta, dar cu atat mai plina si vie, din nuvela lui Tolstoi. Si aici, ca in orice forma inrudita cu dialogul filozofic, una din figuri creste excesiv fata cu celelalte, si convorbirea e curand inlocuita de monolog. Dar la Tolstoi, monologul, oricat s-ar dezvolta, nu inceteaza de a caracteriza persoana care-l debita. La fiecare capitol se adauga semne noi ale detracarii personajului.
* * *
Poznicev e chinuit de gelozie sexuala in asa grad ca, pana si pe medici ticalosii, sarlatanii, cinicii de medici! ii ineaca in injurii furioase, fiindca dezbraca si pipaie peste tot nevestele oamenilor . Alt potop de ocari si blesteme, pe imbracamintea femeilor, cu deosebita staruinta asupra felului nerusinat de a pune in valoare frumusetile carnoase de dindaratul corpului. Era un punct cu deosebire sensibil in sufletul acesta atat de tragic: chiar pe rivalul sau, pe elegantul viorist, il batjocoreste cu grozava ironie, pentru ca i se parea ca seamana, la contur, cu femeile hotentote Poznicev are o oroare speciala si curioasa de callipygie. Dezgustatorul viorist mai are inca si ceva parizian

in persoana lui; si Poznicev zice curent: maimutele si parizienii , pentru a exprima in doua cuvinte cea mai abjecta stricaciune.
Foarte tare il irita de asemenea ghetele cu nasturi ale tanarului.
Cu toata logica sustinuta, la un anume loc izbucneste dintr-oda ta incoerenta constitutiva a dezechilibratului: dupa ce aratase, in culori de o fioroasa violenta, ura salbatica in care se zbat, de la inceputul casniciei, el si sotia, ne loveste (la sfarsitul capitolului
XXI) exclamatia neasteptata: trebuia sa conduc pana la usa pe domnul acesta, venit sa tulbure pacea, sa zdrobeasca fericirea unei familii intregi . Pana aici fusese vorba numai de lupta pe moarte si de cea mai cumplita mizerie casnica; acum, deodata, ni se pomeneste de pacea si fericirea caminului. Fara indoiala, omul nu e intreg la minte; gandurile lui se dau peste cap, ghiontuite de impulsuri furioase. Si Poznicev jura, fireste, ca nouazeci si noua la suta din oamenii insurati traiesc intr-un iad ca acela in care traise el. Cei mai multi n-au curaj sa dea lucrul pe fata, tot astfel cum n-au curaj sa strige in gura mare ca luna de miere e numai murdarie, rusine, scarba, chin sau plictiseala.
Cu indaratnicie de posedat, el refuza sa admita ca intre soti poate exista, in adevar, altceva decat turbare sexuala si ura de moarte, alternativ, sau, poate, chiar confundate intr-un amestec ciudat si virulent.
Pentru ca, dupa ce facuse si alaptase o casa de copii, femeia, istovita, vrea sa se odihneasca, barbatul face, pe loc, aceasta incheiere, pe care o crede cu deosebire dreapta : s-a lepadat de datoriile ei de mama; atunci, desigur, tot asa de usor isi va calca datoria de sotie. Si apoi copiii, cine stie cu ce lachei au fost facuti?... In sfarsit, ce mai atata vorba? Doctorii si muzica, iata cauzele celor mai multe adultere. Din intamplare, doamna

Poznicev facea muzica, si pe aceasta particularitate cladeste ingeniosul ei sot o intreaga si amara filozofie... Muzica ar trebui controlata de autoritati, ca si sugestionarea hipnotica. Presto din
Kreutzer-Sonate se canta in saloane pline de cucoane decoltate,

si nimeni nu striga impotriva acestei nerusinate provocari...?! E drept ca, in mijlocul acestei izbucniri despre muzica, a carei putere o proclama grozava si spaimantatoare , Poznicev are clipe de retinere lucida, si, in doua randuri, observa ca vortbeste numai despre dansul , oprindu-se astfel in loc, in fata propriei sale ciudatenii.
* * *
Dupa astfel de pregatiri, care cititor capabil de atentie estetica, de intelegere specific literara se va mai putea ocupa de doctrina nenorocitului acestuia care, evident, purta in el din nastere sortii unei existente catastrofale?
Intregul tablou e lucrat astfel, incat figura sa ne captiveze, si nu cuprinsul brut al vorbelor care i se atribuie: ideile sunt culori si linii ale figurii. Avem inainte un nebun, infatisat cu o rara capacitate artistica. Si se poate un material mai favorabil pitorescului literar decat nebunul?
Cum se vor fi luptat sau impacat, in sufletul autorului, intentia pur artistica cu vointa de a moraliza, nu putem sti; si nici nu importa. Neindoielnic ramane, cred, ca intentia artistica a triumfat de la un capat pana la altul al lucrarii. In aceasta privinta
France prezinta un contrast foarte instructiv cu Tolstoi: la cel dintai, gandul abstract si intentia teoretica sunt adeseori mult mai tari decat impresia plastica, care numai cu anevoie isi face loc, sau este chiar cu totul pierduta din vedere; din contra, la
Tolstoi instinctul artistic, in chip fatal, pare ca fara stirea si osteneala autorului subjuga intentia didactica.
De cand incepe criza si pana la uciderea femeii, dezechilibratul
Poznicev se arata nu numai inteligent, dar si maestru observator si artist rafinat. Calatoria in trasura si apoi in tren, zbuciumul gandurilor, linistea si tulburarea care-l stapanesc pe rand, in sfarsit acumularea precipitata a faptelor la sosirea acasa in puterea

noptii; furia suprema stapanita cu ultimele puteri, ca sa poata surprinde cat mai viclean pe vinovati, alegerea pumnalului a carui teaca aluneca dupa o sofa si Poznicev se gandeste ca pe urma va trebui sa o caute acolo, dupa cum se gandeste ca ar fi ridicol sa alerge, fara ghete in picioare, dupa complicele sotiei vinovate rezistenta corsetului sub cutit si apoi infundarea cutitului in carnea moale, toate amanuntele, in sfarsit, care lovesc si minuneaza prin exactitatea lor stranie si imperioasa. Poznicev le justifica spunand ca e falsa cu desavarsire afirmatia celor care pretind ca nu-si aduc aminte nimic din ce au facut in accesele lor de furie. Eu imi aduc aminte tot, si nici o clipa n-am incetat sa-mi aduc aminte. In fiecare secunda stiam ce fac. De faptul insusi al omorului mi-am dat seama cu o minutiozitate extraor dinara... Si cutitul l-am scos pe loc din carne, cu dorinta sa repar ceea ce facusem .
Dar minutiozitatea extraordinara , atat de caracteristic pomenita de eroul povestirii, este viziunea artistica insasi. Pe erou l-a imaginat Tolstoi, l-a incadrat si l-a inspirat sa vorbeasca cu minutiozitate extraordinara . Si tot ce e perceput si exprimat minutios devine irezistibil estetic, impune contemplare. In acest caz trebuie sa fie cu desavarsire obtuz cititorul care e in stare sa se opreasca la intrebarea bleaga, scumpa autorilor de brosurele morale: are sau n-are Poznicev dreptate, si ce masuri sunt indicate pentru ca sexele sa traiasca in dulce armonie, iar scandaluri sau crime pasionale sa nu mai fie?