I. Viata j5s18sr
Cel mai mare dramaturg si scriitor satiric al literaturii noastre, I.L.Caragiale,
s-a nascut la 30 ianuarie 1852 in satul Haimanale din fostul judet Prahova,
ca fiu al lui Luca si al Ecaterinei Caragiale. Primele clase le urmeaza la Ploiesti,
la Scoala Domneasca, pastrand o pioasa amintire invatatorului Basil Dragosescu,
de la care a invatat intaia data tainele gramaticii si respectul pentru limba
romaneasca.
Dupa 1870, timp de cativ ani, preocuparile lui Caragiale se aseamnana cu ale
marelui sau contemporan si prieten de mai tarziu, M. Eminescu: in 1870 Caragiale
este copist la Tribunalul Prahova, iar in 1871 este sufleur si copist al Teatrului
National din Bucuresti.
Anul 1873 este important in evolutia lui Caragiale, intrucat acum de prima proba
a inclinatiilor sale satirice, debutand la revista umoristica Ghimpele, cu articole
si note polemica ascutite, in care ataca cu fronda juvenila pe Maiorescu, Macedonski
s.a.
Anul 1884 trebuie retinut ca data memorabila in care apare capodopera dramaturgiei
noastre clasice, comedia O scrisoare pierduta, reprezentata in acelasi an. La
cei 32 de ani, Caragiale daduse literaturii noastre : O noapte furtunoasa, Conu
Leonida fata cu reactiunea si O scrisoare pierduta.
Intre 1888-1889, aproape un an, Caragiale functioneaza ca director general al
teatrelor. Insa relatiile cu Junimea si cu Titu Maiorecu incep sa se raceasca
si Caragiale incepe sa devina, pentru liberali si conservatori, deopotriva,
un scriitor dificil si incomod.
In 1901 apare volumul Momente si schite si in acelasi an are loc cunoscuta acuzatie
de plagiat adusa de Caion Al. Ionescu, publicist mediocre, necinstit si amator
de scandaluri, infierat in fulminanta pledoarie a lui Delavrancea.
In 1904, beneficiind de o mostenire considerabila, Caragiale pleaca la Berlin,
unde se va stabili pana la moarte. Placarea lui din tara nu trebuie privita
cu superficialitate, ca fiind simplu rezultat al unei mosteniri.
Dar cea mai emotionanta dovada a legaturii trainice cu tara adevarata, cu poporul
napastuit pe care la slujit cu devotament si ale carui dureri si nazuinte le-a
oglindit cu atata patrundere intr-o insemnata parte a operei sale, o constituie
pamfletul 1907 din primavera pana-n toamna, cel mai aspru rechizitoriu al vremii,
cu privire la marile rascoala taranesti.
I.L.Caragiale moare la Berlin, in 1912, 22 iunie, lasand in urma sa o opera
bogata si stralucitoare,, o adevarata oglinda a societatii romanesti de la sfarsitul
secolului al XIX-lea.
II.Opera
I.L.Caragiale este, inainte de toate , marele dramaturg al literaturii noastre,
autor al comediilor O noapte furtunoasa, O scrisoare pierduta, Conu Leonida
fata cu reactiunea si D-ale carnavalului, precum si al dramei Napasta. Ceea
ce da o neobisnuita vigoare creatiilor sale dramatice este in primul rand continutul
lor deosebit de valoros, prin ascutita lui actualitate in vremea autorului.
Dar fara indoiala ca genul dramatic al lui Caragiale si-a gasit expresia desavarsita
in O scrisoare pierduta. Ceea ce face ca aceasta piesa sa treaca inaintea tuturor
celorlalte este, inainte de orice, continutul de indei. Reprezentarea piesei
O scrisoare pierduta pe marile sceni ale lumii (Morcova, Berlin, Varsovia, Paris,
Buenos Aires) atesta, indiscutabil, universalitatea ei.
De o factura cu totul deosebita este Napasta. De data aceasta rasul este convertit
in compasiune, satira in meditatie si profunzime psihologica.
Dupa 1890 repertoriul lui Caragiale se imbogateste cu proza de analiza si cu
povestiri care ilustreaza si de asta data, bogatele resurse ale marelui scriitor.
Apar : nuvele :O faclie de Pasti, Pacat si In vreme de razboi.
Povestiri : Kir Inulea, La hanul lui Minjoala, Calul dracului, Abu Hassan.
Schite : d-l Goe, Triumful talentului, Vizita, Lantul slabiciunilor, s.a.
