Poezia lui Ion Barbu este cu mult deosebita de cea a lui Arghezi si Blaga, intelegerea poetului asupra a ceea ce trebuie sa fie poezia e mai aproape de conceptia unor poeti moderni si singulari ca Mallarme si Valery, decat de conceptia mai generala, impusa de romantism. p2p20pg
Poetul a fost dublat de un matematician, iar modul de a gandi in spiritul abstract al matematicii s-a impus si in planul reprezentarilor poetice.
Poezia lui e provocata de contemplarea lumii in totalitatea ei, de dorinta de a comunica cu Universul in ce are el in esenta, dincolo de infatisarile de suprafata. Starea poetica barbiana est o stare de intelectualitate. Toate acestea determina o tensiune sufleteasca puternica.
In studiul “Introducere in poezia lui Ion Barbu”, Tudor Vianu propune trei etape ale creatiei acestui poet: parnasiana, baladic-orientala si ermetica.
A. Prima etapa este cea parnasiana, a versurilor publicate in “Sburatorul”: “Lava”, “Muntii”, “Copacul”, “Banchizele”, “Panteism”, “Arca”, “Pytagora”, “Raul”, “Umanizare” s.a.
Scurte si riguroase ca forma, poeziile propun un univers tematic restrans. Babu descrie pasaje mineralizate, forme ale geologicului si ale florei, evoca zeitati mitologice sau surprinde procese de constiinta, cum ar fi solemnul legamant al lepadarii de pacatul contemplatiei abstracte in favoarea vointei de a trai viata cu frenezie, intr-o totala consonanta cu ritmurile vii ale naturii:
“Vom merge spre fierbintea, frenetica vieata,
Spre sanul ei puternic cioplit in dur bazalt,
Uitat sa fie visul si zborul inalt,
Uitata plasmuirea cu aripe de ceata!”
(“Panteism”)
Evitand poezia -; confesiune, exprimarea directa a nazuintelor sufletului sau, I. Barbu le transfera unor elemente ale naturii: copacul, banchizele, muntii, pasarile, ceea ce indica o tendinta de a folosi simboluri “obiective”. Peisajele, pasteluri exotice si imaginare, inchid in ele elanuri ale fiintei umane, aspiratii patetice in incrancenate refuzuri, ca in aceste solemne strofe din “Copacul”:
“Hipnotizat de-adanca si limpedea lumina
A boltilor destinse deasupra lui, ar vrea
Sa sfarame zenitul si-innebunit sa bea
Prin mii de crengi crispate, licoarea opalina…”
Poezia “Umanizare” scoate in evidenta un conflict dramatic al fiintei umane, care, in aspiratia ei spre absolut, trebuie sa opteze intre doua principii: intelectual si senzual. Poezia le impaca pe amandoua intr-un proces unic, intr-o sinteza, in care Gandirea se transfigureaza luand forme concrete de “sunet, linie, culoare”.
Aspiratia spre cunoastere are, in prima perioada, un caractr cam abstract, de unde si, frecvent, raceala versurilor. Incercarea de concretizare se sprijina pe imprumuturi din mitologie.
B. Etapa a doua, baladica si orientala, indica orientarea spiritului poetului spre concretul lumii, cum si anuntase in “Umanizare”. Aici pot fi integrate poeme ca “Dupa melci”, “Riga Crypto si lapona Enigel”, “Domnisoara Hus”, “Isarlak”, “Nastratin Hogea la Isarlak”, publicate in “Viata romaneasca” si “Contimporanul” (“Dupa melci” aparuse in volum).
Mai toate sunt lungi, datorita in buna masura pasajelor descriptive, consecinta imediata a perocuparii de concret; au un caracter narativ, “baladic”, pentru ca in ele “se zice” o poveste; in sfarsit, evoca o lume pitoreasca, de inspiratie authtona sau balcanica, asemanatoare cu cea din viziunea lui Anton Pann.
Exceptionala este acum sugestia picturala. Expresia e proaspata si prenanta dezvaluind in I. Barbu un poet al cuvantului, nu numai al ideii si viziunii.
Iata cum descrie imaginara cetate Isralak, aflat in asteptarea lui Nastratin Hogea, oaspete de seama:
“Un drum bateam, aproape de alba Isralak,
Cu ziduri forfecate, sucite minarete
Si slujitori cu ochii rotunzi, ca de erete
Si, azmutit campiei, un fluviu lesios;
………………………………………….
Incolacite ceasuri! Cu voi, nu luai aminte
Cum, pe resfranta buza, a matcii, dinainte,
O spornica multime se tencuia-in pereti.
Veneau de toata mana: prostime, targoveti,
Dervisi cu fata supta de veghi, adusi de sale,
Pierduti intre pufoase si falnice pasale…”
Isralak este o cetate ideala, asezata “la mijloc de Rau si Bine”, populata cu oameni care traiesc deopotiva deliciile spiritului si pe cele ale vietii; univers fabulos in care se echilibreaza totul.
De o deosebita forta de sugestie, este “Domisoara Hus”, a carei valore sta aproape in intregime in expresie. Poezia vorbeste despre povestea unei iubiri patimase candva si nefericite a unei tragicomice eroine, cadana “pezevenche” ce-si cheama de pe lumea cealalta, prin descantec, iubitul care a uitat-o. Dar farmecul nu sta in ineditul pitoresc al intamplarii, ci in extraordinara incantatie a versurilor si in sugestia de fantastic a unui lung descantec:
“Buhuhu la luna suie,
Pe gutuie sa mi-l suie,
Ori de-o fi pe rodie:
Buhuhu la Zodie;
Uhu… Scorpiei surate,
Sa-l intoacra d-a-indarate,
Sa nu-i rupa vrun picior
Caine ori Sagetotor!…”
Substratul simbolic al elementelor narative si descriptive din poeziile etapei a doua poate fi intalnit in “Dupa melci”, poem lung in care se stilizeaza motive folclorice pentru a se povesti o experienta de initiere in tainele naturii, devenita drama a cunoasterii, sau in “Riga Crypto si lapona Enigel”.
C. Ultima etapa a poeziei lui Ion Barbu este una de incifrare a semnificatiilor, numita din aceasta cauza etapa ermetica.
Mai intai exista un moment de tranzitie, reprezentat de “Oul dogamtic”, “Ritmuri pentru nuntile necesare” sau “Uvedenrode”. In ele se pastreaza inca legatura cu etapa anterioara prin pasaje narative si descriptive, care fac poezia mai usor de descifrat.
Poeziile amintite se intalnesc pe ideea “nuntii” inteleasa ca patrundere in miracolul creatiei universale. “Oul dogmatic” este chiar un simbol al misterului “nuntii”, pentru ca in strunctura sa duala reprezinta lumea dinaintea nuntirii. Banalul ou demonstreaza ca macrocosmosul se repeta in microcosmos. De aceea el este facut sa devina obiect de contemplatie:
“E dat acestui trist norod
Si oul sterp ca de mancare,
Dar viul ou, la varf cu plod,
Facut e sa-l privim la soare!”
Vazut in lumina soarelui, oul releva insasi esenta unversului, imaginea eterna a increatului.
In “Ritmuri pentru nuntile necesare” se evoca trei cai de cunoastere: prin eros (sau senzuala), reprezentata astral prin Venus, prin ratiune, avand ca simbol pe Mercur, si prin contemplataia poetica, care e tutelata de Soare.
Fiecare experienta este o “nunta”, adica o comuniune cu esenta lumii, dar prin primele doua contopirea nu e perfecta. Senzatiile permit numai un contact rapid, iar intelectul ignora, pentru a face operatiile proprii cunoasterii logice, conditia fundamentala a Universului, care e devenirea continua.
Aspiratia spre absolut se implineste doar prin atingerea contemplatiei poetice, prin viziunea directa a principiului universal, cand: “intram/ Sa ospatam/ In camara Soarelui/ Marelui/ Nun si stea,/ Abur verde sa ne dea,/ Din caldari de mari lactee,/ La surpari de curcubee,/ - In Firida ce scantee/ eteree.”
In termeni mai simpli, poezia pune problema raportului dintre cunoasterea logica si cea metaforica, asa cum o pusese si Blaga in “Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”.
In “Uvedenrode”, pe aceeasi tema a “nuntii”, e reluata ideea erosului ca incercare esuata de cunoastere. Titlul, inventat de poet, defineste un spatiu de cosmar, reprezentare a purei vieti vegetative. Faza de tranzitie este de o puternica originalitate, derutanta pentru cititor, caruia i se solicita un efort mult mai mare decat de obicei pentru sesizarea semnificatiilor. Limbajul este dens, termenii neobisnuiti, multi neologistici sau rari. E un ultim pas pana la concentrarea extrema a expresiei din ciclul “Joc secund”.
In seria de poezii din “Joc secund”, orientarile fundamentale raman cele doua, mai de mult intalnite: spre prinderea sensului lumii ascuns in de aparente, de fenomene, sau, dimpotiva, spre fenomenalitatea imediata in care se intuieste esenta lumii.
Din aceasta perspectiva, ciclul are doua texte care pot fi socitite atre poetice: cel intitulat chiar “Joc secund” (sau “Din ceas, dedus”) si “Timbru”.
“Joc secund” impresioneaza mai intai printr-o sonoritate impecabila, dar nu-si dezvaluie sensul la prima lectura:

“Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,
Intrata prin oglinda in manuit azur,
Taind pe inecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Ideea fundamentala este ca arta e un joc secund, mai pur, care porneste din viata, dintr-o traire, dar nu se confunda cu viata, constituindu-se ca univers secund, posibil. Acest univers se ridica pe anularea, pe “inecarea” celuilalt, nu e, cu alte cuvinte, o copie a lui, ci are un sens propriu, intern care-l jusitifica.
Cealalta arta poetica este “Timbru”:
“Cimpoiul vested luncii, sau fluierul in drum,
Durerea divizata o suna -; incet, mai tare….
Dar piatra-in rugaciune, a humei despuiare
Si unda logodita sub cer, vor spune -; cum?”
Privirea poetului e fixata acum pe suprafata lumii, fascinat intr-atat de lucruri (de piatra, de huma, de unda marii), incat le atribuie o viata sufleteasca. Cum ele sunt mute, poezia este aceea care ar treui sa le exprime, ceea ce presupune, pentru poet, identificarea cu ele.