s4p4pu
In Curierul de ambe-sexe din 1842, macedoneanul D. Bolintineanu
(1819—1872) publica, salutat de Eliade, o imitatie foarte libera dupa
La jeune captive de André Chénier, anume O fata tanara pe patul mortii:
Sa moara batranul ce fruntea inclina,
Ce plange trecutul de ani obosit, —
Sa moara si robul ce-n lanturi suspina, —
Sa moara tot omul cu suflet zdrobit!
Iar eu, ca o floare ce naste cand ploua,
Cresteam pe cununa sa am desmierdari.
Eliade insusi recunostea “acea leganata si lina cadentare” ce va forma nota particulara a lui Bolintineanu. Bogata productie ce a urmat e foarte inegala. Reveriile sunt pline de concepte, de locuri comune, intr-o limba abstracta, chiar triviala. Florile Bosforului , un fel de
“orientale”, nu satisfac, nici prin lexic, nici prin senzatii, setea noastra de exotic. Puerilitatea si dulcegaria stapanesc. Insa Bolintineanu cunostea direct Orientul, si unele imagini, fara a avea plastica de smaltuitor a lui Th. Gautier, sunt interesante, dovada aceea a Ioanei,
“romana macedoana“:
Are-n mesi piciorul ei,
Nud, alb, mic, ca o Diana,
Sub al persicii tulei,
Sub salvarii de sultana!
Anteriu de selemie
Cu dalgal de fir deschis!... a Brusei:
Cu-ale sale minarele,
Ce se-nalta stralucind,
Brusa pare, predomnind
Dealuri verzi cu verzi valcele
Cinse-n rauri de argint... a turcoaicei din Esme:
Cand o vezi la preumblare
Sub iasmac adus din Sam,
Ca o stea prin nori apare
Dulcea fiic-a lui Osman.
Feredjeaoa-i se-mladie
Pe kiahiul, bogat cerchez,
Cu dalga de selemie,
Cu salvari largi de geanfez...
Macedonele nu implinesc deloc fagaduinta, implicata in titlu, a unei poezii de pictura etnografica. Acum si intotdeauna, Bolintineanu se pierde in diminutive si in sensualisme stupide. El e un curios conti nuator la noi al Secentismului, si cat despre Macedone, ele ar urma sa fie niste pastorale in spiritul Torquato Tasso. Totusi San Marina e o piesa remarcabila. In ciuda saraciei culorilor, succesiunea momentelor, monotonia strofelor exprima in chip fericit ideea de migratie ciclica.
Este o adevarata poezie a transhumantei, plina de sentimentul spatiului alpin, de invalmaseala si procesiune, de sunete izolate si ecouri sugerand admirabil miscarea arhaica si automatismul societatii ciobanesti:
Caii poarta in spinare
Corturi, paturi, asternut,
Toata casa,
Toata masa,
Si vesminte de-mbracare,
Tot ce au, tot ce-au avut.
Mumele in glugi pe spate
Poarta prunci cu par balai
Sau mioare
Lancezioare.
Clopotele, leganate,
Suna departat pe plai.
Turma beaga, cainii latra,
Caii necheaza usor;
Mai departe,
La o parte.
Sub o magura de piatra,
Canta-n fluier un pastor.

Basmele sunt propriu-zis niste balade in felul Bürger si Uhland, cu actiunea intr-un ev cetos sau fabulos, in genul cavaleresc, continand un amestec de macabru, fantastic si supranatural, cantand geniile noptii, strigoii, silfii (aici ielele), tot ce se mistuie dupa ora douaspre zece. Un om suie locuri abrupte, inconjurat de hore de iele, in niste peisagii zugravite cu remarcabil simt al salbaticiei si al zonelor alpine pierdute in ceturi:
Mergeam pe cai salbatice,
Catam adapostire,
Iar fantasme lunatice
Radeau p-o manastire.
Latra departe cainele
La duhuri neguroase,
Scoteau din groapa mainele
Scheletele hidoase.
Se face insa exces de macabritate si de diminutive (“zanulita”,
“aripioara”, “dragulita”). Dar prin Mihnea si baba, capodopera intregii sale lirice, Bolintineanu devine un Bürger, un Jukovski al nostru.
Prologul are sonoritati cavernoase si horcaituri de spaima:
Cand lampa se stinge la negrul mormant
Atinsa de aripi, suflata de vant,
Cand buha se plange prin triste suspine,
Cand raii fac planuri cum au a retine
In barbare lanturi poporul gemand, —
Cand demoni si spaime pe munti se aduna
De urla la stele, la nori si la luna,
Intr-una din pesteri in munte rapos,
Un om oarecare intra curagios.
In munti, intr-un templu peceneg, ni se infatiseaza un sabat carpatin, in care esential e nu tonul negru, ci un sentiment de vajait si rasucire, iesit din febrilitatea versurilor:
In pestera Carpatilor
O oara si mai bine
Vezi templul pacinatilor
Ce cade in ruine.
Aci se fac misterele
De babe blestemate
Ce scot la morti arterele
Si harcele uscate.
Aci se fierb si oasele
In vase aurite,
Aci s-adun frumoasele
Cand nu mai sunt dorite.
O flacara misterica
Da palida lumina;
Iar stalpii in biserica
Pareau ca se inclina.
Iar liliecii noptilor
Ce au aicea locul —
Ascunsi in harca mortilor —
Umblau sa stinga focul.
O baba ce oroarele
Uscasera in lume
Tot rascolea vulvoarele,
Soptind incet un nume.
Intriga poemului e bizara si in definitiv de ordin secundar.
Remarcabila e la un moment dat, cand Mihnea bea dintr-o harca, o miscare haotica, o sarabanda de duhuri, adica o “danse macabre”, notata cu mare simt al sonurilor harjiite si repezi, al dinamicei colosale si noroase. Baba deschide seria blestemelor in poezia noastra:
“Oriunde vei merge sa calci, o, tirane,
Sa calci p-un cadavru si-n visu-ti sa-l vezi!
Sa strangi tu in mana-ti tot maini diafane,
Si orice ti-or spune tu toate sa crezi,
Sa-ti arza plamanii d-o sete adanca,
Si apa, tirane, sa nu poti sa bei!
Sa simti totdauna asupra-ti o stanca!”
Se isca un tumult de monstri, unde meritul lui Bolintineanu este de a fi incercat sa dea o figura elementelor mitologiei infernale au tohtone, folosind note ale animalelor celor mai bestiale, taurul, mistretul, sau mai instabile, ca iapa, dand chip unor simple abstractiuni ca “spaima” sau atribute ale demonului precum “naiba”, ce pierduse in expresii orice inteles figurativ, aducand in forma infricosetoare vitiul lui Setila, totul intr-o procesiune hohotitoare, crunt umoristica si po etica, vis dureros in soiul lui Breughel si Callot:
Asa vorbi batrana
Si Mihnea tremura;
Iar naiba, ce fantana
O soarbe intr-o clipa
Si tot de sete tipa,
La dreapta lui zbura.
El are cap de taur
Si gheare de strigoi,
Si coada de balaur,
Si geme cu turbare
Cand baba trista pare;
Iar coada-i sta vulvoi.

Iar nagodele-urate
Ca un mistret la cap,
Cu lungi si strambe rate,
Cu care de pe stanca
Ram marea cea adanca
Si lumea nu le-ncap;
Si sase legioane
De diavoli blestemati
Treceau ca turbiloane
De flacari infernale,
Calari toti pe cavale
Cu perii vulvoiati;
Si mii de mii de spaime
Veneau din iad razand
Pe Mihnea sa defaime,
Caci astfel baba are
Mijloc de razbunare
Pe mort nesuparand.
Acum incepe cavalcada. Mihnea se suie pe cal si alearga urmarit de baba si de legiunea ei de duhuri pana ce ivirea zorilor il scapa de ele. Este aici, fireste, o analiza a groazei nocturne si un umor grotesc de categoria calaririi din Lenore, a alergarii din Der wilde Jager, a cavalcadei lui Faust si Mefistofeles din celebra litografie a lui Delacroix.
Afara din comun, oricat ar deveni mecanica, este virtuozitatea onomatopeica, usurinta de a aduna laolalta, fara silnicie, cu folosirea chiar a cacofoniei, toate zgomotele cu putinta, tropotul, fasaitul, sforaitul, hohotul, bubuirea, intr-o febra nebuna, cu o orchestratie de tipul Berlioz, aproape geniala:
Mihnea incaleca, calul sau tropota,
Fuge ca vantul.
Suna padurile, fasie frunzele,
Geme pamantul;
Fug legioanele, zbor cu cavalele,
Luna dispare;
Cerul se-ntuneca, muntii se cleatina;
Mihnea tresare.
Fulgerul scanteie, tunetul bubuie;
Calul sau cade;
Demonii rasera; o, ce de hohote!
Mihnea jos sare.
Insa el repede iara incaleca,
Fuge mai tare;
Fuge ca crivatul; sabia-i sfaraie
In aparare.
Aripi fantastice simte pe umere,
Insa el fuge;
Pare ca-l sfasie guri insetabile,
Hainele-i suge;
Baba p-o cavala iute ca fulgerul
Trece-nainte,
Slaba si palida, pletele-i falfaie
Pe oseminte;
Barba ii tremura, dintii se cleatina,
Muge ca taur.
Geme ca tunetul, bate cavalele
Ca un balaur.
O, ce de hohote! rasera demonii,
Iadul tot rase!
Insa pe crestetul muntilor zorile
Zilei venise.
Popularitatea lui Bolintineanu au facut-o Bataliile romanilor, compuneri in genere mecanice, parand adesea niste parodii, oratorice, sententioase, alcatuite toate dupa acelasi program simplist: o expozitie a situatiei, o cuvantare, de obicei la un “benchet”, si o incheiere epica in maxima viteza. Cu toate ca nici una din aceste legende nu rezista,
Bolintineanu e intaiul versificator roman cu intuitia valorii acustice a cuvantului. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct, fara asociatii plastice. Vestitele versuri:
Un orologiu suna noaptea jumatate,
In castel la poarta oare cine bate... surprind prin un ce horcait, cavernos, printr-o cadenta de masinarie.
Bolintineanu mai poseda plastica dinamica, insusirea de a strange intr-o linie rasucita toata virtualitatea unei miscari, incat, taiate, unele versuri apar ca niste momente in perpetua desfasurare cu capetele infinite:
Pe un cal ce musca spuma in zabale,
Printre zi si noapte, el isi face cale.

Singur el se lupta in acele vai
Unde mana mortii a calcat pe-ai sai,
Dar sub mii de brate trebuie sa caza.
*
Oameni pusi sa sune, prin adanci paduri,
Suna din cimpoaie, buciume, tamburi,
Turcii stau si-asculta larma departata.
*
Printre stanci rapoase, prin adanci stramtori,
Unde urla apa.
*
Intr-o manta neagra el e coperit
Si e trist ca plopul ce s-a desfrunzit.
Proza si dramaturgia reprezinta latura cea mai ridicula a operei lui Bolintineanu. (Calatoriile sunt insa excelente.)