j5v20vc
Dupa ceea ce daduse Cantemir pe la 1700 in cugetarea roma neasca aplicata la lucruri romanesti cu o energie si o stralucire fara pereche pana atunci, s-ar fi putut astepta cineva pentru secolul al XVIII-lea la o miscare corespunzatoare. Miscarea aceasta, de continuare a avantului din a doua jumatate a secolului al XVII-lea si de la inceputul celui urmator, nu se intalneste insa. Atunci, fireste, se pune intrebarea de ce un Constantin Stolnicul in
Muntenia si un Dimitrie Cantemir in Moldova apar, pentru ca apoi sa nu mai fie decat starpiciunea secolului celui nou, pana tarziu catre sfarsitul lui, cand lucrurile au luat alta infatisare, alte curente lucrand asupra societatii romanesti?
Raspunsul il putem da generalizand problema: nu este vorba numai de romani, ci de toata societatea, apuseana si rasariteana.
Tara aceea care da impuls tuturor celorlalte, care exercita un fel de regalitate spirituala, desi adesea numai de moda, Franta nu va mai avea acea calma tragedie a lui Corneille sau a lui Racine, ori indrazneata cenzura a patimilor si intereselor omenirii, avantul de cugetare, atingand si legaturile noastre cu Dumnezeu, al lui
Pascal. In schimb tragediile pentru aplauze ale lui Voltaire, in care se exploateaza toate pasiunile politice si sociale ale secolului. Sau poezia lui repede obosita, careia-i urmeaza a unui Jean Baptiste
Russeau, clara si rece, a unui Delille, fosnind din dantele pe un trup uscat si subred. Ori pedanta copiere de Eneida fara suflet care e Henriada. Toata literatura aceasta nu poate fi pusa alaturi de ceea ce a dat secolul precedent. Si, cu cat inainteaza cineva in

acest secol al XVIII-lea, decadenta este mai vadita, pana se ajunge la literatura stiintifica de foarte mare valoare, care si-a gasit expresia suprema in enciclopedistii propagandei „filosofice“, fara a vorbi de ce castiga, efectiv, stiinta, dar care pe noi nu ne intereseaza aici. Poate tocmai fiindca toata vitalitatea poporului francez sau a unei parti din poporul francez era atrasa pe domeniul literaturii stiintifice, si se facea algebra, geometrie, astronomie, fizica, stiinte naturale, poate tocmai din cauza aceasta literatura pierde.
Prin urmare sa nu ne miram ca avem un secol sarac, aproape sterp si pentru noi.
In secolul al XVIII-lea individualitatile lipsesc. Poate ca un
Nicolae Mavrocordat, om foarte ambitios, de foarte inalta cultura, fiul scriitorului Alexandru Exaporitul si el insusi autor al unei lucrari grecesti de caracter filosofic in care se vede omul initiat in rosturile antichitatii clasice, si pe langa aceasta proprietarul unei biblioteci admirabile, ar fi vrut sa se incunjoare cu oameni eminenti, carora sa le dea o situatie potrivita cu meritele lor. Si gandul acesta-l va fi avut si fiul sau Constantin, si varul acestuia,
Grigore Ghica, acel care a facut manastirile Pantelimon si Fru moasa. Cu toate acestea nici intr-o tara, nici intr-alta, un om distins, capabil de productie literara, nu se intalneste. Dar, si daca s-ar fi intalnit, in ce imprejurari puteau ei sa se cultive si care ar fi fost rezultatul acestei cultivari a lor? Fanariotii, care nu inseamna greci, ci functionari otomani, care pot fi si romani, romani care s-au facut greci pentru ca sa se impace cu turcii in vederea exploatarii romanului in folosul turcului — definitia este ceva cam lunga, dar adevarata — nu erau deci predicatorii unui crez strain, silnicii introducatori ai unei culturi cotropitoare. Racovitestii sunt doar, boieri din Tara de jos, cu ceva sange cantacuzinesc dupa femei,
Calmasestii bucovineni. Primul Calmasul, parintele si stramosul lor, era incapabil sa scrie in alta limba decat in moldoveneasca lui provinciala si fiul lui Teodor Calimah, Ion, invata la Liov, intra la capuchehaie in Constantinopol, invata greceste mai bine decat putea invata in Moldova, pe langa ceva italieneste si frantuzeste, este intrebuintat acolo ca mare dragoman, ca „terziman“ al imparatiei turcesti si astfel isi deschide calea spre o domnie in
Moldova. Numele se schimba si el: din Calmasul se face Calli machi, in legatura cu poetul antichitatii elenice. Iata prin urmare un membru al unei mici familii moldovenesti care ajunge, trecand prin Fanar, sa ocupe scaunul Moldovei.
Acesti fanarioti, dealtfel, nici nu sunt niste tirani. E adevarat ca Nicolae Mavrocordat, la inceput, a gresit, necunoscand obice iurile tarii. Si in Muntenia si in Moldova primele lui domnii au fost scurte, caci apucase o cale care nu era aceea pe care o putea ingadui tara, ci aceea cu care era deprins la curtea sultanului, pe cand la noi boierii aveau foarte multa latitudine de activitate din partea domnului, pentru ca el trecea, si boierii ramaneau.
Aici in margenea Bucurestilor a taiat pe cativa boieri, ca boierul
Brezoianu, iar mitropolitul Antim, vestitul mitropolit Antim, acel cu predicile frumoase, iubitor mare si artist al cartilor, pe care le scotea si in tipografia lui, acela care a ridicat atat de sus prestigiul bisericii muntene, a fost trimis la Constantinopol si inecat pe drum.
Dar pe urma, cand s-au deprins fanariotii cu tara, nu au fost nici mai buni, nici mai rai decat altii; deseori se intampla sa fie chiar mai buni; desi nu aveau radacini in tara, ei erau totusi responsabili pentru aceasta tara inaintea sultanului, si, fiindca este un principiu pentru secolul al XVIII-lea ca mai inainte de toate sa se asculte
„saraca raia a imparatului“, atunci cand era conflict intre domn si aceasta raia, totdeauna sultanul da dreptate raielei; doi domni au murit astfel, Grigore Alexandru Ghica, injunghiat la Iasi, si
Hangerliu, strapuns de cutit la Bucuresti, fiindca nu se interesasera sau nu ajunsesera sa se puie in legaturi cu „saraca raia a impa ratului“.

Se spune deseori ca fanariotii nu stiau limba romaneasca. Este o legenda ridicula. Nicolae Mavrocordat a invatat romaneste, a cerut sa cunoasca trecutul Moldovei si a organizat un corp de cronici moldovene, asa dupa cum in Muntenia a organizat un corp de cronici muntene. Iar pentru Constantin Mavrocordat avem condica lui de hotarari, mult mai dezvoltata decat asa-numitul
Anatefter, culegerea de masuri a lui Brancoveanu — amandoua ni s-au pastrat, dar acum sunt la Moscova. Aceasta condica este in romaneste, intr-o excelenta limba; nici un singur act grecesc.
Iar, cand, odata, cine stie ce ispravnic a crezut ca face placere domnului scriind greceste, acesta i-a poruncit ca moldoveneste sa scrie, nu greceste.
In ce priveste clientela greceasca a fanariotilor, avem invata turile lui Nicolae-Voda catre fiul sau Constantin, in care-i spune ca inainte de toate sa nu-si aduca greci multi cu dansul. In bise ricile noastre, nu este desigur numai un merit al fanariotilor, ci rezultatul firesc al unei lungi evolutii, dar fara indoiala ca si vointa domnului secolului al XVIII-lea, ca sub ei intaia oara, afara numai de paraclisul curtii si cand era voda de fata, s-a facut slujba in romaneste. Pe vremea lui Brancoveanu, psalmii, evanghelia erau in romaneste, dar tot ce privea slujba bisericeasca se facea in limba slavona. Tipariturile din vremea lui Brancoveanu sunt romano-sla vone, liturghia fiind inca slavona. Ce ar fi fost mai usor pentru domnii fanarioti decat sa porunceasca introducerea limbii grecesti?
Au fost destul de intelegatori ca sa n-o faca — nici unul.
Prin urmare in aceasta epoca, odata asa de criticata, au fost domni care nu erau tirani, care nu erau aspri si rai — nu aveau voie sa fie rai, caci asa era tendinta vremii — si domni care nu au sprijinit cultura greceasca decat acolo unde au gasit-o.
Academia lui Serban Cantacuzino avea, in adevar, ca limba de predare greceasca: nu se putea altfel, trebuia sau latineste, sau greceste. Nici vorba de o prigonire a limbii romanesti.
Cu aceasta dispare insa una din scuzele care se aduceau pentru slabiciunea literaturii noastre in prima jumatate a secolului al
XVIII-lea. Aceasta slabiciune este, poate, si pentru ca nici Polonia, nici Ardealul nu mai puteau sugera nimic, dar ea se compenseaza.
Pentru ca niciodata viata unui popor ajuns la oarecare grad de dezvoltare nu se poate opri cu desavarsire; ca apele pe care anumite imprejurari le impiedica de a mai curge la suprafata pamantului si care se afunda in adancuri, unindu-se acolo cu alte izvoare ascunse, pentru ca mai departe sa iasa din nou deasupra cu puterea sporita, ea va tasni iarasi la lumina, mai puternica.
Ce sunt, in acest timp, la suprafata, cronicile? Intai cele muntene. Nu le mai avem, de la o bucata de vreme, dupa moartea lui Nicolae Mavrocordat. Istoria pe vremea lui Constantin Mavro cordat e alcatuita din niste panegirice. Domnii erau legati, nu atat de tara, cat de domnie, si, daca am avea chiar o cronica a lucrurilor care se faceau pe pamantul romanesc in legatura cu domnii fanarioti din Bucuresti, nu am mai avea sufletul romanesc insusi.
Nu e nici simtul unei adevarate vieti in ce inseamna strainii in limba lor straina, ci numai insemnari zilnice, „efemeride“, cum se facusera si la Constantinopol, ca ale lui Constantin sau Chesarie
Daponte. In Moldova, cronica lui Amiras e un „panegiric“ al
Ghiculestilor, si ei mai au unul scris in greceste; cronica lui
„Mustea“ e o insailare dezlanata; a lui Ionita Canta, a carui condica de socoteli casnice am analizat-o daunazi, e migaleala timida a unui biet boier care slujea servil pe domnul sau; ce putea scrie un om ca acesta, cu tot numele lui asa de mare, in materie de viata politica a tarii? Intrigile de atunci le inseamna, cu un condei sfatos, iarasi un grec, scriind greceste, sub influenta franceza,
Constantin Caragea. Ienachi Kogalniceanu urmeaza supus eveni mentele exterioare.

Cauza pentru care nu se mai intalnesc opere insemnate in acest moment trebuie cautata de altfel si in intreruperea, afara de domeniul scolar, „stiintific“, a legaturilor noastre cu Apusul.
Aceasta in ce priveste principatele, caci ce s-a petrecut in Ardeal are un alt caracter.
Legaturi nu se mai puteau intretine dupa ce tocmai ele deve nisera mai stranse. Viata lui Constantin Stolnicul este o dovada de cat de mult eram legati de Occident, si ceea ce facuse Stolnicul a fost continuat de o intreaga generatie; cei care au invatat la
Academia Domneasca din Bucuresti, aceia aveau simpatie pentru lumea occidentala si unul din ei, un Matei Cretulescu, in testa mentul sau, insemna ca nepotii trebuie sa i se duca in strainatate pentru a culege anume invataturi in trei limbi: in greceste desigur, dar, inainte de greceste, in latineste si in italieneste. El insusi fusese la Viena si de acolo se intorsese cu o colectie de carti, vreo doua sute, in cea mai mare parte apusene. O multime de romani in vremea aceasta au fost trimisi in Apus, romani sau greci traind alaturi de romani, ca un Hrisoscoleo, ori ca Hrisant Notara, care va ajunge Patriarh de Ierusalim, si va fi un fel de ctitor religios si cultural al tarilor noastre, schimband scrisori grecesti, in cel mai bun stil elenic, cu Constantin Cantacuzino Stolnicul, cu Nicolae

Mavrocordat si chiar cu strainii. Nu era de mirare sa se vada romani in Italia, dar si pana la Londra sau Oxford. La Venetia
Constantin Mavrocordat a tinut bursieri de arta si limba pana l-a oprit banuiala turceasca. Un nepot al episcopului Grigorie Soco teanu a venit de la aceleasi inalte scoli din Vest. Legatura cu Apusul era foarte stransa in acest moment si in acest domeniu, si se poate inchipui marele folos ce iesea din aceste legaturi necontenite.
In seceta cronicilor propriu-zise, intalnim totusi o expunere larga a istoriei muntene mai ales prin anii 1750—60.
Este interesanta carte care se cheama Genealogia Cantacuzinilor, scrisa in romaneste de cineva care a redactat greceste o lucrare tiparita tot in greceste cuprinzand situatia principatului Tarii
Romanesti in acel moment si un raport facut rusilor pe care-i servea. Sunt operele lui Mihai Cantacuzino, care a fost ban si a trecut apoi in Rusia pe vremea Ecaterinei, ajungand acolo general
— si familia lui nu s-a mai desfacut niciodata din acele parti. E acel care a facut biserica lui, a „Magureanului“, atat de des prefacuta. Genealogia e redactata si pe baza unor hartii ramase tot de la Constantin Cantacuzino Stolnicul si pe care le-a avut
Mihai la indemana. Spiritul Stolnicului se pastra odata cu arhiva lasata descendentilor.
Dar contactul era redus la anumite persoane, in anumite hotare. Sultanului nu-i placea sa-i mearga supusii in Apus. Domnu lui tot asa de putin. Am spus ca el nu era un tiran, dar era, fireste, mai bucuros sa faca o scoala in tara — si s-au facut scoli foarte bune — decat sa se trimita bursieri, ori sa se ingaduie tineri pribegi in strainatate. Grigore Alexandru Ghica a pus scoala, si moldo veneasca si munteana, pe baze noi, occidentale, cu un program care cuprindea retorica, logica, metafizica, cele trei elemente de capetenie ale invatamantului „european“: imediat dupa cunoas terea limbilor se trecea la urmarirea normelor gandului si la ceea ce putea sa vada o epoca fara indrazneala in domeniul care de fapt ne este inchis noua, al lucrurilor mai presus de aceea ce natura spune simturilor noastre. Dar in Apus pornise miscarea stiintifica, si aceasta miscare a ajuns pana la noi, pentru ca pe la 1770 sa schimbe complet caracterul scolii, odata de filologie, care devine acum inainte de toate scoala de stiinte exacte. Ne „algebrizam“ si noi. Inainte, boierii stiau italieneste si latineste, daca invatau aceste limbi in casa. De la 1760 inainte, latina se preda la scoala. In ce priveste greceasca, valoarea acestui invatamant se poate vedea dupa sutele de scrisori grecesti pastrate din epoca fanariota: ele sunt scrise foarte bine de ai nostri, fara greseli de limba. Era altfel un invatamant incet, dar fundamental; nu era o scadere daca

studiile de gramatica se faceau dupa vestitul gramatic Teodor de
Gaza din timpul Renasterii, sau dupa a lui Lascaris, un produs foarte ales al Renasterii grecesti in Italia.
Dar oamenii din tara nu mai mergeau in strainatate, si nu mai sunt exilati care sa traiasca, asa cum a fost cazul lui Neculce in
Rusia, atata vreme in alte tari.
In Ardeal abia se intemeiaza, in acest timp, biete scoli de catehism, care pana la sfarsitul secolului al XVIII-lea aveau programe patriarhale, in care lucrul de capetenie era, cum a fost si pentru scoala noastra rurala pana la 1860, sa se stie unde se pune accentul si cum se pronunta cuvintele. Scoala cea mare, de viitor, care va fi patrunsa de idei si care le va raspandi, cea de la
Blaj, incepe a se forma numai pe la 1750. Cand s-a facut unirea cu Biserica din Roma, episcopul de Belgrad, de Alba-Iulia, Atanasie
Anghel, traind, cum il invinuia lumea — si cu dreptate — pentru petrecerile lui la episcopie pana la jocul cu tigancile, nu era nici doctor, nici capabil de a se initia in lucrurile dumnezeiesti, cu atat mai putin in lucrurile stiintei. A fost candva o discutie aici, daca lumina noua ne-a venit din Ardeal sau din Principate. Faceti o comparatie intre un Atanasie Anghel si intre un Constantin
Cantacuzino Stolnicul sau Dimitrie Cantemir, pentru a reiesi unde era pe la 1700 viata sufleteasca a poporului roman. Ce a fost mai pe urma se va vedea; dar pentru inceputul secolului al XVIII-lea nu incape comparatie.
Ioan Inocentiu Clain, desi vrednic de vesnica pomenire pentru alte merite, s-a facut intai episcop si apoi s-a apucat sa invete latineste. Episcopia fusese aruncata la Fagaras, de acolo la Blaj, ca un lucru care trebuie ascuns; din episcopia blajeana abia intemeiata intr-un biet castel de pe vremea ungara a secolului al
XVII-lea nu se putea face nimic. Cand a fost scoc Inocentiu si a venit Petru Pavel Aron, acesta era insa un ascet, care nu manca, nu bea, nu dormea si nu strangea bani, nu voia nici un rol politic, ci avea o singura grija, aceea de a da ceva poporului sau in domeniul culturii. Atunci numai s-au intemeiat scolile romano-la tine din Blaj, care, la dreptul vorbind, consistau intr-un seminar si in micul seminar al episcopiei, in care se invata ceva latineste si teologie. Cat timp a trebuit ca sa se faca din scoala aceasta altceva! Asa incat Ardealul, care incetul pe incetul culege istoria neamului si din cartile latinesti ale strainilor, dar si din traista calugarilor moldoveni ambulanti, nu exercita inca nici un fel de influenta asupra noastra. Nu de acolo putea veni ceva, de la o natie tolerata, apasata. Sfanta-i suferinta ei, dar din suferinta singura nu putea sa iasa nimic.

In principate insa, aceasta epoca, stearpa in ce priveste poezia si istoriografia, este, mai ales in partea catre 1770—80, foarte bogata in literatura religioasa. Secolul al XVIII-lea n-a fost, ca al
XVI-lea si al XVII-lea, o vreme de modeste traduceri ale Sfintelor
Scripturi pentru cine stie ce nevoi ale unei manastiri, fara nici un fel de actiune unitara, fara nici un fel de tinta unica a tuturor celor care lucrau la aceeasi munca, dar fiecare in chilia lui. Nu, literatura religioasa romaneasca din acest secol, mai ales de la o anumita data inainte, ajunge a avea si preocupari teologice, ea cauta ceea ce nu indraznise veacul precedent, lamurirea credintei, intrebuintand pentru aceasta si literatura bizantina.
Si, daca este vorba sa gasim sufletul omenesc exprimat in formule, o filosofie moderna, plina de cele mai frumoase expresii abstracte, poate sa nu dea nimic, pe cand se poate, iarasi, intampla sa se gaseasca in forma religioasa, pe care fara dreptate o dispre tuim, sfortarile cele mai mari catre intelegerea insasi a spiritului uman. Din deceniu in deceniu, din secol in secol, rasa cea mai aplecata catre abstractii, care este rasa greceasca, traind acum in marginile imperiului bizantin, din toata sfortarea ei a dat lucruri

interesante si pentru noi. De aceasta teologie greceasca intai s-au apropiat calugarii nostri din secolul al XVIII-lea, nu in manastiri, pana la revolutia cea mare pe care in rostul manastiresc a adus-o calugarul malorus Paisie, care, plecat din Rusia lui, fusese la
Muntele Atos, pentru ca sa se aseze aici la noi, prin partile Ramni cului-Sarat, apoi la Dragomirna, la Secu si in sfarsit la Neamtul, unde a meritat sa fie ingropat alaturi de Stefan, fiul lui Alexandru cel Bun, si de parcalabii vremii eroice. Pana atunci insa lucrul cel mare nu se facea in manastiri, ci inainte de toate la episcopii .
Episcopia unui Chesarie si unui Grigorie Olteanul joaca prin urmare un rol pe care nu-l avuse inainte, din zilele unui Teofil de
Ramnic. Inca din vremea Brancoveanului la episcopia Buzaului s-a lucrat foarte mult, tiparindu-se carti in tipografia locala. Insa nu trebuie confundata aceasta opera de tipografie a calugarilor si episcopilor din secolul al XVII-lea cu opera de traducatori — care se face mai ales la Ramnic — in acest nou secol, imprumutand preocuparea teologica bizantina, pe care o deprindeau talmacitorii, acuma, din originalele grecesti.
Nu mai este vorba de carte slavona care sa se traduca in romaneste, ci se merge de-a dreptul la textul prim: cultura noastra bisericeasca se intoarce la izvorul curat. Lucrul nu era usor. Si, totusi, oameni care nu facusera nici un fel de scoala au indraznit si au ajuns a face traduceri bune, creand o noua epoca in istoria cartilor tiparite, necesare serviciului divin. Un foarte invatat calugar de la Cernica, Macarie, a mers pana la a redacta si un dictionar, nepublicat si pierdut azi, in mai multe limbi, in care insa nu intra si limba romaneasca.
Opera aceasta se facea in momentul cand in orase istoricii nu erau in stare sa dea, decat, adesea sub umila formula a anoni matului, cronici care nu mai au nici frumusete literara, nici sens politic, nemaifiind voia de a exprima cu putere o pasiune, precum pasiunea politica fusese exprimata cu atata energie de un Constan tin Capitanul sau de un Radu Popescu, ori, in Moldova, de
Costinesti si de Neculce.
Care era folosul acestei opere de traduceri din episcopii? Marele folos sta in evolutia limbii literare. Limba aceasta literara era, inca din secolul al XVII-lea, capabila de a exprima orisice, dar nu mersese pana la putinta de a crea perioada armonioasa, care inseamna marele triumf al stilisticii antice. Propozitii cu subiect si predicat poate face orice neghiob care a terminat patru clase primare; nu este insa vorba de aceasta, ci de fraza complicata in care se cuprinde, nu o idee, ci un sistem intreg de idei. Perioada are acest avantaj pe care nu toata lumea il intelege. Fraza la
Dimitrie Cantemir este o decalchiere latina fara armonie, in care te impiedici; fraza italiana a lui Constantin Cantacuzino Stolnicul este foarte savanta, dar prezinta meandre pe care nu le putem urmari usor, si sunt in ea lucruri care nu fac parte din organismul perioadei, care este o fiinta vie, o arhitectura cu linii clare si elemente organice. Fraza aceasta armonioasa au facut-o calugarii din secolul al XVIII-lea. Ei aveau in fata nu incurcata fraza, copiata, pe fereastra, a slavilor, ci insusi admirabilul original grecesc si, in al doilea rand, ei nu ieseau din nici o scoala si nu porneau din nici o familie pe jumatate instrainata de popor, ci se ridicau din adancul insusi al natiei. Instinctul lor popular, mergand drept catre splendoarea marii civilizatii elenice, a fost in stare sa produca fraza de care ne servim si astazi.