t8u11uv
Activitatea poetica a lui C. Negruzzi (1808—1868) e redusa si palida. Aprodul Purice, “anecdot istoric”, se remarca prin multicoloarea cate unui detaliu. Din Marsul lui Dragos se poate retine un tablou de ospat:
Optzeci de oi despoaie
Si prin frigari le pun;
De surle, de cimpoaie
Padurile rasun.
Vitezii se aseaza
Pe lang-un mare foc
Si Dragos ospeteaza
Cu dansii launloc.
Melancolia e aproape o traducere dupa Legouvé, “roata norocului” din Reverii un ecou prozodic din V. Monti:
Ratunda roata rapide
Pe schite s-au intors
Si mandrul poticnindu-sa
Cade cu capu-n jos.
Din teatru, talmaciri si prelucrari de vodeviluri franceze indeobste, remarcabila e versiunea fragmentara din Les femmes savantes de
Molière, nu numai izbutita, dar sub raportul transpunerii spiritului intrinsec in alt limbaj, o opera originala, prezentand afectari si istericale la modul oriental.
Dar intai de toate Negruzzi e un mare prozator, fara inventie, marginit la anecdota si memorii. Cea dintai nuvela, Zoe, cu intriga violent romantica, izbeste placut ochiul prin arta de ilustrator, atent la invalmasirea de tonuri si la contrastele acestei raspantii intre
Occident si Orient. Cat despre structura prozei, inainte de orice comparatie, trebuie sa se releve ca Hermiona Asachi tradusese in 1839
René-Paul si Paul-René de Emile Deschamps si ca in acelasi an in
Almanachul literar cineva dadea din acelasi autor Francesca de Palerma.
Desi nuvela lui Negruzzi e zgomotos romantica, contine totusi aptitu dini realiste si in aceasta privinta citarea lui Prosper Merimée e legitima. Daca in aparenta eroii sunt niste satanici, in fond ei apartin spetei clasice a recilor ademenitori de femei, analisti imperturbabili ai situatiilor. Cu o memorabila ilustratie de epoca se deschide si nuvela

O alergare de cai , cu actiunea la Chisinau, loc de imperechere a luxului cosmopolit cu mizeria tartara. Prezentarea eroilor e nu se poate mai cromatica: “Un frumos landou de Viena venea inhamat de patru telegari roibi. Vezeteul in vechi costum rusesc, cu barba lunga, ii mana cu haturi coperite cu tinte de argint, pazind un aer grav vrednic de un magistrat.” Intriga sentimentala cade pe plan secundar. Esential e stilul wertherian al melancoliei: “Ma simteam foarte trist. Voiam sa plang si nu puteam. Am deschis fereastra. Ceriul era turburat; nori grosi se primblau ca niste munti pe el...” Umoarea sumbra a eroului e comentata de tunete. Salonul are un aspect funerar grandios: “Parea ca ma aflam intr-un salon imbracat in doliu unde ardeau doua mari policandre cu luminari de ceara galbena. Olga dormea culcata pe o canapea.” Negruzzi profeseaza umorul romantic. In Scrisori si in scrierile marunte, witz-ul e invederat. Trecerea prin Podul Iloaiei este prilej de reverie si sarcasm, biografia lui Scavinschi un pretext de a zugravi cu ras amar un bolnav de raul veacului. Romantica este si impertinenta tanarului boier din capitala, care, plictisit de curiozitatea provincialilor, ii convoaca si le da informatii despre persoana sa:
“Boieri, cucoane si cuconite! Eu sunt de la Iasi. Sed in casa cu chirie in mahalaoa Pacurarii. Traiesc din venitul unii mosioare ce am. Ma numesc B. B. Am venit aici ca sa scap de tina si de pulberea Iasilor, si o sa sed vro luna...” Totusi exista la Negruzzi un umor curat clasic.
Motivul din Au mai patit-o si altii apartine vechii nuvele italiene si e tratat cu zambete molieresti. Postelnicul Zimbolici e un Arnolphe si
Agapita o Agnés. Putini umoristi romani au o mai cristalina “joyeuseté decat Negruzzi, care in “fiziologiile” lui reia portretul labruyerian, caricandu-l cu mari pete de coloare in maniera Hogarth:
“Provincialul umbla incotosmanat intr-o grozava suba de urs; poarta arnaut in coada droscii inarmat cu un ciubuc incalafat si lulea ferecata cu argint; suba de urs, arnautul si ciubucul sunt cele trei neaparate elemente ale boierului tinutas; fara ele nu se vede nicaiuri.
Figura lui e lesne de cunoscut; cele mai adese este gros si gras, are fata inflorita, favoriti tufosi si musteti resucite...”
In Iepurarie dam de un las care se justifica intr-o cuvantare facetioasa. Capodopera acestei proze de ilaritate clasica este Pacala si Tandala, cu un ras de subtilitate infinita ce nu se poate comunica decat unui cititor care petrece la eruditia hohotitoare a lui Rabelais si a lui Sterne. Arta consta in a varsa un sac de sentinte, legate intre ele prin intimitati mai mult verbale decat de continut, in spiritul unui gnomism pur:
“Fine! De vrei sa traiesti bine si sa aibi ticna, sa te salesti a fi totdauna la mizloc de masa si la colt de teara, pentru ca e mai bine sa fii fruntea cozii decat coada fruntei. Sezi stramb si graieste drept.
Nu baga mana unde nu-ti ferbe oala, nici cauta cai morti sa le iei potcoavele, caci pentru Behehe vei prapadi si pre Mihoho.”
Cu Alexandru Lapusneanu, Negruzzi a pus bazele unui romantism pozitiv, scutit de naive idealitati. Eroii au un desen uimitor. Cu greu se poate inchipui o sinteza mai perfecta de gesturi patetice, de cuvinte memorabile, de observatie psihologica si sociologica. Lapusneanu e un damnat romantic, osandit de Providenta sa verse sange si sa nazuie spre mantuire. Melancolia lui sangvinara e colorata cu mizantropie.
Dar individualitatea lui e puternica. El e disimulat, blazat, cunoscator al slabiciunilor umane, hotarat si rabdator. Taierea boierilor e purtare de criminal fanatic intr-o privinta, de om politic rece intr-alta. Tabloul respectiv e al unui colorist indraznet, amestecator de costumatii pitoresti, de sange si lividitati. Drama lui Motoc, soi de Polonius, curtean lingusitor si poltron, predat de voda furiei populare, formeaza un al doilea act puternic. Dezorientarea vulgului si hotararea lui irationala de a cere “capul lui Motoc” sunt de o rara fericire. Mai departe urmeaza lupta de exterminare a Lapusneanului, a carui zvarcolire lasa impresia unei solide creatiuni literare.