Comedia este o opera dramatica al carei subiect si deznodamant provoaca rasul si care poate ridiculiza relatii sociale si etice, tipuri umane sau poate lua nastere din succesiunea unor intamplari neasteptate si hazlii. r9c10cf
Inceputurile acestei specii dramatice se afla chiar la nasterea teatrului, in serbarile dionisiace din Grecia. Unul dintre personajele ce interpretau vietile zeilor avea rolul lui Silen, zeul vinului. Actorul trebuia sa para cat mai impunator posibil, avand in vedere statutul sau de zeu, dar in acelasi timp si sa manifeste efectele consumului baturii a carei protector era. Rezultatul interpretarii nu era intotdeauna cel mai sobru, starnind destul de des rasetele multimii. Astfel a aparut comedia, ca specie dramatica. Specia continua sa evolueze si sa se diversifice, capatand si un rol educator, spectatorii putandu-si identifica diferite probleme de caracter cu cele ale personajelor criticate pe scena.
Comedia face parte, alaturi de tragedie, din speciile dramatice cu un scop bine definit, sa starneasca rasetele spectatorilor. Pentru a obtine acest efect, autorii de comedie au incercat sa stabileasca ce anume provoaca rasul. Dezbaterile pe aceasta tema raman in mare parte neincheiate, dar in termeni generali s-a ajuns la cateva concluzii. In acest domeniu s-au stabilit doua nivele : viata curenta, in care omul este concentrat si pe problemele sale ce il impiedica sa se distreze si sa se destinda, si starea de euforie, mult mai rar atinsa, in care toate grijile se estompeaza puternic, mentalul este liber sa se destinda, si in care mare parte din regulile psihologice nu mai sunt valabile. In primul caz, rasul poate fi starnit prin doua metode principale, ce sunt aproape intotdeauna combinate intre ele.
Prima, ce presupune prezentarea unei inconcordante, unei discrepante intre aspectul aparent si cel profund, permitandu-i totusi spectatorului sa ajunga cu intelectul pana la cel profund. Aici intervine si talentul autorului, ce poate sa-si adreseze operele doar unui segment de oameni culti, adancind foarte mult aspectul profund, comedia devenind mult mai putin accesibila. Cealalta metoda este in general mai folosita, ea presupunand prezentarea unor personaje pe care spectatorii sa le considere inferioare din diferite puncte de vedere. Aceasta metoda este prezenta chiar si in comicul usor de realizat, anume in cazul unui clovn sau a unui spectacol de divertisment sustinut intr-un carnaval. Situatiile prin care trece acel personaj nu sunt tocmai de invidiat, si, cu toate ca majoritatea spectatorilor nu realizeaza, acest aspect starneste rasete.
Cealalta latura a comicului, mult mai greu de realizat si de sustinut, este cea euforica. Cu toate ca modurile in care se poate ajunge la aceasta stare sunt destul de restranse la numar, ne vom opri doar asupra a doua moduri, ce le consider relevante pentru studiul de fata. Primul mod, cel mai sigur, probabil legat de aparitia comicului, este cel ce presupune consumul de bauturi spirtoase. Cum zeul vinului Greciei antice a fost cel ce, in mod indirect, a dat nastere speciei comice, este probabil ca in timpul serbarilor dionisiace comedia sa fi fost usor acceptata de public si datorita starii euforice a acestuia. A doua metoda este folosita astazi, atat in film, cat si in teatru. Ea presupune combinarea umorului cat mai accesibil cu o atmosfera dinamica, precum si sustinerea acestei atmosfere pret de macar cateva secunde, suficient pentru ca creierul sa fie coplesit, scazandu-i astfel mult pretentiile umoristice. Aceasta tehinca este realizata intr-o multime de modalitati, fie printr-o aglomerare de personaje ce incearca fiecare sa spuna ceva, fie prin dialoguri scurte, fie printr-o multime de alte procedee, a caror trasatura generala ramane dinamica. Dezbaterile in legatura cu aceasta tema nu sunt incheiate, iar comportamentul nu poate fi generalizat prea usor, asa ca orice detalii sau particularizari sunt inutile.
Fara indoiala cel mai cunoscut autor roman de opere dramaice este I.L. Caragiale. El s-a nascut in satul Haimanale, la 30 ianuarie 1852, situat in preajma orasului Ploiesti. Pana in 1867 termina gimnaziul. In 1870 este numit copist la tribunalul Prahova. Lucreaza in paralel si ca corector si editor la diferite ziare. Incepand cu 1878, lucreaza la ziarul « Timpul », impreuna cu Eminescu si Slavici. In 1879 are loc debutul sau in domeniul dramatic cu piesa « O noapte furtunoasa ». Intre 1881 si 1882 lucreaza si ca revizor scolar. Pana in 1885 scrie « Conul Leonida fata cu rectiunea », « O scrisoare pierduta » si « D-ale carnavalului ». Pana in 1893 scrie si publica o serie de nuvele, schite si momente. Se stabileste la Berlin in 1905 si moare in 1912. Este inmormantat la noi in tara. Datorita diferentelor dintre biografiile gasite, nu am aprofundat acest subiect.
Probabil cea mai cunoscuta piesa de teatru a sa este « O scrisoare pierduta ». Piesa incepe cu conversatia dintre Stefan Tipatescu, prefectul orasului, si unul dintre subalternii sai, politistul Ghita Pristanda. Inca din acest dialog ne este adusa la cunostinta tema la care se refera si titlul. Trahanache, presedintele mai multor comisii si comitete din oras si prieten cu Tipatescu ii povesteste acestuia cum ca adversarul lor politic, Catavencu, l-a chemat sa ii prezinte o scrisoare de dragoste de la Tipatescu cvtre sotia lui Trahanache, Zoe. Scena urmatoare ii are ca protagonisti doar pe Zoe si Tipatescu, amandoi ingrijorati de ceea ce s-ar putea intampla daca scrisoarea cu care Catavencu ii ameninta ar fi publicata. Conditia pe care o punea el era ca candidatura sa sa fie promovata si de partidul ai caror membri erau Trahanache si Tipatescu. Urmatoarele personaje introduse in piesa sunt Farfuridi si Branzovenescu, ce banuiesc ca ceva se intampla fara ca ei sa stie, dar cum nu afla nimic de la Tipatescu, pleaca sa vorbeasca cu Trahanache. Intamplator, in casa lui Tipatescu intra atunci un cetatean ametit de bautura, a carui mare dilema era cu cine sa voteze. De la acesta inteleg ca scrisoarea de dragoste s-a aflat in posesia lui, dar ajunsese la Catavencu dupa ce Zoe ar fi pierdut-o pe strada. Catavencu este arestat din ordinul lui Tipatescu, dar este eliberat iarasi si adus in casa lui Tipatescu pentru a avea o conversatie cu Zoe. Cei doi se intalnesc si se cearta si, daca nu ar fi fost opriti de Zoe, s-ar fi ajuns la o scena violenta. Zoe si cu Tipatescu accepta sa sustina candidatura lui Catavencu, cu conditia ca acesta sa nu publice scrisoarea. Acesta este momentul in care ajunge ordinul de la guvern ca un candidat trimis de ei, Agamemnon Dandanache, sa fie ales reprezentant.
Urmatorul act se desfasoara intr-o sala de conferinte. Primul candidat, Farfuridi, incearca sa impresioneze printr-un discurs impunator, dar esueaza dezastruos, devenind ridicol si ilogic. Catavencu, cu toate ca isi demonstreaza din plin calitatile de orator, nu reuseste nici el sa sustina un discurs bine structurat. In timpul unei scurte pauze, Trahanache le arata lui Tipatescu si lui Zoe o polita de cinci mii de lei ridicata de Catavencu din banii Societatii. Asigurati ca Catavencu nu ar vrea sa publice scrisoarea, sustin candidatura lui Dandanache. Discursul se termina printr-o invalmaseala generala, in care Catavencu este acuzat de plastografie.
Ultimul act incepe cu introducerea lui Dandanache, ce le prezinta celorlalti modul in care a ajuns sa fie sustinut de guvern, mod foarte asemanator cu cel in care Catavencu incercase acelasi lucru. Zoe este prezentata tot timpul ca fiind foarte ingrijorata de ceea ce s-ar putea intampla in cazul in care scrisoarea ar fi publicata. Intr-un moment in care Tipatescu este plecat pana la telegraf, Catavencu si cu Zoe raman singuri. El ii marturiseste ca a pierdut scrisoarea, dar Zoe decide sa nu foloseasca polita impotriva lui. Cetateanul turmentat intra iarasi in scena, de data aceasta pentru a inapoia o scrisoare pe care o gasise intr-o palarie in sala de conferinte. Doamna Zoe fiind destinatarul, el i-o inapoiaza acesteia. Catavencu isi cere umil scuze, iar femeia il iarta. Dupa ce toti se indeparteaza, in scena intra Dandanache si Trahanache, vorbind. Dandanache isi arata aici lipsa de luciditate, confundandu-l pe Trahanache cu Tipatescu. Piesa se termina cu o alta mare invalmaseala, in care toti canta si sarbatoresc alegerile.
In intreaga piesa, autorul se foloseste de caracterizarea indirecta, prin intermediul faptelor, pentru a isi contura personajele. Ca si in alte opere ale sale, Caragiale a preferat sa schiteze trasaturile generale ale fiecarui personaj, conturadu-i fiecaruia doar ceea ce considera important la el.
Tipatescu, primul personaj ce apare in piesa, este, alaturi de Zoe, tratat deosebit fata de ceilalti. Trasaturile comice lipsesc la acest personaj, el fiind mai degraba dramatic decat comic. Singura abatere a sa este cea din actul patru, « Zoe, Zoe, fii barbata... », ce dovedeste doar o lipsa de luciditate. In rest, inca de la inceputul piesei isi arata energia puternic afectat de cuvintele rele din Racnetul Carpatilor ce ii erau adresate. Pe parcursul primelor trei acte, el ramane mereu nelinistit, agitat.
Ghita Pristanda, principalul subaltern al lui Tipatescu si conducatorul politiei din oras, este descris ceva mai pe larg. El ii aproba toate cuvintele superiorului sau, ii indeplineste poruncile fie ca este sau nu de acord cu ele. In acelasi timp, il si inseala pe fata, furand banii corespunzatori unui numar destul de mare de steaguri. Realizeaza ca aceasta abatere ii va fi tolerata, deci prezinta totusi o intuitie destul de bine formata. Tot ca dovada a acestei trasaturi, el realizeaza la un moment dat ca Catavencu ar fi fost un mai bun conducator. Probabil cea mai conturata trasatura a sa este slugarnicia, fiind capabil de a face orice pentru cel ce ii ofera bani (« Curat violare de domiciliu, da umflati-l ! », « Pupa-l in bot si papa tot »). Numele personajului ar putea proveni de la un joc popular. Astfel trasaturile sale capata o semnificatie, el jucand dupa cum i se canta.
Zaharia Trahanache, urmatorul personaj introdus in piesa, este si el bine conturat. Presedinte al multor comitete si comitii, el este remarcat pentru calmul sau, si, in acelasi timp, pentru siretenia sa. Este la fel de incult si ilogic ca, dealtfel, majoritatea personajelor (« Unde nu e moral, acolo e coruptie si o societate fara printipuri, vrea sa zica ca nu le are ! »). Totusi investeste in educatia fiului, cu toate ca fie fiul sau nu retine corect ceea ce este invatat, fie, cel mai probabil, personajul nu intelege ce anume zice. Ticul sau verbal, « Aveti putintica rabdare », este subliniat si de numele tocmai bine ales, ce reprezinta o coca moale, maleabila. Cu toate ca aceasta este imaginea sa de aparenta, la o observare mai atenta se constata o siretenie aparte : il tolereaza pe Tipatescu ca bun prieten al sotiei sale, fie ca stie de relatia lor amoroasa sau nu, salveaza situatia gasind intr-un mod misterios hartia cu banii retrasi de Catavencu si porneste scandalul din sala de alegeri. Personajul este probabil unul dintre cei mai inteligenti din piesa, dar datorita caracteristicilor sale comice, ramane un personaj lipsit de credibilitate.
Zoe Trahanache, alaturi de Tipatescu, se diferentiaza de restul personajelor. Nici la ea nu se gasesc elemente comice. In schimb predomina problemele de moravuri. Deoarece, alaturi de Tipatescu, ea este cea ce genereaza conflictul din piesa, autorul a pus accentul pe vina ei in intreaga desfasurare a actiunii. Se face vinovata de adulter, inselandu-si barbatul. Incerca cu disperare sa scape de tot ceea ce o loveste, fiind doritoare chiar si sa fuga alaturi de Tipatescu cat mai departe de intriga. Pentru ea cel mai important lucru este imaginea pe care o arata lumii, cu toate ca este vinovata de grave abateri morale. Pentru a creste valoarea educativa a operei, Caragiale ii atribuie o decizie morala la sfarsitul piesei, Zoe preferand sa nu foloseasca la randul ei hartia cu banii retrasi de Catavencu. Ea este singurul personaj feminin din text.
Urmatorul personaj introdus in scena este Branzovenescu. Doar numele sau ar fi fost de ajuns sa il descrie suficient de mult, sugerand conotatii alimentare. O specificatie anume nu ii poate fi gasita, dar subiectul ramane deschis la interpretari. Alaturi de Farfuridi, el se straduieste sa isi mentina pozitia sociala, si asa ambiguu capatata. Este marcat de o lipsa acuta de inteligenta, cu toate ca nu el este cu ideile cele mai deosebite. Formeaza, alaturi de Farfuridi, un singur tip de personaj, ei vorbind, gandind si actionand impreuna.
Farfuridi este personajul cel mai lipsit de inteligenta din intreaga piesa. Dialogurile sale, exceptand pe cele in care vorbeste cu sau alaturi de Branzovenescu, sunt lipsite de sens. El are idea de a trimite o telegrama anonima (« Trebuie sa o iscalesti : o dam anonima ! »). Foloseste doi termeni ce nu sunt prezenti in dictionarul roman si probabil ca nu exista, “nifilist” si “moftolog”, iar in discursul pe care il sustine da dovada de o lipsa de logica groaznica (« ori sa se revizuiasca, primesc ! dar sa nu se schimbe nimica ; ori sa nu se revizuiasca, primesc ! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele... esentiale... »). Modul sau de comportament este iarasi ciudat, el incercand sa-si dea importanta invocand motive absurde pentru actiunile sale si pentru un program realizat fara nici o baza. Interpretarea numelui sau nu este diferita de cea a lui Branzovenescu, amandoi avand conotatii culinare.
Cetateanul turmentat este personajul ce aduce de fiecare data rezolvarea problemelor. El este in acest caz si reprezentatul neoficial al alegatorilor, fiind singurul neorganizat intr-un partid dintre alegatorii ce ne sunt prezentati. In momentul adunarii alegatorilor in sala de conferinte, el statea intre grupul condus de Farfuridi si cel al lui Catavencu, simbolizand clar indecizia. Chiar si starea sa de ameteala vine in sprijinul acestei trasaturi. O caracteristica irelevanta a sa ar fi simtul datoriei, el ducand scrisoarea destinatarului, astfel rezolvand, fara sa vrea, intreaga intriga a piesei. Este cel ce, de altfel, a si creat-o prin pierderea scrisorii. Singura sa dorinta este de a afla cu cine sa voteze.
Personajul cel mai bine definit din intreaga piesa este fara indoiala Catavencu. Trasaturile sale de caracter sunt mult mai bine definite si mult mai numeroase decat la celelalte personaje. Cum chiar Pristanda constata, « Mare pisicher ! Strajnic prefect ar fi asta ! », Catavencu este doar incult, nu si lipsit de inteligenta. El se foloseste de la bun inceput de slabiciunile umane, pe care le cunoaste foarte bine (« si da-i cu bere, da-i cu vin »), pentru a obtine ceea ce vrea. Apoi isi incearca cartile cu fiecare pe rand, mizand corect pe slabiciunea femeii. Vorbeste fluent si coerent, chiar daca dovedeste doar o cultura superficiala si o dorinta de a impresiona prin cuvinte deosebite sau prin intelect (« razboaie seculare ce au durat aproape treizeci de ani », « Scopul scuza mijloacele », citat atribuit in mod gresit lui Gambetta, « Industria romana e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire… », « Noi aclamam munca, travaliul, care nu se face de loc in tara noastra! » ). Calitatile sale de orator sunt impresionante, reusind sa ridice aplauzele salii de conferinte. Reprezinta modelul perfect al omului politic, prefacut, capabil de orice si dornic de putere.
Ultimul personaj introdus in scena este Agamemnon Dandanache. Rolul sau a fost in primul rand de a crea un deznodamant cat mai neasteptat piesei, el fiind propus de catre o putere mai mare decat cea a celor din oras pentru functia de deputat in camera. Este dominat doar de doua caracteristici : senilitatea si ticalosenia. Se foloseste de santaj pentru a obtine postul, dar este mai nenorocit ca Catavencu, pastrand scrisoarea pentru alte ocazii. Este complet senil, neretinand numele sau functia nimanui din cei care ii sunt prezentati. Nu este capabil sa tina un discurs simplu (« asta… cum sa zic de!… zi-i pe nume de!... »), iar rolul sau in revolutia de la patruzeci si opt ne ramane complet obscur. Numele sau contine in sine insusi o contradictie, Agamemnon sugerand sobrietate, pe cand Dandanache copilarie. Autorul ii atribuie acest rol caracterizand astfel clasa politica castigatoare, parvenita si senila.
Opera « O scrisoare pierduta » este cu siguranta una dintre cele mai importante realizari dramatice ale literaturii romane, fiind apreciata atat in tara, cat si peste hotare.