Comedia este o opera dramatica al carei subiect si deznodamant provoaca
rasul si care poate ridiculiza relatii sociale si etice, tipuri umane
sau poate lua nastere din succesiunea unor intamplari neasteptate si hazlii. r9c10cf
Inceputurile acestei specii dramatice se afla chiar la nasterea teatrului, in
serbarile dionisiace din Grecia. Unul dintre personajele ce interpretau vietile
zeilor avea rolul lui Silen, zeul vinului. Actorul trebuia sa para cat
mai impunator posibil, avand in vedere statutul sau de zeu, dar in acelasi
timp si sa manifeste efectele consumului baturii a carei protector era. Rezultatul
interpretarii nu era intotdeauna cel mai sobru, starnind destul de des rasetele
multimii. Astfel a aparut comedia, ca specie dramatica. Specia continua sa evolueze
si sa se diversifice, capatand si un rol educator, spectatorii putandu-si
identifica diferite probleme de caracter cu cele ale personajelor criticate
pe scena.
Comedia face parte, alaturi de tragedie, din speciile dramatice cu un scop bine
definit, sa starneasca rasetele spectatorilor. Pentru a obtine acest
efect, autorii de comedie au incercat sa stabileasca ce anume provoaca rasul.
Dezbaterile pe aceasta tema raman in mare parte neincheiate, dar in termeni
generali s-a ajuns la cateva concluzii. In acest domeniu s-au stabilit
doua nivele : viata curenta, in care omul este concentrat si pe problemele sale
ce il impiedica sa se distreze si sa se destinda, si starea de euforie, mult
mai rar atinsa, in care toate grijile se estompeaza puternic, mentalul este
liber sa se destinda, si in care mare parte din regulile psihologice nu mai
sunt valabile. In primul caz, rasul poate fi starnit prin doua metode
principale, ce sunt aproape intotdeauna combinate intre ele.
Prima, ce presupune prezentarea unei inconcordante, unei discrepante intre aspectul
aparent si cel profund, permitandu-i totusi spectatorului sa ajunga cu
intelectul pana la cel profund. Aici intervine si talentul autorului,
ce poate sa-si adreseze operele doar unui segment de oameni culti, adancind
foarte mult aspectul profund, comedia devenind mult mai putin accesibila. Cealalta
metoda este in general mai folosita, ea presupunand prezentarea unor personaje
pe care spectatorii sa le considere inferioare din diferite puncte de vedere.
Aceasta metoda este prezenta chiar si in comicul usor de realizat, anume in
cazul unui clovn sau a unui spectacol de divertisment sustinut intr-un carnaval.
Situatiile prin care trece acel personaj nu sunt tocmai de invidiat, si, cu
toate ca majoritatea spectatorilor nu realizeaza, acest aspect starneste
rasete.
Cealalta latura a comicului, mult mai greu de realizat si de sustinut, este
cea euforica. Cu toate ca modurile in care se poate ajunge la aceasta stare
sunt destul de restranse la numar, ne vom opri doar asupra a doua moduri,
ce le consider relevante pentru studiul de fata. Primul mod, cel mai sigur,
probabil legat de aparitia comicului, este cel ce presupune consumul de bauturi
spirtoase. Cum zeul vinului Greciei antice a fost cel ce, in mod indirect, a
dat nastere speciei comice, este probabil ca in timpul serbarilor dionisiace
comedia sa fi fost usor acceptata de public si datorita starii euforice a acestuia.
A doua metoda este folosita astazi, atat in film, cat si in teatru.
Ea presupune combinarea umorului cat mai accesibil cu o atmosfera dinamica,
precum si sustinerea acestei atmosfere pret de macar cateva secunde, suficient
pentru ca creierul sa fie coplesit, scazandu-i astfel mult pretentiile
umoristice. Aceasta tehinca este realizata intr-o multime de modalitati, fie
printr-o aglomerare de personaje ce incearca fiecare sa spuna ceva, fie prin
dialoguri scurte, fie printr-o multime de alte procedee, a caror trasatura generala
ramane dinamica. Dezbaterile in legatura cu aceasta tema nu sunt incheiate,
iar comportamentul nu poate fi generalizat prea usor, asa ca orice detalii sau
particularizari sunt inutile.
Fara indoiala cel mai cunoscut autor roman de opere dramaice este I.L.
Caragiale. El s-a nascut in satul Haimanale, la 30 ianuarie 1852, situat in
preajma orasului Ploiesti. Pana in 1867 termina gimnaziul. In 1870 este
numit copist la tribunalul Prahova. Lucreaza in paralel si ca corector si editor
la diferite ziare. Incepand cu 1878, lucreaza la ziarul « Timpul
», impreuna cu Eminescu si Slavici. In 1879 are loc debutul sau in domeniul
dramatic cu piesa « O noapte furtunoasa ». Intre 1881 si 1882 lucreaza
si ca revizor scolar. Pana in 1885 scrie « Conul Leonida fata cu
rectiunea », « O scrisoare pierduta » si « D-ale carnavalului
». Pana in 1893 scrie si publica o serie de nuvele, schite si momente.
Se stabileste la Berlin in 1905 si moare in 1912. Este inmormantat la
noi in tara. Datorita diferentelor dintre biografiile gasite, nu am aprofundat
acest subiect.
Probabil cea mai cunoscuta piesa de teatru a sa este « O scrisoare pierduta
». Piesa incepe cu conversatia dintre Stefan Tipatescu, prefectul orasului,
si unul dintre subalternii sai, politistul Ghita Pristanda. Inca din acest dialog
ne este adusa la cunostinta tema la care se refera si titlul. Trahanache, presedintele
mai multor comisii si comitete din oras si prieten cu Tipatescu ii povesteste
acestuia cum ca adversarul lor politic, Catavencu, l-a chemat sa ii prezinte
o scrisoare de dragoste de la Tipatescu cvtre sotia lui Trahanache, Zoe. Scena
urmatoare ii are ca protagonisti doar pe Zoe si Tipatescu, amandoi ingrijorati
de ceea ce s-ar putea intampla daca scrisoarea cu care Catavencu ii ameninta
ar fi publicata. Conditia pe care o punea el era ca candidatura sa sa fie promovata
si de partidul ai caror membri erau Trahanache si Tipatescu. Urmatoarele personaje
introduse in piesa sunt Farfuridi si Branzovenescu, ce banuiesc ca ceva
se intampla fara ca ei sa stie, dar cum nu afla nimic de la Tipatescu, pleaca
sa vorbeasca cu Trahanache. Intamplator, in casa lui Tipatescu intra atunci
un cetatean ametit de bautura, a carui mare dilema era cu cine sa voteze. De
la acesta inteleg ca scrisoarea de dragoste s-a aflat in posesia lui, dar ajunsese
la Catavencu dupa ce Zoe ar fi pierdut-o pe strada. Catavencu este arestat din
ordinul lui Tipatescu, dar este eliberat iarasi si adus in casa lui Tipatescu
pentru a avea o conversatie cu Zoe. Cei doi se intalnesc si se cearta
si, daca nu ar fi fost opriti de Zoe, s-ar fi ajuns la o scena violenta. Zoe
si cu Tipatescu accepta sa sustina candidatura lui Catavencu, cu conditia ca
acesta sa nu publice scrisoarea. Acesta este momentul in care ajunge ordinul
de la guvern ca un candidat trimis de ei, Agamemnon Dandanache, sa fie ales
reprezentant.
Urmatorul act se desfasoara intr-o sala de conferinte. Primul candidat, Farfuridi,
incearca sa impresioneze printr-un discurs impunator, dar esueaza dezastruos,
devenind ridicol si ilogic. Catavencu, cu toate ca isi demonstreaza din plin
calitatile de orator, nu reuseste nici el sa sustina un discurs bine structurat.
In timpul unei scurte pauze, Trahanache le arata lui Tipatescu si lui Zoe o
polita de cinci mii de lei ridicata de Catavencu din banii Societatii. Asigurati
ca Catavencu nu ar vrea sa publice scrisoarea, sustin candidatura lui Dandanache.
Discursul se termina printr-o invalmaseala generala, in care Catavencu este
acuzat de plastografie.
Ultimul act incepe cu introducerea lui Dandanache, ce le prezinta celorlalti
modul in care a ajuns sa fie sustinut de guvern, mod foarte asemanator cu cel
in care Catavencu incercase acelasi lucru. Zoe este prezentata tot timpul ca
fiind foarte ingrijorata de ceea ce s-ar putea intampla in cazul in care
scrisoarea ar fi publicata. Intr-un moment in care Tipatescu este plecat pana
la telegraf, Catavencu si cu Zoe raman singuri. El ii marturiseste ca
a pierdut scrisoarea, dar Zoe decide sa nu foloseasca polita impotriva lui.
Cetateanul turmentat intra iarasi in scena, de data aceasta pentru a inapoia
o scrisoare pe care o gasise intr-o palarie in sala de conferinte. Doamna Zoe
fiind destinatarul, el i-o inapoiaza acesteia. Catavencu isi cere umil scuze,
iar femeia il iarta. Dupa ce toti se indeparteaza, in scena intra Dandanache
si Trahanache, vorbind. Dandanache isi arata aici lipsa de luciditate, confundandu-l
pe Trahanache cu Tipatescu. Piesa se termina cu o alta mare invalmaseala, in
care toti canta si sarbatoresc alegerile.
In intreaga piesa, autorul se foloseste de caracterizarea indirecta, prin intermediul
faptelor, pentru a isi contura personajele. Ca si in alte opere ale sale, Caragiale
a preferat sa schiteze trasaturile generale ale fiecarui personaj, conturadu-i
fiecaruia doar ceea ce considera important la el.
Tipatescu, primul personaj ce apare in piesa, este, alaturi de Zoe, tratat deosebit
fata de ceilalti. Trasaturile comice lipsesc la acest personaj, el fiind mai
degraba dramatic decat comic. Singura abatere a sa este cea din actul
patru, « Zoe, Zoe, fii barbata... », ce dovedeste doar o lipsa de
luciditate. In rest, inca de la inceputul piesei isi arata energia puternic
afectat de cuvintele rele din Racnetul Carpatilor ce ii erau adresate. Pe parcursul
primelor trei acte, el ramane mereu nelinistit, agitat.
Ghita Pristanda, principalul subaltern al lui Tipatescu si conducatorul politiei
din oras, este descris ceva mai pe larg. El ii aproba toate cuvintele superiorului
sau, ii indeplineste poruncile fie ca este sau nu de acord cu ele. In acelasi
timp, il si inseala pe fata, furand banii corespunzatori unui numar destul
de mare de steaguri. Realizeaza ca aceasta abatere ii va fi tolerata, deci prezinta
totusi o intuitie destul de bine formata. Tot ca dovada a acestei trasaturi,
el realizeaza la un moment dat ca Catavencu ar fi fost un mai bun conducator.
Probabil cea mai conturata trasatura a sa este slugarnicia, fiind capabil de
a face orice pentru cel ce ii ofera bani (« Curat violare de domiciliu,
da umflati-l ! », « Pupa-l in bot si papa tot »). Numele personajului
ar putea proveni de la un joc popular. Astfel trasaturile sale capata o semnificatie,
el jucand dupa cum i se canta.
Zaharia Trahanache, urmatorul personaj introdus in piesa, este si el bine conturat.
Presedinte al multor comitete si comitii, el este remarcat pentru calmul sau,
si, in acelasi timp, pentru siretenia sa. Este la fel de incult si ilogic ca,
dealtfel, majoritatea personajelor (« Unde nu e moral, acolo e coruptie
si o societate fara printipuri, vrea sa zica ca nu le are ! »). Totusi
investeste in educatia fiului, cu toate ca fie fiul sau nu retine corect ceea
ce este invatat, fie, cel mai probabil, personajul nu intelege ce anume zice.
Ticul sau verbal, « Aveti putintica rabdare », este subliniat si
de numele tocmai bine ales, ce reprezinta o coca moale, maleabila. Cu toate
ca aceasta este imaginea sa de aparenta, la o observare mai atenta se constata
o siretenie aparte : il tolereaza pe Tipatescu ca bun prieten al sotiei sale,
fie ca stie de relatia lor amoroasa sau nu, salveaza situatia gasind intr-un
mod misterios hartia cu banii retrasi de Catavencu si porneste scandalul
din sala de alegeri. Personajul este probabil unul dintre cei mai inteligenti
din piesa, dar datorita caracteristicilor sale comice, ramane un personaj
lipsit de credibilitate.
Zoe Trahanache, alaturi de Tipatescu, se diferentiaza de restul personajelor.
Nici la ea nu se gasesc elemente comice. In schimb predomina problemele de moravuri.
Deoarece, alaturi de Tipatescu, ea este cea ce genereaza conflictul din piesa,
autorul a pus accentul pe vina ei in intreaga desfasurare a actiunii. Se face
vinovata de adulter, inselandu-si barbatul. Incerca cu disperare sa scape
de tot ceea ce o loveste, fiind doritoare chiar si sa fuga alaturi de Tipatescu
cat mai departe de intriga. Pentru ea cel mai important lucru este imaginea
pe care o arata lumii, cu toate ca este vinovata de grave abateri morale. Pentru
a creste valoarea educativa a operei, Caragiale ii atribuie o decizie morala
la sfarsitul piesei, Zoe preferand sa nu foloseasca la randul
ei hartia cu banii retrasi de Catavencu. Ea este singurul personaj feminin
din text.
Urmatorul personaj introdus in scena este Branzovenescu. Doar numele sau
ar fi fost de ajuns sa il descrie suficient de mult, sugerand conotatii
alimentare. O specificatie anume nu ii poate fi gasita, dar subiectul ramane
deschis la interpretari. Alaturi de Farfuridi, el se straduieste sa isi mentina
pozitia sociala, si asa ambiguu capatata. Este marcat de o lipsa acuta de inteligenta,
cu toate ca nu el este cu ideile cele mai deosebite. Formeaza, alaturi de Farfuridi,
un singur tip de personaj, ei vorbind, gandind si actionand impreuna.
Farfuridi este personajul cel mai lipsit de inteligenta din intreaga piesa.
Dialogurile sale, exceptand pe cele in care vorbeste cu sau alaturi de
Branzovenescu, sunt lipsite de sens. El are idea de a trimite o telegrama
anonima (« Trebuie sa o iscalesti : o dam anonima ! »). Foloseste
doi termeni ce nu sunt prezenti in dictionarul roman si probabil ca nu
exista, “nifilist” si “moftolog”, iar in discursul pe
care il sustine da dovada de o lipsa de logica groaznica (« ori sa se
revizuiasca, primesc ! dar sa nu se schimbe nimica ; ori sa nu se revizuiasca,
primesc ! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, si anume in punctele... esentiale...
»). Modul sau de comportament este iarasi ciudat, el incercand sa-si
dea importanta invocand motive absurde pentru actiunile sale si pentru
un program realizat fara nici o baza. Interpretarea numelui sau nu este diferita
de cea a lui Branzovenescu, amandoi avand conotatii culinare.
Cetateanul turmentat este personajul ce aduce de fiecare data rezolvarea problemelor.
El este in acest caz si reprezentatul neoficial al alegatorilor, fiind singurul
neorganizat intr-un partid dintre alegatorii ce ne sunt prezentati. In momentul
adunarii alegatorilor in sala de conferinte, el statea intre grupul condus de
Farfuridi si cel al lui Catavencu, simbolizand clar indecizia. Chiar si
starea sa de ameteala vine in sprijinul acestei trasaturi. O caracteristica
irelevanta a sa ar fi simtul datoriei, el ducand scrisoarea destinatarului,
astfel rezolvand, fara sa vrea, intreaga intriga a piesei. Este cel ce,
de altfel, a si creat-o prin pierderea scrisorii. Singura sa dorinta este de
a afla cu cine sa voteze.
Personajul cel mai bine definit din intreaga piesa este fara indoiala Catavencu.
Trasaturile sale de caracter sunt mult mai bine definite si mult mai numeroase
decat la celelalte personaje. Cum chiar Pristanda constata, « Mare
pisicher ! Strajnic prefect ar fi asta ! », Catavencu este doar incult,
nu si lipsit de inteligenta. El se foloseste de la bun inceput de slabiciunile
umane, pe care le cunoaste foarte bine (« si da-i cu bere, da-i cu vin
»), pentru a obtine ceea ce vrea. Apoi isi incearca cartile cu fiecare
pe rand, mizand corect pe slabiciunea femeii. Vorbeste fluent si
coerent, chiar daca dovedeste doar o cultura superficiala si o dorinta de a
impresiona prin cuvinte deosebite sau prin intelect (« razboaie seculare
ce au durat aproape treizeci de ani », « Scopul scuza mijloacele
», citat atribuit in mod gresit lui Gambetta, « Industria romana
e admirabila, e sublima, putem zice, dar lipseste cu desavarsire…
», « Noi aclamam munca, travaliul, care nu se face de loc in
tara noastra! » ). Calitatile sale de orator sunt impresionante, reusind
sa ridice aplauzele salii de conferinte. Reprezinta modelul perfect al omului
politic, prefacut, capabil de orice si dornic de putere.
Ultimul personaj introdus in scena este Agamemnon Dandanache. Rolul sau a fost
in primul rand de a crea un deznodamant cat mai neasteptat
piesei, el fiind propus de catre o putere mai mare decat cea a celor din
oras pentru functia de deputat in camera. Este dominat doar de doua caracteristici
: senilitatea si ticalosenia. Se foloseste de santaj pentru a obtine postul,
dar este mai nenorocit ca Catavencu, pastrand scrisoarea pentru alte ocazii.
Este complet senil, neretinand numele sau functia nimanui din cei care
ii sunt prezentati. Nu este capabil sa tina un discurs simplu (« asta…
cum sa zic de!… zi-i pe nume de!... »), iar rolul sau in revolutia
de la patruzeci si opt ne ramane complet obscur. Numele sau contine in sine
insusi o contradictie, Agamemnon sugerand sobrietate, pe cand Dandanache
copilarie. Autorul ii atribuie acest rol caracterizand astfel clasa politica
castigatoare, parvenita si senila.
Opera « O scrisoare pierduta » este cu siguranta una dintre cele
mai importante realizari dramatice ale literaturii romane, fiind apreciata
atat in tara, cat si peste hotare.