k2v3vb
Intaiul simbolist declarat si veritabil e tuberculosul Stefan Petica
(1877—1904), cunoscator perfect al poeziei franceze noi in chiar spiritul ei: Laforgue, Verlaine, Rimbaud, Mallarmé, Verhaeren, Henry de Régnier, Stuart Merill, Remy de Gourmont, Francis Jammes, André
Gide. El a frecventat pe Macedonski si a fost izbit de nevroza snoba din cenaclul acestuia, intoxicat de crizanteme in putrefactie si rigid de lux decrepit, cvasi-funerar. In primul rand Petica glorifica diafani tatea florilor, fragranta carnurilor vegetale:
Parfum din flori palite si uitate,
Poema tainuita-ntr-o petala,
Te stingi in dureroasa-ti voluptate
In seara singurateca si pala,
Parfum din flori palite si uitate... fecioarele cu incarnat de crin ale lui
Botticelli intristatul,
Mult vestitul florentin... fecioarele pale trecand muzical:
O, marile pasionate,
O, tragicele Magdalene,
Femei etern indurerate
Ca niste triste cantilene.
Pe urmele indepartatului Radu Ionescu, poetul se cutremura de acordurile pianinelor funerare:
Acorduri murmurate de negre pianine
Atinse-ncet si dulce de maini ce-au tresarit
Sub visul care, palid, o clipa-a rasarit,
Sub lacrimi nestiute in tainice suspine.
Si mana diafana ce luneca pe clape
Trezind din somn de veacuri dulci visuri din mormant
E tot minunea veche mai sus de orice cant,
Iar ochii par o mare de-adanci si triste ape.
Alte instrumente pastorale, flaut, orga, vin tot din simbolism, dar asupra tuturor sta vioara verlainiana care scoate suspine lungi, intristand fecioarele tuberculoase, in piesa capitala Cand viorile tacura:

Viorile tacura. O, nota cea din urma
Ce plange razletita pe strunele-nvechite
Si-n noaptea solitara, o, cantul ce se curma,
Pe visurile stinse din suflete-ostenite.

Arcusurile albe in noaptea solitara
Statura: triste pasari cu aripile-ntinse
Pareau c-asteapta semne si strunele vibrara,
Ah, strunele, ce tremur de viata le cuprinse!
Si degetele fine, in umbra, sclipitoare,
Pareau ca niste clape de fildes, ridicate
Pe flaute de aur in seri de evocare
A imnurilor triste din templele uitate.
Murise insa cantul de veche voluptate
Si triste si stinghere viorile parura
In noapte-ntunecata de grea singuratate,
Fecioare-mpovarate de-a viselor tortura.
E mult prerafaelitism in lirica lui Petica (printese clorotice, bolna ve), precum este vadita inraurirea lui Verlaine. Parcurile, gradinile cu havuzuri, paunii, n-au alta origine. In acelasi timp, prin Traian
Demetrescu sau direct de la urmasii lui Baudelaire, poetul adopta funerarul sinistru, cu corbi si hohote sarcastice:
Se stinse alba lampa cazand pe piatra tare
Cu geamat lung si jalnic de suflet chinuit
Si umbra fu ca plumbul in turnul urgisit
Iar corbii s-adunara strigand in departare.
Ha, corbii s-adunara strigand in departare,
Caci prada lor gatiram din trupul prihanit
Ce sta intins si rece in turnul parasit:
Si mortul era visul suprem de asteptare.