I. L. Caragiale d2g18ge

(Farfuridi)
S-a spus ca una din principalele trasaturi ale originalita\ii lui Caragiale sta ? faptul ca personajele sale comice sunt prototipuri de imbecili. Desigur nu e vorba de ni=te imbecili din na=tere, de cazuri clinice, ci de ni=te indivizi cu o imbecilitate c =tigata ? mediul social care le-a imprimat un anume au tomatism de g?dire, de vorbire =i ac\iune, un comportament ilogic =i absurd din punctul de vedere al unui om inteligent.
Cel mai tipic imbecil din ?treaga opera a lui Caragiale ni se pare a fi Take Farfuridi, personajul din O scrisoare pierduta.
O concuren\a ar putea veni din partea lui Agami\a Dandanache, daca, ? cazul acestuia din urma, imbecilitatea nu ar fi complicata cu ramolismentul. Farfuridi este ?sa imbecilul pur, pentru ca scriitorul — =i o data cu d?sul cititorii =i spectatorii
— au satisfac\ia =i bucuria de a descoperi ? el legi, fenomene, aspecte =i tablouri de epoca imposibil de ?fa\i=at altfel.
Personajul e o mostra edificatoare. El seamana cu o jivina fan tastica, ?sa teribil de reala, prin arta cu care dramaturgul o impune con=tiin\ei noastre: grotesca imagine, marita ca de ni=te aparate optice, ne ajuta sa reconstituim o epoca.
Deposedat — cu cruzime — de catre autor, de orice urma de inteligen\a, Farfuridi, ca om politic, =i cunoa=te totu=i foarte bine interesele, printr-un soi de instinct =i automatism de spe\a,
?tocmai ca Agami\a Dandanache, care pastreaza scrisoarea,
? virtutea faptului ca a=a procedeaza to\i cei din familia sa,
?cep?d de la ‘. Are antene ultrasensibile pentru a adulmeca tradarea care era pe punctul de a se pune la cale, de catre
Joi\ica =i grupul ei. +tie, din instinct de spe\a, ca tradarea e ? firea lucrurilor. Ceea ce ? nelini=te=te este faptul de a fi exclus de la beneficiile ei: ,,la urma urmei, fie =i tradare — dar s-o

=tim =i noi . Automat (?sa spun?d, tocmai din aceasta cauza, numai adevarul!), Farfuridi declara solemn =i, aparent, paradoxal ca iube=te tradarea dar ura=te pe... tradatori, adica pe cei care-l exclud de la profiturile ei. De aici p?a la enormitatea pe care Caragiale i-o atribuie nu mai e dec? un pas. Caci ipochimenul, ? naivitatea =i prostia-i teribila , asociaza la iubirea lui pentru tradare pe +tefan cel Mare, pe
Mihai Bravul, pe Vlad Tepe= =i pe Mircea cel Batr`n: ... De aceea eu totdeauna am repetat cu strabunii no=tri, cu Mihai
Bravul =i +tefan cel Mare: iubesc tradarea (cu inten\ie), dar urasc pe tradatori... ?entru ca eu am zis-o cu strabunii no=tri, cu Mircea cel Batr? =i cu Vlad Tepe=, neica Zahario: ?i place tradarea, dar... etc.
Personajul e simpatic =i amuzant pentru ca momentan nu
=tie ce spune =i e odios pentru ca =tie foarte bine ce vrea, la urma urmei: chiverniseala proprie. Ca apari\ie personala e numai hilar, ca reprezentant al spe\ei, al clasei sociale din care face parte, e fioros, ?binarea acestor doua laturi a fost posibila prin recurgerea la automatism =i caricatura, vizibile mai ales
? vorbirea personajului. Pe Farfuridi ? caracterizeaza ticul ver bal ·ix . De aceea el poate spune, ? virtutea iner\iei, ?ece trecute fix =i chiar fix . Pentru a contura mai puternic personajul sau, Caragiale ?so\e=te toate apari\iile ? scena (? numar de patru, pe ?tregul parcurs al piesei!) ale lui Farfuridi de un fel de dublu al sau, ori mai cur?d o anexa, ? persoana lui Iordache Br?zovenescu. Br?zovenescu este o figura lipsita de individualitate, servind numai de reflector =i totodata de umbra pentru ascendentul =i patronul sau politic. De el ? apropie mai ?t? numele, prin aluzia lor culinara, care sugereaza, cum remarcase Ibraileanu, ·nferioritate, vulgaritate =i lichelism , apoi convingerile politice comune. Devine clar de tot ca ei sunt nedespar\i\i =i merg ?preuna oric?d =i oriunde, ? nenorocire sau ? bucurie, fie ca are sau nu loc ?radarea — pe care cu antenele lor fine au adulmecat-o deja — fie ca sunt sau nu parta=i la ea. Intr-un singur loc — =-ar zice — apare o mica =i trecatoare disensiune ?tre d?=ii: c?d cu telegrama pe care
Br?zovenescu declara ca o iscale=te numai daca o dau ,,anonima . E o mica fisura ? prietenia lor, prilej pentru autor de a arata ca prostia, idio\ia chiar, =i poltroneria lui
Br?zovenescu e mai mare dec? a tutorelui sau:
?ARFURIDI (cu tarie, impunator): Trebuie sa ai curaj, ca mine!
Trebuie s-o iscale=ti: o dam anonima!
BRANZOVENESCU: A=a da, o iscalesc!“
Intotdeauna Br?zovenescu serve=te de multiplicator =i rezonator al replicilorl lui Farfuridi, care, fragmentate, repetate sau reluate ?tr-o forma asemanatoare, devin astfel mai vii =i mai dinamice. Foarte interesanta este, sub acest aspect, scena I din actul II, c?d cei trei frunta=i politici — Trahanache, Farfuridi
=i Br?zovenescu — s-au adunat spre a-=i face socoteala voturilor probabile. Ei sunt ,,st?pii puterii , stimabili =i onorabili, vechi membri ai comitetului pentru statuia lui Traian =i membri ? ,,comi\iul agricol etc... La ?ceput, atmosfera are calmul de dinainte de furtuna. Cei doi, Farfuridi =i Br?zovenescu, abia a=teapta prilejul sa aduca vorba despre ,,tradare , caci ei mirosisera tratativele care se duceau ?tre Ca\avencu =i grupul condus de Zoe. Prilejul se ive=te ? momentul ? care se pune problema aducerii lui Ienache Sirepeanu ,,sa voteze cu noi — cum se exprima Trahanache. Farfuridi prinde vorba din zbor =i pune ?trebarea insinuanta: ?dica cum sa voteze cu noi? , reluata apoi ca un ecou de Br?zovenescu: ,,Adica cum sa voteze cu noi? Jocul continua din ce ? ce mai precipitat, ?tre cei doi, care =tiau ·eva-cumva , =i Trahanache, devenit dintr-o data inocent. Vorbele se amesteca; printre parlamentarele polite\uri cu iz fran\uzit denaturat, precum stimabile, onorabile, venerabile etc., apare c?e un familiar neica, c?e un: Iar te faci chinez sau: Sa n-am parte de Joi\ica daca =tiu. C?d spiritele se aprind prea tare, rasar cuvinte din fondul autohton, friz?d mahalagismul. Trahanache e gata sa-i taxeze pe cei doi drept vagabon\i de pe uli\a =i zavergii. Pentru ca numitul Ca\avencu facea figura de ultraprogresist, Farfuridi — Br?zovenescu ? declara pur =i simplu nihilist (devenit ? vorbirea personajelor lui Caragiale nifilist; ca =i fitan\ie, arfiva etc.). Contrastul comic se accentueaza prin alatararea unui calificativ foarte autohton: moftologul. Cu acest moftolog =i nifilist, Fanica Tipatescu, prefectul, urmeaza ·-=i da coatele — dupa opinia lui Farfuridi.
Replicile se succed vertiginos, comicul scenei, magistral, neatins de nimeni p?a astazi ? dramaturgia noastra, provine din gesticula\ie, din mimica, din \istuituri, din semne de exclama\ie, din interjec\ii =i puncte de suspensie:
?RAHANACHE: Ma rog, ave\i pu\intica...
FARFURIDI: Nu =tiam...
TRAHANACHE: Ma rog, ave\i...
FARFURIDI: Ba eu merg =i mai departe, =i zic, cum ziceam lui amicul meu Br?zovenescu: Ma tem de tradare...
TRAHANACHE: Cum de tradare?
BRANZOVENESCU: De-aia noi astazi c?d am mirosit ceva cumva...
FARFURIDI: Ceva-cumva...
TRAHANACHE? Ceva-cumva?
BRANZOVENESCU: Daca e ceva la mijloc...
TRAHANACHE: Ceva la mijloc?
FARFURIDI: Da, a=a, daca e tradare, adica daca o cer interesele partidului, fie!
BRANZOVENESCU: Dar cel pu\in s-o =tim =i noi! (Trahanache vrea sa ?trerupa, fara sa izbuteasca.)
FARFURIDI: Pentru ca eu am zis-o etc.
Vine, ? fine, momentul sa se precizeze numele tradatorului.
Jocul continua.
Farfuridi =i Br?zovenescu sunt mereu evazivi. N-ar vrea sa-=i supere interlocutorul pentru ca ? =tiu ?are . De alta parte, vor, ? sf?=it, sa puna punctul pe i:
?ARFURIDI: +tii ce, venerabile neica Zahario, ia sa dam noi mai bine car\ile pe fa\a.
TRAHANACHE: Da-le, neica, sa vedem.
FARFURIDI: Ti-am spus ca mi-e frica de tradare... Ei?
BRANZOVENESCU: Ei?
TRAHANACHE: Ei?
FARFURIDI: Ei ? mi-e frica din partea amicului...
TRAHANACHE: Care amic?
BRANZOVENESCU: Care amic, care amic? +tii d-ta...
TRAHANACHE: Sa n-am parte de Joi\ica daca =tiu.
FARFURIDI: Iar te faci chinez...
TRAHANACHE: Zau, nu...
FARFURIDI: Din partea amicului... Fanica...
TRAHANACHE (surprins): Ce?
BRANZOVENESCU: Din partea prefectului...
TRAHANACHE (?cruntat): Cum?
FARFURIDI (scurt): Noua, ni-e frica... de! ca-=i da coatele cu
Ca\avencu...
TRAHANACHE (urmeaza jocul crescendo): Cu Ca\avencu?
FARFURIDI: Cu moftologul...
BRANZOVENESCU: Cu nifilistul...“
Apari\ia cea mai lunga a lui Farfuridi ? O scrisoare pierduta o aflam ? scena I din actul III, scena discursului. Cortina se ridica asupra unei ?treruperi... Rau prizat de public — dominat de grupul galagios al lui Ca\avencu — oratorul, ?trerupt mereu, se adreseaza avoca\e=te cu acel ve=nic: ?a\i-mi voie... (?so\it de =tergerea frun\ii asudate cu batista), c?d catre auditoriu, c?d catre pre=edinte. Br?zovenescu se afla prin preajma, gata sa-i sara ? ajutor, turn?du-i apa ? pahar la pauze, agit?d cu aplauze grupul simpatizan\ilor etc.
Fa\a de liber-schimbistul =i ultraprogresistul Ca\avencu,
Farfuridi trece de ,,ruginit , ?vechit, obsedat de ideea fixa a istoriei, pregatit sa faca expuneri lungi, obositoare, prin incursiunile lor ? ad?cul trecutului. Abia terminase de vorbit
·in punctul de vedere de drept =i acum era gata s-o ?ceapa iar de la: ,,anul una-mie-opt-sute-doua-zeci-=i-unu... fix . Publicul
— except?d pe partizani — ? frunte cu Ca\avencu protesteaza vehement. Nu i se da satisfac\ie sa vorbeasca pe larg macar de la ,, , invitat fiind sa treaca la cestiune. Discursul lui Farfuridi este un monument de prostie =i incoeren\a, o nemaipomenita batere de apa ? piua, o aruncare de vorbe sonore ? gol, fara logica, ? pur automatism cu toate ca ideologia oratorului — chiverniseala proprie — e clara de tot, pentru oricine, =i ? definitiv sub?\eleasa de auditoriul de pe scena, care =tie prea bine ca discursurile sunt numai o ceremonie acolo. C?d nu debiteaza scolasticisme =i tautologii mizerabile ca acestea: ,,C?d zicem dar , zicem plebicist, c?d zicem plebicist, zicem
:... +tim... oricine dintre noi =tie ce este , sa vedem ce este plebicistul...“
Farfuridi formuleaza paralogisme ?grozitoare, precum urmatorul:
?in doua una, da\i-mi voie: ori sa se revizuiasca, primesc! dar sa nu se schimbe nimica; ori sa nu se revizuiasca, primesc! dar atunci sa se schimbe pe ici pe colo, =i anume ? punctele... esen\iale. ... Din aceasta dilema nu pute\i ie=i... Am zis!“
Cum e oratorul, a=a este =i publicul. Geniul lui Caragiale atinge aici (ca =i ? alte situa\ii similare din opera dramaturgului
=i prozatorului) culmea spectacolului comic. In timp ce — ? comediile sale — Alecsandri cauta a demasca impostura =i prostia, pe loc, prin replica venita la timp din partea unui personaj pozitiv sau macar prin atitudinea stravezie a autorului,
Caragiale lasa lucrarile cum se afla. Nimeni din adunare nu da semne de protest fa\a de modul cum a fost formulata dilema ? chestiune sau defini\ia lui ,, . Toata lumea, inclusiv pre=edintele, zice plebicist, cuv?tul amenin\?d, din vina lui
Caragiale, sa se transmita ? aceasta forma posterita\ii ca =i renumera\ie al lui Pristanda. Nimeni nu protesteaza, pentru ca to\i cei din adunare sunt, ? grade diferite, ni=te Farfurizi =i
Ca\avenci, ? masa, interesa\i de competi\ia politica =i nicidecum de logica, de concordan\a dintre cuvinte =i fapte, at?a vreme c? nu e vorba de capatuiala lor personala. A=a ?c? Farfuridi poate debita, ? continuare, enormita\i. El vorbe=te de o cestiune politica de la care at?na nu numai prezentul =i viitorul, dar chiar =i trecutul \arii. Tot a=a, automat, ?=ira ? ne=tire — numai pentru sonoritate — anii istorici: ,,... precum, da\i-mi voie — (se =terge) precum la , da\i-mi voie (se =terge), la , la , la ; la , asemenea =i la =i , =i e\etera, ?truc? ne prive=te , uit?d ca el =i ai lui se aflau numai ,,? anul de gra\ie . Frazele demagogicului discurs (cel mai dema gogic discurs din ?treaga noastra literatura) se mi=ca acum ? absurd total, urca g??tor, coboara precipitat, penibil, anacoluturile agramate, discontinuita\ile de tot felul, odata cu gesturile oratorului, tinz?d spre un punct culminant al perora\iei caricaturale:
?tunci, iata ce zic eu =i ?preuna cu mine (?cepe sa se ?ece) trebuie sa zica, asemenea to\i aceia care nu vor sa caza la extremitate
(se ?eaca mereu), adica vreau sa zic da, ca sa fie modera\i... adica nu exagera\iuni!... Intr-o chestiune politica... =i care, de la care at?na viitorul, prezentul =i trecutul \arii... sa fie ori prea-prea, ori foarte foarte... (se ?curca, asuda =i ?ghite) ?c? vine aici ocazia sa ?trebam pentru ce?... Da... pentru ce? Daca Europa... sa fie cu ochii a\inti\i asupra noastra, daca ma pot pronun\a astfel, care lovesc so\ietatea, adica fiindca din cauza zguduirilor... =i... idei subversive... (asuda =i se ratace=te din ce ? ce) =i ma-n\elegi, mai ? sf?=it, pentru care ? orice ocaziune solemne a dat probe de tact... vreau sa zic ?tr-o privin\a, poporul, na\iunea, Rom?ia... (cu tarie), \ara ? sf?=it... cu bun-sim\, pentru ca sa vie =i sa recunoasca, de la care putem zice depanda... (se
?curca =i asuda mai tare), precum, da\i-mi voie... pentru ca sa dam exemplu chiar surorilor noastre de ginte latina ?sa!“
Chestiuni politice, zguduiri care lovesc societatea, ,,Europa cu ochii a\inti\i asupra noastra , exemplul ce trebuie sa-l dam
?urorilor noastre de ginte latina , poporul, na\iunea, \ara,
Rom?ia etc. — iata vorbe mari =i goale debitate mai mult pentru aspectul lor sonor.
Comicul rezulta =i din strabaterea printre aceste vorbe preten\ioase a c?e unui cuv?t familiar, ivit c?d oratorul se afla la ananghie, precum: ori prea-prea, ori foarte-foarte, ma
?\elegi; sau prin c?eva fonetisme de epoca: sa caza, so\ietate, depanda, e\etera.
Cobor? de pe tribuna =i pus sa se certe cu Ca\avencu (? scena din pauza dintre cele doua discursuri), Farfuridi, ?\epat de adversarul sau, devine pur =i simplu un mahalagiu fara pic de parlamentarism. De asta data vorbirea lui este perfect coerenta, comunic?d idei foarte clare ? ni=te termeni deosebit de pitore=ti:
?ARFURIDI (izbucnind): Ia scute=te-ma cu mofturile, d-tale! Onest d-ta? Pe de o parte Racnetul Carpa\ilor, pe de alta parte chiverniseala confra\ilor, pe de o parte opozi\ie la toarta, pe de alta parte te=cherea la buzunar!... Urla t?gul, domnule...
BRANZOVENESCU (trag?du-l de m?eca): Tache! Tache!
CATAVENCU: Da-mi voie!
FARFURIDI (furios): Ce voie! Ce voie! Vii cu moftologii, cu iconomii, cu so\ieta\i, cu scamatorii, ca sa tragi lumea pe sfoara... cu dascalimea d-tale (mi=care ? grupul Ca\avencu), cu moftangiii d-tale...“
Se pare ca ?su=i Caragiale a \inut mult la acest personaj, pe care-l va fi descoperit cu satisfac\ie ? figurile de avoca\i =i avoca\ei ai timpului sau, frecven\i aparatori ai partidului sau grupului politic din care faceau parte, gata sa-l tradeze daca interesele lor personale le dictau acest lucru — gata sa improvizeze discursuri demagogice, ? care amestecau fara ru=ine poporul, \ara =i pe ,,strabunii no=tri , lua\i ca martori la matrapazl?urile lor. Ca a \inut mult la Farfuridi, sta marturia lui D. Suchianu , care ne informeaza cum Caragiale a voit c?d piesa nu era gata — sa-l designeze candidat ? alegeri, ezit?d totu=i ?tre el =i Ca\avencu. In cele din urma ?sa a hotar? sa creeze un al treilea personaj pe care sa-l propuna candidat =i a ales pe Agami\a Dandanache, sinteza superioara a celor doi, acesta fiind, cum s-a mai spus, mai imbecil dec? Farfuridi =i mai canalie dec? Ca\avencu.