i4k11kn
Imi povestea foarte vesel Panait Cerna, poetul, cum niste admiratoare aprinse ale versurilor lui s-au suparat amar afland ca autorul e scurt de trup, grasuliu, lat in spete si rumen la fata.
A fost pentru ele o dureroasa nedumerire: nu stiau cum sa impace poeziile cu chipul omului. Negrisit, erau niste biete fete, inimoase si crude la minte. Exemplul e prea bun... Dar eu cred ca multi

oameni, indiferent de varsta, sex si calitale sociala, poarta in minte un tip al artistului, fizic si moral, care aduce mult cu visul fetelor oarecare; le lipseste celorlalti numai indrazneala naiva ca sa-l dea pe fata direct si complet.
De vreo suta de ani, artistul, pentru masa publicului european, trebuie sa fie inalt, subtire, cu obrazul lungaret, palid, cu par mult si frumos daca se poate ondulat. Adeseori, artistul poarta, chiar astazi inca, o deosebita uniforma n-o mai descriu; prea e cunoscuta. Pe urma, trebuie sa fie om tare simtitor, cu nervii delicati. Daca se poate chiar bolnavi. In sfarsit, i se cere sa aiba multe intamplari in viata, mai ales de dragoste si sa fie om nepractic. Fara indoiala, acest ideal nu-i creat din stricte observatii biografice si printr-o minutioasa statistica. A iesit din capul literatilor romantici, care l-au varat neaparat in capul publicului.
Si fabricarea acestui ideal s-a intamplat tocmai atunci cand artistul se emancipa printr-o zgomotoasa razvratire contra burghezului. Burghezul a primit docil autoportretul naiv flatat al literatului fiindca, zvelt ori burtos, artistul, din punctul de vedere al intereselor serios burgheze, ramane un subiect secundar.
Cateodata amuzant, decorativ si instrument comod de satisfactii vanitoase.
Felurite resturi de gandire primitiva fac pe omul de mijloc, cel cu intelectul slab diferentiat, sa-si inchipuie pe orice om vestit ca un buchet in care sunt legate toate perfectiile. Evlavia masei publice catre ceea ce se cheama arta o formeaza niste rudimente de curiozitate admirativa catre persoana artistului, care e, adeseori, om cu vaza. Arta insa, pentru gelatinoasa gandire comuna, este un fel de sport si industrie sentimentala, produ catoare de obiecte consacrate, nu se stie clar de ce, ca valori ornamentale de care educatia si viata negresit trebuie sa tina socoteala. Sa ne amintim ca pentru gandirea si uzul comun, aceste valori privesc mai ales pe femei, cel mult pe oamenii tineri de ambele sexe. Barbatii maturi sunt, in principiu, scutiti de a se

interesa de arta. In liceele noastre, istoria artelor o invata numai fetele. Si muzica este, in practica si dupa ideile comune, mai mult treaba femeiasca.
Oamenii care au cercetat de aproape istoria artei si natura tipului artistic stiu ca nu exista legatura intre mutra, caracterul moral si talentul omului; ca multi pictori, muzicanti ori chiar poeti vestiti sunt ori au fost cu desavarsire lipsiti de orice alta forma de inteligenta decat acea a mestesugului lor; ca, in general, talentul viguros este unilateral, si numai in mintea cetoasa a diletantului geniul se prezinta ca o inghetata cu filoane multicolore si cu gust de tutti-frutti. Evident, diletantul isi vede atunci propriul lui spirit, inform si difuz. Este o intrebare pentru filozofi, mai mult inca pentru pedagogi, sa cerceteze ce parte poate, real, sa ia omul de mijloc la viata artistica. Aceasta viata este exclusivista, ca orice domeniu de extrema diferentiere. Arta in ea insasi priveste pe acei care-i dau nastere. In principiu, artistii o produc numai pentru dansii. Ea este rezultatul unei experiente iminent subiective. De aceea, deopotriva nu are sens obligatia de a se supune unor postulate estetice pretins universale, si nu exista nici un drept obiectiv de a interveni in judecarea lucrarilor artistice. Arta izoleaza constiintele in grupe de tipuri natural inrudite. Numai stiinta si practica le leaga, prin obligatie rationala si sila exterioara, anuland asperitatile irationale ale experientei subiective. Desigur, arta se poate interpreta si ca vehicul pentru idei popularizabile. Astfel, in toate vremile, ea a slujit intentii religioase ori altfel practice. Dar se intampla ca chiar oameni itrucatva deprinsi sa gandeasca, confundand acest fel de a intrebuinta arta cu existenta si natura ei specifica, isi inchipuie ca arta implica obligatie pentru totalitatea cetateneasca si fac din cultivarea ei un paragraf de civism. Aici isi gasesc neaparat punct de sprijin acele idei primare despre tipul fizic si moral al artistului artistul ca om mare in general si, se intelege, ca invatator de lucruri mari si nobile si apostol-erou. Se poate zice

sumar ca toata teoria filozofica asupra artei e deformata de asemenea confuzii, caci, in mare parte, ea a rezultat din interese straine artei si artistului. Nu din studiul tipului artistic si al experientei sale specifice s-a scos teoria artei, ci din intentii simpatice tipului filozofic. Drept vorbind, fetele care s-au necajit asa de rau ca Cerna era scurt si gros se gaseau in intelegere deplina cu traditia filozofica care, din vechime, a pus ca ideal suprem un mozaic de perfectii naiv si neverosimil.
Filozofic ori popular imbracate, asemenea visari despre o personalitate perfecta sunt, deopotriva, numai jocuri ale diletan tilor. Artistii sunt nevinovati de stupiditatile sentimentale ale fetelor, ca si de postulatele solemne si vagi ale filozofilor. Artistul este un mestesugar; obligatiile si prestigiul lui nu-si pot avea originea, nici ratiunea decat in calitatile lui special producatoare de valori estetice. In capul diletantului insa arta este un fel de eleganta morala care duce la celebritate, si intotdeauna au fost diletanti care, ca oameni de bine, plini de excelente, dar latura lnice, intentii, s-au amestecat unde nu le era locul si au fabricat valori pseudoartistice marda estetica cu pretexte nobile.
Acestor nepoftiti le sunt natural simpatice si stupiditatile sentimentale ale fetelor, si dezideratele pompos imprecise ale moralistilor si ei fac ideile curente despre arta si artisti.
Ar trebui mai des amintit ca pictorii refuza lui Goethe aproape orice pricepere in pictura, cu toate ca universala excelenta s-a ostenit foarte zelos sa cocheteze cu aceasta arta; ca Whistler a tagaduit violent lui Ruskin si lui Oscar Wilde orice competenta in judecata artei sale. De la Delacroix pana la Max Liebermann, artisti seriosi au scris lucruri de mare pret pentru a defini arta si a o apara de amestecul nechematilor de tot felul. Si oameni nepartinitori si priceputi dau dreptate pictorilor.
Omnicompetenta este o iluzie caracteristica literatului care, prin cariera oarecum, este adus sa vorbeasca despre orice. Si insusi materialul de expresie al literatului, vorba, prin popu-

laritatea ei, implica un diletantism esential si cronic. Ca material pentru dezvoltari literare, este incomparabil mai avantajos, de exemplu, sa insiri generalitati morale si fizionomice despre persoana unui artist decat sa analizezi o lucrare a lui in ea insasi.
Adoratoarele fragede ale lui Cerna luau, desigur, poeziile lui drept scrisori de dragoste adresate lor, si de aceea inchipuiau pe autor dupa dorul inimii si dupa lecturile lor sentimentale. Poeziile erau pentru dansele pretext de literatura intima. Cu alte forme si alte intentii, dar tot atat de straine vietii estetice, criticii si sugestibilii lor cititori iau bucuros operele de arta ca pretext de mahalagisme pe seama artistului, deghizate literar.