George Bacovia, pseudonimul lui G. Vasiliu, a fost poet roman si a trait intre anii 1881 -; 1957 (s-a nascut la Bacau). A fost cel mai ilustru reprezentant al simbolismului romanesc. Lirica sa („Plumb”, „Scantei galbene”, „Stante burgheze”) exprima sentimentul izolarii, monotonia vietii burgheze, obsesia mortii, nevroze si atitudini halucinante in decorul dezolant al periferiei provinciale. A scris poeme in proza („Bucati de noapte”, „Dintr-un text comun”) pentru care a castigat premiul national in 1934. t5t18tg
Nu poti fii judecatorul unei opere (nici chiar daca esti autorul ei), fara sa-i alterezi „sunetul sau sensul” (Valery).
Nu exista o metafizica propriu -; zisa la Bacovia, dar nelinistea moral -; religioasa apasatoare este un „suras deasupra filozofiei”. Nefiind un poet la limbajului, se lasa, totusi, provocat de acesta cand ruptura, ambiguul pun stapanire pe spiritul sau. Contrar opiniilor de pana acum, Bacovia este un „copil divin” (Jung) care, in fiecare toamna, se autoregenereaza in spatiul sacru, in loc sa afirme ca n-a mai murit. Pierzandu - si prezenta, el este geamanul apei: fara varsta, fara loc, fara forma, doar un arheu plangand. El se iubeste numai in starea aceasta, piere numai in starea aceasta, caci piere depasindu-se. El nu vorbeste „direct” cu nimeni, cu nimic.
„Exista o atmosfera bacoviana: o atmosfera de coplesitoare dezolare, de toamna cu ploi putrede, cu arbori cangrenati, limitata intr-un peisagiu de mahala de oras provincial, intre cimitir si abator, cu casutele cinchite in noroaie eterne, cu gradina publica ravasita, cu melancolia caterincilor si cu bucuria panoramelor in care „princese ofteaza mecanic in racle de sticla”; si in aceasta atmosfera de plumb, o stare sufleteasca identica: o abrutizare de alcool, o deplina dezorganizare sufleteasca prin gandul mortii si al neantului, un vag sentimentalism banal, in tonul caterincilor, si macabru, in tonul papusilor de ceara ce se topesc, o descompunere a fiintei organice la miscari silnice si halucinante, intr-un cuvant, o nimicire a vietii nu numai in formele ei spirituale, ci si animale”. (S. Lovinescu)
Daca poezia romaneasca este elegiata in esenta sa, Bacovia o intoarce la stadiul de bocet, Miorita fiindu-i „mama pierduta”. Monologul in vid ii este eliberare si metamorfoza: el refuza ecoul limitelor, inlocuindu-l cu ecourile unor cuvinte glosatoare de plans si strigat. Muzica este miscarea tacerii, dar tacerea lui este un apel la apusuri diafane unde un niciodata al iubirii se converteste in niciodata al vietii. Nu traieste decat in functie de el insusi. Copilaria l-a „deviat muzical” si antropologic: de aici metafizica plansului -; ras, a dereglarii erotice in directia povestirii. Sensibilitatea lui -; eternitatea negativa. Izgonit si din propriul sau amor defunct, ridicat la rang de univers, el aude timpul: in jurul acestui auz temporal acut se misca poezia sa, proiectia iubirii sale autoconstructoare.
Lipsit de apa, fie ea si bolnava, o invoca obsedant, o feminizeaza: aici se va oglindi si tot aici isi va ineca iubirea. Starile de agregare si dezagregare: paradisuri artificiale si oaze pentru suflet.
Daca iubirea ar arata ca un arbore, ceea ce vede si cheama Bacovia este doar radacina. Efectul „sonor” al iubirii este o adevarata criza in profunzime, devierea de la normal, in clopotul lui Gauss, il face sa se simta un proscris. Creatia si viata lui: doua vase comunicante; dragostea si creatia: doi poli si o continua plecare.
A trai, pentru el, nu inseamna a comunica; el exista cu secretele sale, cu indisponibilitatea sa, caci s-a nascut langa Zidul Plangerii.
Nesansa trupului l-a facut sa-si ceara trupul printr-un surplus de spirit: un trup de moarte in alt trup de viata - si cuplul se naste. Lumea nu exista daca nu participa la natura fiintei sale: asa se explica neaderenta sa la lumea de dinauntrul salonului in care nici un cuvant nu este permeabil la speranta. Iubita se afla aici, iar mainile ei care-si au un singur rost nu pot fi spalate cu toate parfumurile Orientului. Drama lui: el nu este in spectacol si repeta zilnic aceasta.
„Eu iubesc” ar fi o sansa pentru „eu gandesc”. Viata lui este trecutul lui, el este altceva: este prezent datorita fidelitatii prin care s-a facut indisponibil. Dintr-o alta viata isi ia subiectele vietii prezente. Poezia devine nesperanta, nu disperare; nu se raporteaza la nici un obiect, ci la plansul lor intern.
Teatru al sufletului sau al iubirii? Psihodrama l-ar ajuta sa scape de celelalte euri care nu-i iubesc eul. Semn pentru sine si simbol pentru celalalt, Bacovia arde fara sa se stinga, isi arde gesturi, amor, cuvinte...
Acest bolerou ce-l emana poezia si viata sa sugereaza paradisul pierdut. Sangele, element vital, nu abdica, nu fertilizeaza, dar contine Binele si Raul. In literatura romana, Bacovia nu poate forma cu nimeni doua ceasuri gemene: el umbla si sta in acelasi timp, cade si se inalta. tipatul, aceasta descarcare de amurg oprit intre corzile vocale, coboara din Munch: din el rezulta o muzica silentioasa, instinctiva, scoasa de clapele unui pian de lemn.
El refuza toata Istoria, dar o racordeaza la lumea stelelor si a marii: nu stie daca iubeste sau este iubit. Complexul lirei ii da forta, dar o fisura in dragoste exista de la nastere. O viata distrusa de dragoste tot dragostea va renaste-o, caci ea anticipeaza eternitatea pe pamant.
Pariul, in dragoste, este infernul: „Daca as putea scrie ceva in noaptea asta”, spune Bacovia, „ar fi o filozofie religioasa...dupa atata intrebare asupra celor fara inceput si fara sfarsit...”. Ateismul poetului nu exista, nici macar in dragoste.
„Spatiul este configurat in poezia lui Bacovia dinauntru si dinafara. Spatiul dinauntru este camera, grota, carciuma, etc. Casa reveriei bacoviene este grota, spatiul originar in care frica umeda pluteste peste tot.
Spatiul exterior este tipic pentru conditia omului de la marginea existentei. El poate fi obscur din cauza noptii, poate sa fie pustiu sau acoperit de ceata, asa cum poate sa fie sordid si generator de boala.”
„E-o noapte uda, grea, te-neci afara,/ Prin ceata -; obosite rosii, fara zare - / Ard, afumate, triste felinare,/ Ca-ntr-o crasma umeda, murdara.” (Bacovia -; „Sonet”)
„In general, spatiul din universul poetic creat de Bacovia recompune imaginea unei existente, vazuta in stare de nevroza. Amurgul de toamna este pustiu, cafeneaua e goala, odaia plina de mistere, orasul doarme si casele sunt de fier. Omul lui Bacovia ramane la fel de singur si de anxios si inauntru si in afara, fiindca nu poate adera la nimic si nu este solicitat de nimic”. (L. Munteanu)
Ce ramane din orice fiinta, fie ea si creatoare? Actele ei cele mai perfecte, intre care actul iubirii ca suprema evidenta.
Don Quijote e convertirea unei energii, a unei pasiuni in jurul Iubitei Absolute; chiar daca ea nu exista, real, el o reinventeaza mereu: este oglinda, apa, reveria in fata focului... Amorul acesta exclude ideea de obstacol, de „al treilea” in dragoste, nici nu cunoaste oboseala primordiala.
Iubirea lui Don Quijote este cea a lui Bacovia: ea exista din toate timpurile, fiindca n-a existat niciodata; implica totul, dar nu se deschide nimanui; e o inchidere ce exprima si nu explica; iubirea candelei si a mortii, a oglinzii si a florii. Ardere si mistuire, geamat si pierdere in propriu-i abis: „Cuplu, adio: am sa vad umbra care devii!” (Mallarme)
Iubirea lui este cea a lui Novalis: „Nu mi-ai fost fagaduita pentru lumea aceasta!”, ori a lui Kierkegaard: „Am facut ceea ce trebuia sa fac: iubirea mea nu se putea exprima inauntrul unei casnicii”.
Cine e mai aproape de Bacovia?
A existat o „Biserica a Iubirii”, care corespundea secolelor II -; III d.Ch.: ea mergea paralel cu crestinismul. Puterea de a face raul sau binele era singura expresie a iubirii inauntrul cuplului. De atunci s-au pastrat notiunile de perfect si imperfect in dragoste. Intr-un imn gnostic se spune: „Eu sunt vocea visului in noaptea eterna”. Ceea ce s-a stratificat de atunci in dragoste poarta insemnele fostei fuziuni dintre zi si noapte, ale fricii de cadere in noaptea iubirii. si azi cuvantul „zori” delimiteaza un cuplu, o stare de spirit, cum seara, la tibetani, inseamna pragul, gelozia.
Tot din misterele mortii egiptene s-a pastrat „initierea” in misterul dragostei, momentul intrarii in locul unde asteapta „Doamna gandurilor noastre”.
Limbajul dragostei: intentional, obscur, secret si cu dublu sens, devine provocarea timpului: generatiile il preiau, odata cu dorinta de adaptare la noile „despuieri ale sufletului”. Femeia nu mai este obiect de cult, ci sursa unica de bucurie si repaos, sintetizare a intregii naturi. Ea este sotie, mama, sora, fiica, etc.
Mitul dragostei este o poveste simbolica.
Regretul si teama trec din simboluri si teme majore in agonia poeziei lor: se deapana ca amintiri, se fixeaza in trecut, iar trecutul le intoarce memoriei odata cu spatiul primei greseli.
Cele patru anotimpuri ale dragostei pot fi reduse, in cazul lui Bacovia, la unul singur: iarna, dar acesta se comporta ciclic si complementar, alaturandu-si toamna. Dimineata este iluminarea nelimitarii cosmosului; ziua -; forma nelimitata a creaturii; seara -; negatia nelimitata a existenteila originea universului; noaptea -; profunzimea nelimitata, existenta absoluta.
Atitudinea lui Bacovia raspunde tuturor gesturilor contradictorii. Iubesc? Nu iubesc? Este adevarat ca iubesc aceasta femeie ca pe mine insumi? Ea este eu insumi sau am pentru ea doar afectiune? Este adevarat ca iubesc aceasta fiinta sau ca iubesc iubirea? Narcisism funebru. Printr-o analiza amanuntita isi da seama ca n-a fost iubit: incepe disperarea ca teatru al iubirii, caci iubirea e teatru, fiindca e patologica.
Suntem nebuni fara a intelege. Toata viata e fondata pe pasiune, fidelitate si nebunie.
Exista o placere a sensurilor, mai mare decat cea a simturilor: Bacovia, orientalul, o cunoaste caci dragostea sa nu are istorie. Bacovia nu face din iubire o trebuinta, un regat: el opune oricarui cuplu si oricarei societati, societatea candelei aprinse.
Dragostea inseamna mai mult decat doi: o mie si una de nopti ori un secret de secrete. Betia de sensuri incepe in iubire si sfarseste in moarte...