v7o14ox
Cel dintai capitol dintr-o istorie a literaturii romanesti inteleasa in felul acesta sintetic trebuie sa fie numit, are dreptul de a fi numit „capitolul crearii instrumentului insusi de exprimare“, care este limba literara.
Cum s-a creat deci aceasta limba literara romaneasca si cand s-a creat?
Nu mai traim in vremea in care lumea isi inchipuia ca intre buintarea limbii nationale rezulta dintr-o conceptie clara, dintr-un act de vointa: se dezvolta sentimentul national si, dezvoltandu-se, el intra in lupta cu formele straine, ceea ce duce la o impunere a limbii vorbite de toata lumea. Trebuie sa ne gandim ca, in timpu rile mai vechi, nimeni nu avea respectul limbii vorbite de toata lumea. Este un fel de snobism innascut in aceasta mizerabila si admirabila fiinta umana, care ne face sa despretuim un lucru care este al tuturora, pe cand, dimpotriva, lucrul care este al tuturora ar trebui iubit mai presus de oricare, pentru ca el este mijlocul de fratie omeneasca; dar sufletul omenesc sufera de acest defect.
Astfel, pretutindeni, limba nationala era limba vulgului, era
„le vulgaire“, „vulgare eloquium“ si se intrebuinta cand nu se putea face altfel. Se intrebuinta de oameni care nu stiau mai mult, pentru lucruri care nu aveau nici o valoare deosebita de exteriorizare; era un lucru intim, familiar, lucru de inceput si de incercare; era o concesie pe care o faceai slabiciunii d-tale, sau mai ales slabi ciunii altora, care, daca ai scris in limba in care trebuia, nu ar fi primit, nu ar fi inteles ceea ce spui; un fel de haina de interior si

de dimineata, un halat, o „pijama“, daca voiti, pentru persoanele care intrebuinteaza acest caraghios vesmant japonez, potrivit pentru amandoua sexele.
Deci a vorbi de formarea natiunii romane, de crearea spiri tului romanesc ca una dintre conditiunile intrebuintarii limbii romanesti, este a sacrifica pe cineva inzadar unor zei care au murit.
Totusi, in clasele cu mult mai putina cultura si care nu aveau in jurul lor un mediu cultural — caci in timpul departat al formarii celor dintai alcatuiri ale statelor noastre nu exista un mediu cultural pentru ele — anumite necesitati au provocat intrebuin tarea limbii romanesti, care insa nu a produs monumente de litera tura scrisa. Fiindca nevoia de a scrie nu o simte toata lumea; „lite ratura“, forma frumoasa, este si satisfacerea unor nevoi practice, sau, in unele cazuri, o tasnire nestapanita dintr-un suflet prea plin, dar, nici intr-un caz, nici intr-altul, pentru a servi necesitati de ordin practic, sau pentru a-ti descarca sufletul, nu alergi neaparat la condei, cum alergi uneori fara nici o utilitate practica si fara sa ai nimic in sufletul dumitale. Toata literatura aceasta curenta de astazi — jocul de rime dificile, incercarea de ritmuri dezagrea bile, intrebuintarea de cuvinte stiintifice culese din dictionare, saracia aceasta sufleteasca de astazi, plina de atatea pretentii, poate sa serveasca in acest domeniu de invatatura — literatura aceasta nu o citeste nimeni, caci isi fac o iluzie poetii care cred ca-i citeste cineva, numai fiindca pretind ca trebuie o revolutie literara pentru a exprima profunda mizerie a unor biete suflete sterpe, fara nici o legatura cu societatea si cu scopurile acelea inalte catre care tinde omenirea.
Dar anumite necesitati de acestea, de ordin practic, au trebuit totdeauna sa creeze intr-un moment o „literatura“, care nu este scrisa si care nu este proza. Proza este un produs tarziu; cineva ar putea crede ca se merge de la proza la poezie. Nu, se merge de la poezie la proza. De aceea si d-voastra trebuie sa faceti astfel ca si sufletul d-voastra sa treaca de la proza programelor scolare din nou la acea poezie din care se hraneste omul: izvorul curat, adanc, nestiut, din care porneste viata. Asa incat, am inceput cu poezia, cu poezia aceea care merge din clasa in clasa si din curte in curte.
Caci ii place oricui legatura armonioasa a cuvintelor si a silabelor; de fapt ce este poezia decat legatura armonioasa si misterioasa a silabelor? Cati nu au vrut sa disece pe Eminescu, sa afle tainele lui; dar tainele acestea, el insusi nu ar fi putut sa le exprime; ele erau ceva format din adancimea subconstientului sau si in care se ingramadise tot ce dadusera atatea generatii. Caci noi purtam in noi chemarea generatiilor de la care venim, si misterul acela poti oare sa-l explici si sa-l pui in formele rationale? Ce formidabila si meschina eroare!
Se simtea deci nevoia de poezie in legatura cu unele rosturi practice ale poporului nostru; se simtea nevoie de puterea de armonie a silabelor, de puterea de rechemare a rimelor. Caci rima este un mijloc de rechemare, iar nu o floare pusa la ureche; ies de multe ori rime extraordinare, dar niciodata nu se gandeste cineva, la inceputurile unei poezii populare, sa uimeasca prin bogatia rimei. Se folosea la sfarsitul versurilor orisice forma verbala sau adjectivala, fara prea multa alegere. Dupa abuzul facut de Alecsandri, este natural ca noi sa nu mai facem asa. Alecsandri isi facea o placere deosebita din intrebuintarea diminutivelor; orice cuvant, orice substantiv, orice adjectiv rima in diminutiv cu orice alta forma corespunzatoare. Numai ca nu rimau de fapt substan tivele, ci diminutivele. Si critica foarte aspra a unuia din oamenii cei mai subtiri ai literaturii franceze, Prosper Mérimée, vorbind despre poezia lui Alecsandri, spunea ca, daca aceasta poezie ar fi adevarata, atunci poporul romanesc ar fi un batran popor degene rat. Si ii placea lui sa creada ca suntem un popor cu mult mai serios, cu mult mai barbatesc, mai roman, daca vreti, decat ar fi reiesit din diminutivele acestea de gust levantin. Caci este ceva

in Alecsandri dintr-o departata suflare de vant levantin, de pe malul Bosforului, e ceva dintr-un Athanasie Cristopulo; nu se observa indeajuns, dar este.
Care sunt aceste necesitati de ordin practic din care trebuia sa iasa poezia romaneasca?
In vremea veche nu avem poezie romaneasca scrisa, pana in secolul al XVII-lea, cand apar pentru intaia data randuri ritmate si rimate. Dar trebuie sa socotim cateva secole inainte de bietele versuri de la stema tarii sau inainte de incercarea, foarte compli cata, a lui Dosoftei de a scrie psalmii in romaneste, psalmi ai lui care nu sunt deloc o traducere exacta; nu numai ca text nu este exacta traducerea, dar nici macar sensul nu este exact. Si poate ca tocmai aceasta ii face frumusetea: recunosti in psalmii lui
Dosoftei o poezie populara si de aceea Dosoftei ar trebui sa intre in orisice antologie, si, as zice, potrivit cu timpul lui, caci ar parea altfel un blasfem sa capete un loc pe care Alecsandri nu are dreptul sa i-l dispute.
Dar trebuiau descoperite intai ritmurile. Fiindca lucrul esential sunt ele, si, odata create, se gasesc si cuvintele. Nu cuvintele creaza ritmul, ci ritmul creaza cuvintele, si descoperirea cea mare nu este sa le gasesti pe dansele, ci ritmul amplu, care ramane in ureche.
Pe ritmul acesta poate face apoi cineva oricata poezie populara vrea. El este, de altfel, esential si pentru alt motiv: fiindca de la el trebuie sa se plece. Cercetand nevoile esentiale ale poporului, repede ne dam seama de necesitatea de a gasi ritmul potrivit cu aceste cerinte de ordin practic.
Am crezut si eu candva, si am scris si o pagina care se citeaza deseori de persoane care nu au citit niciodata cartea din care e extrasa aceasta pagina, in existenta unui anumit pastor romantic; aceasta intr-o vreme de romantism, pentru mine, cand eram aproape de varsta d-voastra, sau chiar intr-o varsta mai mica decat cel mai batran dintre d-voastra, cand am scris Istoria literaturii romanesti in secolul al XVIII-lea. Am spus si eu atuncea ca pastorul sta, se uita la stele si canta. Numai cat pastorul nu canta cand se uita la stele. Cand se uita la stele, le admira, le numara, le cunoaste; dupa aceea, ca orisice om, sub zambetul stelelor si al lunii, adoarme, si are un somn bun, un somn ritmat daca voiti, dar ritmat printr-o suflare adanca, odihnita; in tot cazul, nu suflarea care produce poezia. In cea mai mare parte, ceea ce ne inchipuim noi ca este un mesagiu de iubire trimis prin vazduh catre departata aleasa a inimii lui, nu e decat o intovarasire ritmata a nevoilor vietii pastoresti. Merge ciobanul cu oile si le canta; le strange la mulsoare si le canta. Desigur ca, in anume momente, legate si ele de nevoi practice, deseori colective, nu individuale, se produce poezia populara. Isi inchipuie cineva un cioban mut?
Un cioban care nu are simtul armoniei cand vorbeste? Sunt cazuri, dar acesta nu este ciobanul tipic. A-si inchipui cineva un cioban care sta numai intr-o tinda si mulge inseamna a cunoaste numai o parte a vietii pastoresti, iar nu viata pastoreasca in intregime.
Cred ca la acest capitol avem inca nevoie de foarte multe lamuriri, fiindca lucrurile acestea le spun in cea mai mare parte oameni care traiesc la orase, nu acei care sunt amestecati in viata de toate zilele a ciobanilor.
Spunea dl Bianu, asa de frumos, ca isi aminteste de vremea cand pastea oile parintesti. Ar fi bine sa se gandeasca a ne spune, pe vremea aceea, cand i-a venit sa cante, sau cand le-a venit acelora cu care era impreuna sa cante? Caci mi se pare ca acest cantec nu l-a putut da dlui, care a plecat de tanar la scoala, ci pentru a canta iti mai trebuie, pe langa oi, si altceva: o anumita varsta si ceea ce aceasta varsta aduce cu sine. In orice caz, intr-un suflet copilaresc se poate naste intr-o masura mult mai mica ceea ce se poate naste intr-un suflet de adolescent, care se indreapta catre sentimente cat se poate de laudabile cand sunt curate, si cat se poate de rele atunci cand sunt provocate de sentimentul

netrebnic al „flirtului“, de care sunt vrednice numai sufletele omenesti cele mai sterile in ce priveste sentimentele adevarate: este a-ti bate joc de propriile tale sentimente, pentru ca, atunci cand vei avea nevoie de dansele, sa nu le mai poti gasi pentru ca le-ai vestejit in tandalelile acestea stupide si imorale.
Deci iata una din originile acestui cantec: nu se poate inchipui viata pastoreasca fara un anumit cantec, fara trezirea ritmului, fara cuvintele care se perinda de la sine in acest ritm. Noi am dori sa stim care sunt cele mai vechi dintre cantecele batranesti.
Din nenorocire nu se poate, si iata de ce: nu se poate, fiindca aceste cantece se tin in curent cu vremea. O vreme le-a creat, alta le-a transformat; unei vremi i-a placut intr-un fel, altei vremi ii place in alt fel. Astfel se introduc mereu modificarile necesare pentru ca sa ramaie cantecul in curent cu nevoile vremii noi. S-au facut in aceasta directie cercetari foarte interesante asupra poeziei spaniole contemporane. Dl Ramon Menéndez Pidal (Flor nueva de romances viejas, 1928), cel mai bun cunoscator al poeziei epice spaniole, si, pe alaturi de aceasta poezie epica, al oricarei poezii de caracter popular din provinciile spaniole, a gasit o poezie foarte cunoscuta a unui poet romantic spaniol trecuta in poezia poporului si intr-o forma mai buna decat aceea pe care o avea in original: anumite asprimi in silabe, anumite nesigurante de ritm au fost indepartate de popor.
Sa zicem ca poezia va trece mai departe si se va gasi cineva care va indrepta ceea ce indreptase cel dintai: se poate intampla sa strice forma poeziei si forma stricata va merge mai departe si va omori forma cea buna, desi, din fericire, in materie de poezie nu se intampla acelasi lucru care se intampla in materie de moneda: aici, moneda proasta goneste totdeauna moneda buna, dar in poezie nu totdeauna forma cea proasta goneste forma cea buna.
Acum se deschide o problema asupra careia voi trece foarte usor, desi ma simt dator sa o ating, pentru ca a fost ridicata, aici chiar, de catre cineva care cunoaste bine literatura aferenta, dar care, in concluziile sale, merge prea departe, in alt sens decat in sensul obisnuit.
S-a spus: ce este poezia populara? O intrebare care s-a repetat si in ceea ce priveste costumul popular. Acum catva timp, cand a venit in Bucuresti unul dintre cei mai buni cunoscatori ai costu mului popular din Peninsula Balcanica, raposatul profesor si invatat bulgar Sismanov, spunea: toate costumele acestea, sa zicem cele din Muscel, sunt costume de curte, care au cazut pe urma in intrebuintarea poporului. Este foarte adevarat, atat de adevarat, incat intalnesti costumele cele mai frumoase, cele mai originale, cu mai mult aur si culoare rosie, mai bogate, tocmai in partile acelea unde s-a intemeiat si s-a dezvoltat la inceput viata istorica a principatului muntean: in Arges si in Muscel. Nu gasesti dincoace in Valcea, unde nu a existat viata de curte, unde costumul popular este in alb si negru si in desemnuri extrem de simple, doar o usoara sineleala in albastru-deschis; pe cand dincolo sunt cele mai triumfatoare culori ce se pot inchipui.
Tot asa, s-a zis: poezia populara a facut-o un om, si, daca a facut-o un om, ea nu mai este poezie populara.
Dar nu se tine seama de faptul ca poezia vine din subconsti ent, din acel misterios, adanc si totdeauna incontrolabil subcon stient al omului. Si nu e mai putin adevarat ca poporul traieste neindividualizat. Noi ne individualizam, ne cream individualitati, asa cum putem: unii mai modesti: in felul de a purta parul, sau imbracamintea; altii isi inchipuie ca s-au individualizat in domenii superioare, fie chiar daca aceasta individualizare are valoare numai pentru ei singuri; dar poporul nu este individualizat: fiecare este popor; un om este popor. Asa incat poezia pe care o face unul dintre acestia este populara, fiind corespunzatoare intregii colecti-

vitati. Pe de alta parte poezia aceasta populara nu poate circula asa cum circula produsele noastre literare: avem bani, dam opera la tipar; exista o institutie care isi face pacatul cu noi si din cauza acestei institutii mergem cu produsul nostru literar la tipar; dar poezia populara trebuie sa fie primita de toata acea masa pe care o reprezinta insusi creatorul, si numai astfel circula. Asadar poezia populara este populara prin toata popularitatea celui care o produce, prin toata acceptarea celor care o transmit.

In felul acesta va puteti inchipui cat de adanc trebuie sa ne inchipuim existenta unei poezii populare, adica a poeziei insesi, caci deosebirea aceasta a poeziei in populara si nepopulara se sprijina adesea pe o simpla aparenta. Exista o poezie, dar se poate intampla cineva care sa o scrie si atuncea, daca a scris-o cineva
— de multe ori nu „scrie“, ci mai mult isi incearca doar condeiul
— iat-o „cultivata“, pe manuscripte, pe „tartajul“ lor. Multe dintr-ansele sunt absolut necuviincioase si desigur n-ar putea fi citite aici; altele sunt insa foarte cuviincioase; de pilda, Conachi si-a cercat odata condeiul si poetul tuturor oftarilor pentru cucoanele fanariote ale secolului al XVIII-lea a scris:
Lunca striga, lunca zbiara,
Pentr-un pui de caprioara.
Va puteti inchipui d-voastra pe Conachi, cu islic si cu ciubuc si papuci, fata in fata cu un pui de caprioara! Nu se poate inchipui.
Astfel deosebirea intre poezia populara si poezia care n-ar fi populara e cu desavarsire de suprafata, si, cu toate ca de intrebuin tare curenta, nu are nimic care sa o legitimeze in adanc.
Dar mai este altceva decat ciobanul in cale si la lucru: oamenii joaca, danseaza. Este la inceput o datorie religioasa, in afara de o manifestare instructiva. Caci fiecare, in anumite imprejurari, simtim ca ne vine a juca si nu intelegi in adevar muzica daca intr-un anume moment nu simti tresarirea, pe care o stapanesti, a intregii tale fiinte, chiar daca nu ai invatat candva dantul, si, iarasi, nu exista poezie bine ritmata care, fara sa-i cunosti melodia, sa nu provoace un inceput de melodie in urechea cui este un om complet, caci sunt fiinte necomplete care nu pot prinde o bucata de cantec, ceea ce e o infirmitate.
Poezie, cantec, adica muzica, si dant sunt lucruri legate impreuna, si zeii din antichitate asa erau slaviti; in timpurile noastre aceasta nu se mai poate inchipui. Va inchipuiti in mijlocul slujbei credin ciosii incepand a salta dupa cuvintele ritmate spuse de preot!
Decenta noastra de astazi ni-o interzice. Dar odinioara nu era asa; ar fi fost suprema indecenta sa continui, in asemenea momente, ramanerea in starea de incremenire paralizata, asa cum cere buna cuviinta din timpurile noastre. Prin urmare era dantul. Totdeauna au fost danturi si ele au o vechime imemoriala: vom intalni tot deauna aceste miscari ritmice ale picioarelor si uneori si ale mainilor, in felul cum, de pilda, fac astazi taranii nostri. Dar dantul cere cantec, si cantecul cere poezie. Dantul se cere punctat, si se puncteaza cu literatura. In dispozitia aceea cu totul speciala pe care o provoaca dantul, sangele merge mai repede, mai bogat; in contactul acesta al mainilor, al trupurilor, in atmosfera aceasta cu totul speciala, fiecare, de la o bucata de vreme, nu mai vede pe toata lumea, ci un suflet prieten sau unul dusman, si pentru sufletul dusman arunca intepaturi, pentru sufletul prieten trimite zambete, care toate se cristalizeaza in literatura.
Asa incat poezia cea mai veche este in legatura cu necesitatile unei vieti practice, care cer neaparat, fara nici un fel de mandrie, fara nici un fel de prietenie sau aspiratie catre eternitate, creatia literara.
Dar mai este si altceva: viata de curte. Viata de curte de astazi este prinsa, de o parte, intr-o anumita eticheta, de alta parte, in

intriga. Din aceasta se compune viata de curte in timpurile noastre: solemna eticheta in fata tuturor, intriga pentru intimi. Dar viata aceasta de curte nu era asa si odinioara. Odinioara erau ospetele cele mari. In a mea Istoria romanilor prin calatori, se poate vedea o sumedenie de banchete din acestea domnesti. Ne descrie un francez pe la 1570, aici, in Bucuresti, curtea lui Alexandru-Voda, fiul lui Mircea. Intr-un anume moment se aduce vin, si era o datorie pentru boieri sa bea, de cate ori se ridica paharul, in sana tatea, intai, a lui Dumnezeu, trei cuvinte romanesti, care ni-au fost pastrate in descrierea lui l’Escalopier, apoi in sanatatea im paratului, adica a sultanului, si in unele cazuri, cand era un trimis strain sau un calator venit din Occident, domnul facea din ochi cand spunea „imparatul“, ceea ce insemna ca era vorba nu de imparatul din Constantinopol, ci de cel crestin de unde venea solul sau calatorul. Apoi se bea in sanatatea lui voda si in sfarsit in sanatatea tuturor. Mesele acestea tineau ceasuri intregi si, pana nu adormea toata lumea, nu incetau.
Dar pentru astfel de petreceri trebuie cantec: vechiul cantec batranesc, cantec batranesc pe care il intalneste cineva si in vremea lui Atila; cand se intorcea in ringul lui panonic in secolul al V-lea, era intampinat de fete germane care cantau pe doua randuri, glorificandu-l. In locul lui Atila, inchipuiti-va un domn de al nostru care se intoarce biruitor. In loc ca la primire sa i se prezinte discursuri, era primit cu cantece. Cand a intrat Mihai Viteazul in
Ardeal — avem marturii unguresti contemporane — mergeau alaturi cu dansul lautarii care „ziceau“. Isi inchipuie cineva ca ziceau numai din vioara? Ziceau din vioara, dar, in acelasi timp, cantau cantecul, poezia aceea, venita din Peninsula Balcanica la noi.
Sa-mi dati voie sa strecor cu aceasta ocazie o explicatie la care tin. Eu nu cred ca sarbii au creat cantecul popular; i-au dat o forma stralucita, dar ca l-au creat nu pot admite. Iata de ce: fiindca de obicei cantecul popular se afla in momente de mare triumf national, sau in clipa unei adanci suferinte nationale. Dar cand s-a ivit cantecul popular sarbesc, balada sarbeasca? Nu in epoca de triumf a lui Stefan Dusan, nici dupa adanca umilinta din secolul al XV-lea; a doua zi dupa Cosovo nu era atmosfera trebuitoare pentru a se crea balade. In timpul din urma s-au facut analize foarte amanuntite si ingrijite asupra baladei sarbesti si s-au descoperit parti luate de-a dreptul din chansons de geste ale francezilor. Asa incat migaloasa cercetare filologica da dreptate indraznetei mele ipoteze. Un singur popor a creat cantecul acesta in epoca evului mediu: e poporul francez. De la francezi a mers cantecul in Italia, prin dinastia de Anjou, in Neapole si Sicilia, si de acolo a trecut pe coasta Peninsulei Balcanice, in Albania, unde a influentat viata sarbeasca. Asa incat de la luthierii departatului ev mediu pana la alautarii sau lautarii de pe vremea lui Mircea cel Batran este o continua dezvoltare.
Am ascultat intai la curtea noastra cantece de sarbatoare slavone care au mers pana in plin secolul al XVI-lea, caci la 1570 intalnim inca astfel de cantareti ambulanti la curtea lui Stefan
Bathory, rege al Poloniei. Apoi s-a cantat romaneste. S-a cantat sub Constantin Basarab, pe la 1650 „viersul fetei care si-a pierdut oile in munti“, care se canta si azi in Polonia si care si azi rasuna la lautarii din Valenii-de-Munte. In Viata lui Constantin-Voda
Cantemir de Dimitrie Cantemir, se poate vedea un pasagiu de care s-a ocupat si profesorul polon Wendkiewicz, in care se prezinta un mare rege polon, Ioan Sobieski, stand la o masa de acestea si, dupa ce bause putintel mai mult, cum n-avea la indemana canta reti, cantand, el, care stia romaneste:

Constantine, fugi bine,
Nici ai casa,
Nici masa,
Nice draga jupaneasa.

Si Constantin Cantemir i-a raspuns ca jupaneasa i-a murit de multa vreme, dar, in ce priveste casa, a pregatit-o pentru oaspetele pe care il astepta. Fiul de razes din Falciu a avut fara indoiala mai multa atitudine de curte, in felul lui Ludovic al XIV-lea, decat marele rege polon.
Dar pana in acea epoca, foarte tarzie, obiceiul se pastreaza.
Intai in slavoneste s-a auzit cantecul, pe urma, in a doua epoca, s-a auzit acelasi cantec in romaneste, pe subiectele sarbatoresti.
Literatura noastra a facut, in dezvoltarea ei, pana foarte aproape de noi, acelasi lucru: pe subiecte straine a pus cuvinte romanesti si pe urma a ajuns la ceea ce este de dorit sa se ajunga din nou astazi in domeniul literaturii mult mai inalte: pe cuvinte romanesti sa se puna lucruri care, fiind romanesti, sa se integreze in cultura generala a timpului. Asa se pune problema, iar nu ca in anumite foarte pretentioase reviste care sunt in mana d-voastra a tuturora.
Nu te poti integra in cultura universala decat aducand o nota noua in aceasta cultura. Nimeni nu ne cere sa implinim functiunea de umili reprezentanti, intr-o tara inferioara, ai unei glorioase culturi care incape foarte bine in marginile unui mare popor.
Va sa zica, iata cum s-a produs poezia la noi: cantecul batranesc de curte, cantecul epic, alaturi de cantecul ciobanesc, taranesc, insotind actele vietii obisnuite, ale vietii taranului.
Dar intre aceste doua trebuie sa se mai adauge inca un izvor de poezie: sunt sarbatori care cer neaparat cantec — acesta este domeniul religios — sunt superstitii care cer neaparat, si ele, cantec, caci nu poti sa vrajesti pe nimeni cu un discurs in Parlament. Nu poti cu proza, ci trebuie poezia neinteleasa, misterioasa, de cuvinte rare, legate, intr-un chip neobisnuit, adica descantecul. Dar, de alta parte, sunt si sarbatori si acte religioase in viata omului care nu se pot fara de cantec. La nastere, la botezul copilului nu se mai canta la noi, dar, desigur, sunt popoare la care se canta, popoare care intovarasesc fiecare moment al vietii cu un cantec. Nu se mai canta la nunti, dar odinioara mergeau flacaii calari, care ajungeau la mireasa spunand ca sunt soli ai imparatului la curte straina si se vorbea si de o ciuta care se afla ascunsa in padure si, daca nu se da, amenintau cu razbunarea. S-ar mai putea gasi asemenea obiceiuri in care cantecul isi are rostul lui. Am putut sa vad candva o astfel de nunta, in secuime: treceam cu trenul si soseaua era plina de asemenea flacai calari care faceau nunta ca in vremurile cele vechi, acum vreo douazeci de ani. Pe langa oratiile acestea de nunta, sunt bocetele la ingropare — asemenea cu cele din
Corsica — din care unele sunt foarte frumoase, si atatea generatii au simtit nevoie de ele. Pe urma, la sarbatorile religioase, la Pasti, la Craciun, erau desigur iarasi cantece. Biserica a mancat in mare parte cantecul popular, dar nu l-a putut manca detot si pretu tindeni, si nu se poate nici astazi sarbatoare de iarna fara sa se auda acest cantec, care, lucru foarte curios, dupa cum l-am spus si cu alt prilej, l-am intalnit si in Norvegia, cu desavarsire la fel ca si la noi.
Dar viata se cere si indreptata. Mosnegii, care au trait-o, spun cuvinte care sunt bune de pastrat. Ritmul, pe care l-au gasit, ajuta la aceasta.
Avem astfel si proverbele. Proverbele acestea, intr-o forma ritmica, sunt foarte deseori rimate. De ex. „frate ca frate, dar branza cu bani“, sau, cum se zice in Moldova: „mata cu clopotei soareci nu prinde“, cu mai mult simt al ritmului decat dovedesc muntenii spunand: „pisica cea cu clopotei nu prinde soareci“. De unde vin proverbele? De ce s-au raspandit proverbele? Sunt ele un lucru care a rasarit la inceput, asa dintr-o data, sau sunt ramasitele unor bucati literare care au patruns in sufletul poporu lui si s-au pastrat acolo cu forma ritmica pe care le-a atribuit-o un om la un anume moment? Eu sunt pentru ultima solutie.

Dealtfel, ganditi-va la Grigore Alexandrescu si la altii: din fabulele lor, anumite fragmente au devenit populare.
Iata deci un ultim izvor de poezie. Acum ajung si la originea prozei. Si aici sunt intr-o divergenta de pareri, pe care din neno rocire nu o pot inlatura, cu o parte din cercetatorii limbii roma nesti.
Noi avem, in afara de unele insemnari in marginea documen telor — documentul este slavon si, in margine, sunt insemnari romanesti, prea putine — in afara de anumite insemnari de pe dosul documentelor, unde se rezuma in cateva cuvinte cuprinsul actului, si alte insemnari, precum, de pilda, mentiunea in care se spune, cu privire la tratatul de pace incheiat intre Stefan cel Mare si Ioan Albert, regele polon, ca au existat trei forme: o forma latina, o forma ruteana si una „valaha“. Ruteana, aceasta insemneaza forma slavona; prin urmare a trebuit sa existe o ciorna in limba romaneasca. Ciornele acestea in romaneste se vad foarte bine prin hartiile lui Petru Schiopul. Inainte insa de acestea existau si altfel de insemnari. In Socotelile Sibiului, la inceputul secolului al XVI-lea, se vorbeste iarasi de acte scrise in romaneste. Si inca de la 1521 avem scrisoarea lui Neacsu din Campulung, care da stire braso venilor de anumite miscari ale turcilor: e scrisa intr-o romaneasca perfect gramaticala. Iata atatea cazuri de intrebuintare a limbii romanesti in acte scrise pana la 1550.
Dar mai este si altceva — si aceasta nu am spus-o pana acum: cand se facea pe vremuri o vanzare, la noi, se redacta un zapis in care se arata felul in care se intelegea cumparatorul cu vanzatorul; zapisul era in romaneste si cu acest zapis se duceau partile la domnie, de unde se da actul slavon. Pentru epoca mai noua, de la 1590—1600 inainte, zapisele sunt foarte multe; pentru epoca mai veche zapise private nu mai exista, nu ni-au ramas decat actele publice slavone. Dar ce inseamna aceasta: ca pisarul isi da osteneala sa culeaga din auz, din ceea ce ii spuneau impricinatii, care sunt conditiile vanzarii? Cine si-ar putea inchipui un pisar avand aceasta insusire? Oriunde este a se stabili un act definitiv, se cer alte acte dupa care sa se poata lua scriitorul. Aici, in
Facultate, de pilda, nimeni nu ar consimti sa fie secretar daca ar trebui, la inscrierea studentilor, sa intrebe pe fiecare unde s-a nascut, cum i se numeau parintii si care ii este varsta. Se cer acte si pe baza acestor acte mai vechi se scrie si actul nou. Sunt convins ca in vremea aceea veche, cand satele nu aveau logofeti de slavoneste, zapisele se faceau in limba vulgara si apoi partile mergeau cu aceste zapise la logofatul domnesc. Numai cat, pentru vremea mai veche, insesi actele de proprietate s-au pastrat atat de rar si este adevarat ca in vremea aceea hartia se intrebuinta cu mult mai putin; ceea ce ar putea sa fie o obiectie fata de ipoteza mea, dar nu una care s-o poata inlatura.
Dar, pe langa aceasta presupunere, pe langa faptul ca, odata ce limba nationala a fost intrebuintata in poezie, nu putea zabovi prea mult momentul cand se va ajunge la intrebuintarea ei in proza — experienta o putem face cu Franta, cu Italia, cu toate popoarele din Peninsula Balcanica — mai avem si asa-numitul
Codice Voronetian, anume partile de Scriptura din Voronet, tiparite de raposatul Sbiera in mod foarte solemn, desi ele fusesera descoperite de un modest diletant din Bucuresti, profesorul Cretu, care avuse naivitatea sa creada ca descoperirea i-ar da dreptul si la publicare.

Acest Codice Voronetian, impreuna cu Psaltirea Scheiana si cu
Psaltirea Hurmuzachi, formeaza un grup de trei carti intregi, la care se pot adaugi fragmente — si sunt sigur ca inca nu s-a ispravit cu descoperirea acestor fragmente, numai cat lumea nu-si da totdeauna osteneala sa caute in legaturile cartilor, unde am gasit adevarate tezaure; acum mai de curand am aflat din ale lui Coresi o Psaltire slavo-romana din care se pastreaza numai cateva randuri

trunchiate. O cercetare adancita, mai ales a locurilor ardelene, ar putea duce la bune rezultate si nu voi uita niciodata placerea pe care am avut-o gasind textul romanesc si slavonesc, unul in rosu, altul in negru, intr-un fragment care dadea indata dupa 1500 inca o forma a uneia din cartile sfinte. Dar toate aceste carti si fragmen te, care ni s-au pastrat, de fapt nu constituiesc o literatura. Ele reprezinta numai fabricarea instrumentului literar, fabricarea prozei romanesti. De aceea am dat primei lectiuni caracterul acesta.
Eu cred ca aceste traduceri in romaneste ale cartilor religioase sunt in legatura cu miscarea husita; nu cred nici acum ca ar putea fi in alta legatura, cu vremea luteranismului. E sigur ca nu avem a face cu lucrari pornite din indemnul nostru. In privinta aceasta dovada foarte buna e faptul ca se gaseste Crezul cu purcederea
Sfantului Duh din Tatal si din Fiul, acel „filioque“ catolic — care, e drept, s-ar potrivi si pentru epoca luteranismului; acest „filioque“ arata ca traducerile romanesti au fost lucrate nu numai in afara de ortodoxie, dar si in afara de constiinta deosebirilor dintre catolicism si ortodoxism, de vointa de a face deosebire intre crezul catolic si intre crezul ortodox. Este vorba prin urmare de introdu cerea limbii vulgare dupa exemplul apusenilor, intr-o vreme in care apusenii ar fi cerut acest lucru, si vremea aceasta nu poate fi decat vremea husita.
De ce cred eu — astazi si cu argumente noi — ca aceste traduceri sunt din epoca husita? Intaiul argument pe care-l pot aduce rezulta din citirea insasi a textelor: nu avem decat sa punem alaturi limba din Codicele Voronetian, din Psaltirea Scheiana si din
Psaltirea Hurmuzachi cu scrisoarea lui Neacsu din Campulung, care este perfect databila, pentru ca e vorba acolo de o expeditie a imparatului turcesc Soliman, din anul 1521: de o parte o limba care se intrebuinteaza prima oara, de alta o limba de intrebuintare curenta. Dar s-a spus: intr-o parte avem limba unui colt pierdut de lume, pe cand dincoace avem limba cu cuprinsul regiunii aceleia in care s-a creat limba romaneasca literara. Da, aceasta ar fi adevarat pentru teritorii mult mai intinse si care nu ar avea o circulatie interioara; dar poporul romanesc este un popor de continua circulatie interioara, caci omul din muntii Ardealului merge pana la Nistru si dincolo de Nistru, pana in fundul Dobrogei, aceasta regiune alipita mai tarziu la regatul Romaniei. Pe de alta parte, deosebirile sunt asa de mari, incat este imposibil sa nu se simta, si instinctiv, ca este vorba de o limba din alta epoca.
Dar nu este numai atata. Husitismul ajunsese pretutindeni in vecinatatea noastra; era in Ungaria de nord, in Polonia. Mai mult: husitismul a intrat la noi in Moldova in cea dintai jumatate a secolului al XV-lea: la Trotus, s-a scris Sfanta Scriptura pe ungures te, de refugiati husiti, pentru care am si avut conflicte cu polonii, cari invinovateau pe Alexandru cel Bun ca adaposteste predicatori eretici. Influenta aceasta husita, in urma lucrarilor dlui Macurek, un tanar ceh care a stat la noi mai mult timp si care stie bine romaneste, capata inca mai multa amploare: vedem o patrundere si mai adanca decat ni-am putut-o inchipui pana acuma.
Fireste ca, discutand limba, poate sa ajunga cineva la alte concluzii decat ale mele, dar, dupa cum am aratat in alta parte, in expunerea mea despre istoria literaturii religioase, care a trecut apoi si in Istoria literaturii romane, sunt acolo termeni in ce priveste guvernarea si administrarea poporului care sunt anteriori epocii in care s-au organizat principatele noastre, anteriori desigur epocii lui Alexandru cel Bun in Moldova.
Cred ca locul de alcatuire a cartilor a fost in Maramures. Acolo era marea manastire din Peri, stavropighia legata de Patriarhia din Constantinopol, inca la sfarsitul secolului al XV-lea. Acolo s-au facut, dupa mine, cele dintai traduceri ale Scripturii, din care o parte este cuprinsa in Codicele Voronetian si alta in cele doua
Psaltiri. Maramuresul nu era o regiune razleata, ci statea in cea mai stransa legatura cu Moldova. S-a dovedit acum in urma, prin

descoperirea facuta de dl Petrov, profesor rus de la Universitatea din Petrograd, legatura stransa a Maramuresului, confundarea aproape a acestei regiuni cu tara de peste munti. Precum undeva in tinutul Inidoarei, la o biserica de la inceputul secolului al XV-lea, facuta de ctitori romani din jurul regelui Sigismund, este o inscriptie slavona, aratand ca regiunea era in stransa legatura cu regatul muntean, tot asa s-a gasit un zapis slavon de la inceputul secolului al XV-lea in Maramures — regiune supusa stapanirii ungare si unde ar fi fost fireasca intrebuintarea limbii latine — care e redactat in limba slavona, intrebuintata asa cum era intrebuintata la noi, ceea ce inseamna ca intr-adevar era acea comunitate de viata intre Maramures si Moldova.
In sfarsit, un argument care mi se pare absolut decisiv: se afla in Codicele Voronetian cuvintele „chesar“ si „crai“, si aceasta nu poate insemna decat Sigismund regele Ungariei, care era si imparat, o notiune a puterii supreme care apartine inceputului veacului al XV-lea.
Limba cartilor acestora este, o repet, cu desavarsire aspra, simtul stilului nu exista deloc, traducerea este pana intr-atata de nedibace incat, daca se gaseste un cuvant de origine greceasca pe care traducatorul nu l-a inteles ce inseamna, il reproduce tocmai asa („estacti“ s Õ sttha , tamaia).
Dar elaborarea limbii s-a facut si altfel. Prea mult se crede ca o limba se dezvolta numai prin scris; ea se dezvolta si prin intrebuintarea ei curenta, si, cu cat o intrebuinteaza o clasa mai mult, foloseste aceasta limba literara. Nu as zice ca limba roma neasca de astazi s-a format in Adunarile Regulamentului Organic sau in cele dintai parlamente romanesti, dar nu se poate spune cat de mult a folosit limba literara pe care o scriem si o vorbim astazi de la dezbaterile acestea parlamentare, de la procesele de tribunal, de la toate aceste imprejurari in care limba nu se poate infatisa oricum, ci trebuie sa imbrace oarecare decenta. Si, iarasi, daca scoala noastra, literatura noastra au capatat, de la o bucata de vreme, un trivial aspect pornografic, scarbos, aceasta se datoreste faptului degenerarii vietii politice si sociale de la noi: limbajul boieresc se cobora odinioara pana la carciuma; limbajul de carciuma se ridica acum pana la presa cea mai citita si este de gasit pana si in discutiile din Parlament.
Limba romaneasca, instrumentul nostru literar, a trecut de la sovairea naiva a celor dintai traduceri la limba clara a lui Neacsu din Campulung si apoi la frumoasele scrisori din vremea lui Petru
Schiopul, ori la acea scrisoare minunata de pe la 1610—1620, pe care boierii munteni o trimiteau lui Radu Serban, domnul lor pribeag1 .

Aceasta limba s-a facut pe campiile de lupta, in sfaturile domnesti, in toata viata noastra nationala necontenit miscata. Si nu poate sa existe un instrument de literatura, nu poate sa existe literatura decat aceea care este iesita din intregimea vietii nationale.