v3b6bd
Calistrat Hogas (1849—1917) e un profesor, deci un carturar.
Literatura lui e livresca, fara a fi seaca, pedanta cu prospetime. Hogas e paralizat de respect pentru clasici si nu indrazneste sa scrie decat la batranete, dupa indelungi examene de constiinta. Omul care a corectat mii de teze e sever cu sine insusi. Boema lui turistica se adapteaza mediului in care traieste. E maniac la modul sublim. Sub gatul lui gol, ca al unui condamnat la moarte caruia i s-a taiat gulerul, atarna o enorma lavaliera neagra. Se culca devreme, se scoala cu gainile, iarna, vara, merge numai in surtuc sau cu o pelerina pe umeri, vara isi pune opinci in picioare si cu bocceaua la spinare si intr-un costum neverosimil o ia la picior spre munti. In proza sa nesigura si geniala se vad urmele profesorale, poncifele. Toate figurile din poetica sunt puse la contributie, dar mai ales se recurge la elementul livresc. Gluma miroase a catedra, si prietenii de la Viata romaneasca, prinzandu-i mecanismul, ii trimiteau scrisori cu titluri de fantezie: “Batranule Fakir si delicioasa scrumbie”, “Ilustrule Belezis si gratioasa balena”, “Ilustrule
Ahasverus si somnorosule morun”, “Dragalasa Gioconda si frumoasa
Fiametta”, “Voluminoasa Saltea a lui Solomon si gratioasa Regina de
Saba”. Hogas are propensiune spre bombasticul oratoric si spre hiperbola. Fundamental, literatura lui e nu se poate mai specific romaneasca, reluand tipica regresiune la geologia primitiva. Sado veanu isi creeaza teritoriul lui primordial intr-un spatiu transcendent,
Hogas se multumeste doar sa puna intre Piatra-Neamt si manastiri distanta dintre doua continente. Pentru a putea pasi indarat spre alt mileniu, scriitorul se lasa cuprins de un miraj la care il ajuta perceptia lui deliranta. Hogas nu poate pastra proportia normala a dimensiuni lor: totul e sau colosal de mare sau imens de mic, si calatorul tine la ochi o luneta marina pe care o intoarce intr-un fel si-ntr-altul. El are viziuni. Stand culcat in iarba vede patriarhi si ingeri, sau muntele i se arata ca o scara biblica spre cer. Totul e “desirat si colosal”, orice stanca este “enorma”, solitudinea e absoluta, mortala, padurea se arata fantomatica, emitatoare de sonuri teribile, plina de batraciene hidoase.
Scriitorul are o mare sensibilitate pentru elementul teluric, si muntii iau sub pana lui siluete de monstri vii. Dimpotriva, pajistile cu flori colcaie de viata edenica in felul insulei din Cezara, si de pe ele fluturi se ridica in stoluri delirante. Hogas porneste spre muntii Neamtului, asa de lipsiti de mister pentru el, ca un explorator pe valea Yukonului sau pe muntele Kilimandjaro. Scoarta modesta a solului natal e inaltata si salbaticita, facuta, spre placerea expeditiei, impracticabila. O mare doza de savuros donchisotism intra in maniera povestitorului, a carui
Rosinanta se cheama Pisicuta si care are si un Sancho Pancha in

faptura unui tovaras lenes, somnoros si mancau, invesmantat pe jumatate cetatean, pe jumatate militar. Homerismul lui Hogas e acela romantic al lui V. Hugo, cu aceleasi enormitati, realisme fantastice si monstruozitati. Jurnalul scriitorului roman e si el o “legenda a secolelor” proiectata in spatiu, in care se cauta antideluvianul, biblicul, barbaria joviala, mirificul si grotescul. Se cultiva antiteza cruda. Omul e sau cu picioarele candide, sau fabulos de murdar, lucrurile sunt peste orice masura vechi, un covrig uscat e “fosil”, o cutie de sardele alterate, o piesa arheologica, purtand “toate semnele caracteristice si distinctive ale unei adanci antichitati”. Jegul ciobanilor ia proportii mitice. Un baietan de crasma e varat “in niste ciobote unse cu dohot si croite dintr-o vaca intreaga”, mamaliga e mestecata cu piciorul unui scauies, intr-o odaie e atata goliciune ca “ai fi putut prea bine invarti o mata de coada si n-ar fi avut de ce se prinde”. Ochiul scriitorului mareste si diformeaza in sensul enormului si salbatecului, fiind producator de fantasmagorii. Toate simturile dealtfel sunt iritate. Pantagruelismul lui Hogas e inrudit cu flamanzeala lui Creanga si cu gastronomia primitiva a lui Sadoveanu. Foamea e salbateca, cinele sunt uriase.
Scrobul e facut dintr-un numar infinit de oua, borsul e un ocean, mamaliga apare ca mancarea sacra, care neinghitita la vreme prici nuieste caderea individului in lumea umbrelor.