v6r20rs
Tara de dincolo de negura e una din cartile cele mai placute ale dlui Sadoveanu. Daca mi s-ar cere sa aleg cinci volume din cele patruzeci ale d-sale, negresit ca Tara de dincolo de negura ar face parte din ele. “Cartea aceasta, imi spunea deunazi un prieten, e dintre acele pe care le tii pe langa tine, le citesti cu delicii complicate, le inchizi un moment ca sa-ti imaginezi mai bine ce-ai citit, aprinzi tigara cand simti ca vine un pasaj si mai incantator — nu ca sa-l saluti cu focuri de artificii, ci pentru ca omul e nesatios si vrea fericiri complete.”
In acest volum dl Sadoveanu a pus tot ceea ce are mai bun in bagajul sau de fapte: natura, oameni ai naturii si trecut. Si toata perfectia artei sale, ajunsa la maturitate.
Nu numai puscasii si pescarii sunt oameni ai naturii, ci toate personajele sale, in ipostazul lor de vanatori, chiar cand sunt recrutate dintre intelectuali. Si tot asa nu nu mai oamenii vechi evocati in cateva bucati si nu numai oamenii primitivi de subt munte si din baltile Dunarii sunt din trecut, ci toti vanatorii sai. Mai intai, prin pa

triarhalismul indeletnicirii lor si in al doilea rand, prin ceea ce e ancestral in instinctul care-i duce prin munti si vai si prin baltile misterioase. Si, in sfarsit, trecutul este evocat chiar si de felul relatiilor dintre vanatori, cu cama raderia lor simpla, cu povestile si “minciunile” vana toresti — in adunarile lor prin case mobilate ca pe vremea dacilor — cu “cuconu Nicu”, cu padurari iesiti de prin tainitele codrilor si cu acea egalitate dintre “cuconu Nicu” si padurar, datorita mestesugului vanatoresc care, supri mand ierarhia sociala, intoarce pe om la natura si la primitivitate.
Domeniul favorit al dlui Sadoveanu e trecutul. Chiar si din prezent, d-sa prefera trecutul, ceea ce poarta semnele si caracterele trecutului. In alti termeni, dl Sadoveanu este un epic prin excelenta. Aceasta se vede si in “compo zitia” sa, caci d-sa pune foarte rar actiunea la timpul prezent. Dl Sadoveanu cultiva mai mult povestirea decat dramatizarea. (La aceasta contribuie si lirismul sau.)
Dar trecutul este atat de mult muza dlui Sadoveanu, incat d-sa nu se multumeste cu impresia normala de trecut a vanatoriei si a imprejurarilor ei. Trecand peste raporta rea faptelor vanatoresti actuale, dl Sadoveanu imagineaza vremuri imemoriale si misterioase. In Vanatori de lupi in veacuri vechi dl Sadoveanu are viziunea unor vanatori preistorici dintr-o rasa emigrata din Nord pe malurile
Siretului. In Vant dinspre Caliman dl Sadoveanu isi satis face nostalgia trecutului, punand in scena pe un taran care spune ca a vazut zimbri pe muntele Caliman. (Ima ginatie? Autosugestie? Minciuna pura? Impreciziunea aceasta e un merit al bucatii.) Iar acest vanator fantast, povestind despre gazda lui de pe Caliman, un aborigen

romanizat in a doua generatie, evoca si un altfel de trecut impresionant. Cu impreciziunea de care vorbeam mai sus si fara sa-si ia nici o raspundere, dl Sadoveanu a putut sa invie din morti oameni si fiinte stinse de mult — sa-si dea si sa ne dea fiorul trecutului formidabil, adus, halucinant, in prezent. Iar acest fior al trecutului este, el insusi, numai un aspect al altui sentiment, al sentimentului dominant din opera sa, al sentimentului de mister. Cele mai frumoase descriptii de natura — nu descriptii: cuvantul descriptie e sarac pentru poezia dlui Sadoveanu — cele mai frumoa se evocari de natura ale sale sunt misterioase.
Sentimentul acesta al misterului il face pe dl Sadoveanu un atat de pasionat peregrin prin baltile Dunarii si ale campiei. Viata imensa si tainica din balti, unde asisti parca la originea vietii, si viata tot atat de imensa si de necunos cuta a miriadelor de pasari migratoare care acopar prima vara cerul intregului emisfer de nord in drumul lor spre marile singuratice, aceasta viata pe langa care cea cunos cuta nu este nimic este evocata de dl Sadoveanu cu un sentiment adanc si infiorat.
Si in bucatile acestui volum — ca si in toata opera sa
— dl Sadoveanu a evocat aceeasi viata a noastra, viata care nu se schimba, ori se schimba mai putin, viata oame nilor legati de pamant si de obiceiuri si infratiti intre ei prin pamant si prin obiceiuri. Si ne-a evocat mai ales natura noastra, caci peisajul dlui Sadoveanu este national. Si toata natura noastra, campia, muntele, raul, balta; iarna si vara; ziua si noaptea. E un cantec de la inceput si pana la sfarsit, un cantec cand triumfal, cand melancolic. Am insemnat pe marginea cartii unele pasagii, cu gandul sa le tran scriu pentru cititor. Dar la sfarsit, facand calculul, am

vazut ca ar trebui sa transcriu o buna parte din text — si doar insemnasem cu zgarcenie.
Dl Sadoveanu este un pictor si un poet al naturii. Si amandoua in acelasi timp. Dar ceea ce e mai impresionant
— daca se poate face disociatia — e poetul.
Dl Sadoveanu ne da imagini picturale de natura, dar mai cu seama isi exprima sensibilitatea, senzatiile ce i le da natura. Si cu aceasta, ne trezeste, ne lamureste, ne expri ma la maximum si sensibilitatea noastra in fata naturii.
Din acest punct de vedere s-ar putea zice ca e un psiho log, un “analist” al senzatiilor noastre — spre uzul nostru.
Un descoperitor, si pentru noi, al sensibilitatii noastre.
Expresia sa stralucitoare ne da senzatia, chiar si atunci cand imaginea e picturala.
Eminescu ne-a dat imaginea naturii; ne-a dat natura transfigurata “eminescian”; ne-a dat natura ca o expresie a sufletului sau; ne-a dat, mai rar, efuziunea sentimente lor lui pentru natura.
Hogas ne-a dat imaginea naturii si explozia sentimen telor pentru natura.
Dl Sadoveanu ne da si admirabile imagini de natura, si natura sadovenizata, dar mai ales senzatiile sale.
Ceea ce e mai frumos in Hogas face concurenta pic turii. Ceea ce e mai frumos in dl Sadoveanu e mai intern decat sa faca concurenta numai picturii; e poezie pura.
Imaginea lui Hogas e dubletul personal si fastuos al lumii din afara. Senzatia dlui Sadoveanu e contingenta lumii externe cu lumea interna. E punctul unde se intalnesc si se contopesc cele doua lumi. E o stare obiectiva si foarte subiectiva totodata — in comparatie cu obiectivitatea imaginii si cu subiectivitatea sentimentului —, pe cat se

pot aplica acesti termeni absoluti la lucruri atat de relative.
In aceasta particularitate ni se pare ca sta originali tatea dlui Sadoveanu ca poet al naturii — si lirismul sau obiectiv, notiune contradictorie, dar pe care nu o poti ocoli cand vorbesti de creatia sa, notiune pe care am ilus trat-o si altadata, cand nu era vorba de natura, ci de viata in genere.
Aceasta contingenta — in senzatie — a naturii si a sufletului este si cauza acelui sentiment de comuniune cu natura din opera sa, care e calitatea cea mai eminenta a poeziei dlui Sadoveanu.
Aceasta sensibilitate este, in definitiv, starea psiho logica cea mai vie, fiindca e cea mai fizica. Ea participa inca cu mult din acea “iritabilitate”, care este faptul pri mar in ierarhia psihologica. Ea este antipodul cugetarii reci reflexive. Este “viata” prin excelenta. De la ea in sus, urmeaza tot mai multa diversificare, complicare, ajustare utilitara — tot mai multa rationalizare — tot mai multa imbatranire a substantei psihice. Inca o data, senzatia este “viata” prin excelenta. (Frica de moarte este frica de lipsa de senzatii.) De aceea senzatia este atat de pretioasa in poezie. (Poezia engleza isi datoreste superioritatea ei si acestui caracter.) Poezia este, in primul rand, ecoul unei sensibilitati fragede intr-un organism psihic superior: sen sibilitatea ia act de univers, vibrand, sentimentul si inte ligenta raspund, organizeaza.
Am impresia ca pe omul acesta de complexiune atat de puternica natura l-a facut anume in proportii exceptionale, ca sa aiba in el un puternic si fin instrument de receptare, care sa prinda cu delicatele lui antene sufletesti tot ce canta in natura frumusetile creatiei.

Cum am mai spus si altadata: imi permit sa vorbesc despre Sadoveanu astfel, pentru ca simt bine ca nu e vorba de dl Sadoveanu cel de pe strada, ci de altcineva. (Ca preotul in ipostazul de detinator al darului — deosebit de fiinta comuna care traieste ca toti ceilalti oameni.) Cred ca acelasi sentiment l-as fi avut si fata de Eminescu, daca as fi trait pe vremea lui. Poetii au, in adevar, un dar. Nu e nimic mistic in conceptia mea. E simpla constatare ca in ei, mai ales in ei, si mai ales in marii poeti romantici, omul de toate zilele e cu totul altul decat celalalt din ceasurile rare, daca voiti — intrebuintand termenul foarte figurat! —, din ceasurile cand e “posedat”... Ceea ce nu era, nu putea fi cazul lui Caragiale, care n-a fost poet in intelesul acesta. Caragiale la cafenea... era un om extrem de inteligent, un observator de o luciditate cruda, un infai libil metteur en scène cand trebuia, si avea elocutia, pro prie, ca si imitativa, exacta, definitiva. De aceea nenea
Iancu si I.L. Caragiale erau una si aceeasi fiinta.