s8g9gm

Mihail Sadoveanu, „Ceahlaul literaturii romane”, cum l-a numit Geo Bogza, are o opera monumentala a carei maretie consta in densitatea epica si grandoarea compozitionala.
Viata satului romanesc (tema spiritualitatii satului romanesc) este principala tema a epicii sadoveniene, intrucat „taranul roman a fost principalul meu erou”(Sadoveanu). Taranul sadovenian este locuitorul de la munte, moldoveanul cu viata aspra ca si meleagurile prapastioase pe care este sortit sa traiasca (cum ilustreaza prozatorul in legenda de la inceputul romanului „Baltagul”). Taranul sadovenian se particularizeaza prin faptul ca este un pastrator al traditiilor arhaice, un om blajin si intelept cu un simt al dreptatii si libertatii, un aparator al principiilor de viata fundamentale ancestrale; rabdaor la suferinte, taranul sadovenian pastreaza in sufletul sau dureri nestinse pe care fie le tin ascunse, fie rabufnesc, implinindu-si dreptatea, mentinandu-si in acelasi timp demnitatea; universul sufletesc taranesc se compune din adevar, dreptate, demnitate si iubire patimasa si dorinta de a impartasi intamplari din trecut.
Romanul „Baltagul” de Mihail Sadoveanu a fost scris in numai 17 zile si a aparut in noiembrie 1930; romanul este un „poem al naturii si al sufletului omului simplu,o «Miorita» in dimensiuni mari” (G. Calinescu) sau „este o continuare a Mioritei”(Vladimir Streinu). Versul motto cu care debutezaa romanul „Stapane, stapane,/Mai cheama si-un cane”, este o prima dovada a faptului ca romanul prezinta o versiune mioritca asupra mortii, cu mentiunea ca Sadoveanu ii atribuie o noua interpretare- a existentei ciclice, succesiunea existentiala de la viata la moarte si din nou la viata.
Scriitorul utilizeaza ca surse de inspiratie in alcatuirea romanului balade populare, din care preia unele idei: din „Salga”- setea de implinire a actului justitiar=> dorinta de infaptuirea dreptatiii ce domina toate actiunule eroinei; din „Dolca”- ideea profundei legaturi a omului cu animalul credincios: din „Miorita”- tema, motivul, conflictul, discursul epic simplu, conceptia asupra mortii,s.a.
Tema romanului o reprezinta lumea arhaica a satului romanesc de munte si destinul cosmic al taranului muntean, pastratorul traditiilor, adept al unui mod de viata bazat pe conceptii arhaice bine inradacinate.
Semnificatia titlului este una dubla deoarece baltagul este atat arma crimei cat si unealta justitiara.
Modalitatea narativa se remarca prin lipsa marcilor formale ale naratorului si relatatrea la persoana a III-a, fapt ce argumenteaza detasarea acestuia de evenimente. Naratorul este omniscient si omniprezent, viziunea sa este insa „dindarat”, lasand viata personajelor sa decurga neintrerupta.
Timpul in care are loc actiunea este limitat si cronologic, intamplarile se petrec din toamna si pana in primavara. Perspectiva spatiala este reprezentata de meleagurile stancoase ale muntilor din Moldova, ilustrand viata grea a muntenilor.
Incipitul il constituie legenda privind randuielile pentru toate neamurile omenesti pe care Dumnezeu le-a facut la inceputul lumii. Legenda o spunea Nechifor Lipan „la cumatrii si nunti”, de la care era nelipsit in timpul iernii. Aceasta poveste ii revine in minte sotiei lui, Vitoria Lipan, din memoria afectiva. Legenda este o prezentare a locuitorilor de la munte, cu caracterul lor innasprit de traiul in „muntii tarilor de sus”, carora Dumnezeu le harazise sa stapaneasca ce au si „inima usoara sa va bucurati cu al vostru”.
Actiunea roamnului este simpla, subiectul avand un singur fir epic (drumul parcurs de Vitoria si Gheorghita Lipan in cautarea lui Nechifor) si mai multe planuri- drumul Vitoriei si monografia satului de munte. Efortul cautarii urmeaza un traseu dificil si sinuos, Vitoria parcurgandu-l nelinistita, sub influenta zbuciumului sufletesc. Traseul reprezinta doua labirinte: primul, labirintul interior-al zbuciumului sufletesc, si al doilea, labirintul exterior- cararile de munte.
In satul Magura Tarcaului, Vitoria Lipan este ingrijorata de soarta sotului, Nechifor Lipan, care plecase la Dorna dupa oi si nu se intoarse dupa cum ii era obiceiul si nici nu trimise veste despre el familiei. Grija sotiei este justificata prin faptul ca niciodata pana atunci Nechifor nu intarziase atata (73 zile) si chiar daca era cunoscuta firea lui petrecareata intotdeauna se intoarcea la famile. Femeia incercase sa se apropie de sotul ei cu gandurile, dar ii auzea doar glasul fara a-i putea vedea chipul.
Familia Lipan avea avere „cat le trebuia” si, din cei 7 copii „cu care ii binecuvantase Dumnezeu”, ramasesera cu doi- Minodora si Gheorghita.
Primul semn prevestitor de rau este visul Vitoria in care vazuse pe „Nechifor Lipan calare, cu spatele intors catra ea, trecand spre asfintit o revarsare de ape”, iar in alt vis „trecand calare o apa neagraa...i era cu fata incolo”; din acestea deduce ca ceva rau i se intamplase lui Nechifor. Atunci cand cocosul se intoarce cu secera cozii spre focul din horn si pliscul spre poarta, Vitoria intelege ca Nechifor „nu vine” deoarece „cucosul da semn de plecare”, iar „nourul catre Ceahlau e cu bucluc”.
Cautand o talmacire a semnelor rele, Vitoria se adreseaza preotului satului, Danila, care ii promite ca va face slujbe in Biserica pentru ca Dumnezeu „sa faca lumina si are sa-ti aduca pace”. Femeia se duce si la baba Maranda, vrajitoarea satului, care ii spune ca Nechifor isi gasise „una cu ochii verzi si sprancene imbinate”, oferindu-se sa faca vraji ca sa-l aduca inapoi; Vitoria insa refuza deoarece vrea mai intai sa faca „rugaciunile cele de cuviinta la Maica Domnului” si sa tina un post negru de 12 vineri si poate sa-si aduca acasa sotul.
Premonitia ca se intamplase o nenorocire era ca un „vierme neadormit”, iar Vitoria „se desfacuse incet-incet de lume si intrase oarecum in sine” -; labirintul interior. Vitoria se inchisese atat de bine in framantarile interioare incat „timpul statu”, singurele repere fiind „vinerile negre, in care se purta de colo colo, fara hrana, farar apa, fara cuvant cu broboada cernita peste gura”. Inafara realitatii inconjuratoare, ea „se socotea moarta, ca si omul ei care nu era langa dansa”, ceea ce inseamna ca banuiala devenise certitudine, si se hotareste sa plece la drum in cautarea adevarului „Daca a intrat el pe celalalt taram, oi intra si eu dupa dansul”.
Vitoria pune ordine in gospodarie, o duce pe Minodora la manastire, vinde agoniseala pentru a face rost de bani pentru drum, si ii lasa argatului Mitrea porunci si cele de trebuinta pentru timpul cat ea va lipsi. Ii comanda fiului un baltag pe care preotul il „blagosloveste”.
Intr-o zi de vineri, 10 Martie, Vitoria pleaca la drum cu Gheorghita, nu inainte de a pargurge un drum spiritual pentru a se curata sufleteste. Ea pleaca in cautarea lui Nechifor, urmand traseul parcurs de acesta cu un scop bine definit: „Mai ales daca-i pierit cata sa-l gasesc; caci viu, se poate intoarce si singur”.
Episodul narativ al drumul contureaza drumul parcurs de Nechifor, pe care acum il urma Vitoria, intreband peste tot, pe la oameni si pe la hanuri, de „barbatul cu caciula brumarie si cal negru tintat”. Pana la Calugareni, Vitoria si Gheorghita sunt insotiti de dl David, iar primul popas il fac la han la Donea, care le spune ca nu-l mai vazuse pe Nechifor „cam de asta-toamna”. La urmatoarele doua popasuri, la Calugareni si Farcasa, cei doi drumeti afla ca un muntean calare pe un cal negru tintat trecuse pe acolo. La Borca dau peste o cumatrie, la care Vitoria, respectand traditia, inchina in cinstea leuzei si da bani noului crestin, iar la Cruci intalnesc o nunta , unde din nou Vitoria inchina si face o urare frumoasa miresei. Cu toate acsetea, Vitoria considera intalnirea semn rau deoarece „intai am dat peste un botez; si s-ar fi cuvenit sa vad mai intai nunta si apoi botezul”.
La Vatra-Dornei, Vitoria afla de la prefectura ca in noiembrie Nechifor Lipan achizitionase 300 de oi, din care vanduse apoi 100 la doi munteni, si apoi plecasera impreuna spre Neagra. Vitoria ia decizia de a se intoarce acasa, dupa cum presupunea ca facuse sotul ei in noiembrie. Poposind la marginea Dornelor la o crasma, Vitoria afla de trecerea a unei turme de 300 de oi, in frunte cu „trei oameni calari”, dintre care unul era pe „un cal negru tintat si purta caciula brumarie”.
Drumul o poarta mai departe pe Vitoria la Brosteni, la Borca, apoi la Sabasa, afland „urma oilor s-a calaretilor”. Coborand muntele, drumetii au poposit la Suha, la hanul d-lui Iorgu Vasiliu, care le spune ca au trecut nmai intai oile si ciobanii, apoi proprietarii-2 si nu 3 cum sustinea femeia, mai ales ca-i cunostea: pe cel „cu buza-crapata” il cheama Calistrat Bogza, iar pe celalalt, Ilie Cutui.
Vitoriei ii apare limpede ca omorul se petrecuse intre cele doua localitati. Trecand din nou muntele si intreband de Nechifor, descopera pe Lupu, cainele sotului, care o calauzeste pe ea si pe Gheorghita intr-o rapa, unde gasesc osemintele sotului ei, laolalta cu ale calului lui. La o inspectie mai atenta a oaselor, femeia descopera craniul lui Nechifor Lipan brazdat „de baltag” si socoteste ca este obligata sa afle adevarul, pentru ca faptasii sa primeasca „pedeapsa dumnezeiasca” ce li se cuvenea.
Munteanca face randuielile cuvenite pentru mort, da de stire autoritatilor, se ingrijeste de preot, angajeaza bocitoare, veghiand ca ritualurile sa fie indeplinite pana la ultimul detaliu. Chemat de zvonul clopotelor, intreg satul se aduna la biserica, unde se face o slujba mare „cum putine s-au vazut in Sabasa”.
Episodul denuntarii vinovatilor incepe cu vizita Vitoriei la Prefectura. Prefacandu-se, ea se arata nestiutoare, ca si cum nu cunostea ce i se intamplase lui Nechifor. Totusi, desi nu acuza pe nimeni, insinueaza joc murdar prin aceea ca lipsea dovada faptului ca Nechifor ar fi vandut si restul turmei celor doi. Este foarte insistenta cand il invita pe subprefect si pe Calistrat Bogza si Iie Cutui la „ingropaciune”.
Dupa inmormantare, pomelnicul s-a facut la casa d-lui Toma, si desi mancarea a fost o problema fiind „vremea postului mare”, „bautura era destula si buna, care implinea lipsurile”. Vitoria era multumita ca Nechifor „isi gasise in sfarsit hodina”.
Scena demscarii fapatsilor este una dramatica. In timp ce indeamna mesenii sa manance si sa bea, Vitoria observa baltagul lui Bogza, despre care spune ca „e vechi si stie multe”.apoi incepe sa povesteasca cele intamplate, dupa cum i le spusese Nechifor in rapa, cand il priveghiase. Toata lumea tacuse si asculta acum cu atentie vorbele femeii. Nechifor umbla pe la asfintitul soarelui impreuna cu alti doi oameni. Cautand sa nu vina cineva, unul dintre ei a ramas in urma, iar celalalt a venit in spatele lui sotului ei si l-a rapus pe acesta cu o singura lovitura in cap, iar barbatul a cazut in coama calului, pe care ucigasul l-a impins in rapa. Cainele credincios s-a aruncat la ucigas, dar cu o lovitura de picior a fost aruncat la randu-i in prapastie. Cei doi au incalecat si au plecat „nu i-a vazut si nu i-a stiut nimeni pana acuma”. Terminand istorisirea il intreaba pe Gheorghita daca nu poate citi ceva pe baltagul lui Bogza caci ei i se pare „ca pe baltag e scris cu sange si acesta-i omul care a lovit pe tatu-tau”. Intr-un acces de furie, Calistrat se repede la Gheorghita sa-i ia baltagul, il loveste pe Cutui care incercase sa-l opreasca, dar Vitoria striga sa se dea drumul cainelui. In timp ce Gheorghita, simtind „in el crescand o putere mai mare si ami dreapta”, il loveste scurt cu muchea baltagului in frunte, Lupu sare la beregata lui.
Inainte de a muri, Calistrat Bogza marturiseste ca intr-adevar omorase pe Nechifor Lipan, asa cum aratase sotia acestuia, impreuna cu Ilie Cutui, pentru a-i lua oile.
Odata vinovatii gasiti si dreptatea infaptuita, Vitoria Lipan se pregateste sa plece acasa, urmand a se intoarce la parastasul de 40 de zile, cand va face praznic „cu carne de miel de la turma cea noua”. Tot atunci o va aduce pe Minodora pentru a cunoaste mormintul tatalui ei, dar deocamdata trebuiau sa se intoarca acasa pentru a face ordine in treburile care le lasase nerezolvate cand plecase la drum. Intorcandu-se dinspre moarte spre viata, Vitoria se vede in situatia de lua singura deciziile privitoare la copii ei, finalul romanului ilustrand aceeasi luciditae a femeii care se gandeste ca nu-si poate marita fata „dupa feciorul acela nalt si cu nasul mare al dascalitei Topor”. Prin aceste framantari lumesti, Vitoria dovedeste ca viata merge mai departe, dar cu alte generatii.
In romanu „Baltagul” , autorul prezinta destinul omului de a fi muritor si rolul traditiei in implinirea acestui destin: intamplarile narate „se altoiesc pe tulpina unitara a eposului mortii si ritualelor ei”(Perpessicius); dar „Nicaieri n-a pus Sadoveanu mai multa obiectivitate si mai putin sentimentalism decat in acest roman”(Nicolae Manolescu-„Sadoveanu sau utopia cartii”).
„In proza lui Sadoveanu suferinta e atunci cand salbaticiunea (animal ori om) a cazut in bataia civilizatiei”(G. Calinescu).