Mihai Eminescu reprezinta continuitatea culturii si a literaturii romane, in ceea ce a realizat ea pana la Eminescu, deschizand, prin modernitatea totala a gandirii si a creatiei, drumul spre si mai deplinele impliniri. i9d9dp
Poetul valorifica in opera sa stiinta, filosofia, ritmul istoric al veacului, intelepciunea anticilor. Abordeaza teme universale:
• TIMPUL -; considerat laimotivul operei sale, supratema, cu sentimentul straniu al ireversibilitatii sale;
• COSMICUL -; infinitul, geneze sau prabusiri cosmice, luna, soarele, stelele, luceferii, cerul, zborul intergalactic, haosul, muzica sferelor;
• CONDITIA CREATORULUI DE GENIU -; “Scrisoarea I”, “Luceafarul”, “Numai poetul…”, “Imparat si proletar”, “Scrisoarea III”;
• ISTORIA -; cu ideea de patrie (“Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie!”), panorama a desertaciunilor (“Memento mori”), mister al etnogenezei (“Decebal”, “Strigoii”), meditatia patriotica (“Scrisoarea III”), inechitatea sociala (“Imparat si proletar”);
• SOLITUDINEA -; “Glossa”, “Oda (in metru antic)”, “Luceafarul”;
• NATURA -; vazuta ca: personaj mitic (“Revedere”), realitate metafizica (“Mai am un singur dor”), cadru fizic in care se desfasoara reveria romantica (“Imparat si proletar”, “Scrisoarea I”, “Melancolie”), cadru fizic -; paradis terestru (“Dorinta”, “Lacul”, “Sara pe deal”);
• DRAGOSTEA -; ca o chemare a absolutului, cu visul de dragoste, dorul (“Dorinta”, “Floare albastra”, “Calin (file din poveste)”), dezamagirea, neimplinirea, melancolia (“Te duci”, “De cate ori iubito”, “Pe langa plopii fara sot”), femeie-inger, femeie-demon (“Inger si demon”), misoginismul (“Scrisoarea IV”, “Scrisoarea V”, “Antropomorfism”).
Opera sa cuprinde poezii, proza, dramaturgie.
? Proza: “Fat-Frumos din lacrima”, “Sarmanul Dionis”, “La aniversara”, “Cezara”, “Geniu pustiu” (roman neterminat), “Avatarii faraonului Tla”, “Aur, marire si amor”, “La curtea cuconului Vasile Creanga” etc.
? Teatru -; toate incercarile au ramas sub forma de proiecte: “Amor pierdut-viata pierduta”, “Mira”, “Muresanu”, “Decebal”, “Alexandru Lapusneanul”, “Grue Sanger”, “Bogdan Dragos”.
? Publicistica -; scrieri pe teme politice, sociologice, economice, de literatura, teatru, de invatamant -; peste 3 000 de articole din viata contemporana a Romaniei, precum si unele traduceri din literatura, filosofie, fizica etc.
Cultiva aproape toate speciile genului liric:
? IDILA (pastorala) -; “Dorinta”, “Lacul”, “Sara pe deal”;
? EGLOGA (idila cu dialog) -; “Povestea teiului”, “Floare albastra”;
? EPISTOLA -; “Scrisorile”;
? MEDITATIA -; “Imparat si proletar”, “La steaua”, “Mortua est”;
? ELEGIA -; “Revedere”, “Melancolie”, “O, mama…”;
? SONETUL -; “Trecut-au anii”, “Venetia”, “Coborarea apelor”
? Alte poezii cu forma fixa: GLOSA (“Glossa”), GAZELUL (“Gazel” -; motto la “Calin (file din poveste)”);
? ODA - “Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie!”, Oda (in metru antic)”
? POEMUL -; “Luceafarul”, “Memento mori”, “Strigoii”;
? DOINA -;“Doina”, “Ce te legeni…”;
? POEZIA GNOMICA -; “Cu mane zilele-ti adaogi”, “Glossa”
Din genul epic:
? EPIGRAMA
? NUVELA
? ROMANUL
Din genul dramatic:
? DRAMA
Poetul reprezinta piscul cel mai inalt al romantismului romanesc, de la sfarsitul secolului al XIX-lea, precursor al poeziei moderne de la noi si din Europa.
In ceea ce priveste deschiderile pe care M. Eminescu le realizeaza pentru poezia secolului al XX-lea, amintim influentele asupra lui O. Goga, G. Cosbuc, Al. Macedonski, Tudor Arghezi, G. Bacovia, Lucian Blaga, Ion Barbu, Nicolae Labis, Nichita Stanescu, Marin Sorescu etc.

Conceptia lui Eminescu despre poezie si misiunea poetului
Ideile lui Eminescu despre arta se regasesc in intreaga sa creatie fie in articole, fie in poezii.
Ca poet, Eminescu s-a situat singur in categoria romanticilor:
“Nu ma-ncantati nici cu clasici
Nici cu stil curat si antic -;
Toate-mi sunt deopotriva
Eu raman ce-am fost: romantic.”
(“Eu nu cred nici in Iehova”)
In ciuda acestei afirmatii, in creatia lui Eminescu exista si o componenta clasica, reliefata prin cunoasterea si pretuirea artei antice, promovarea idealurilor de bine, frumos si adevar, prin aspiratia spre perfectiune si echilibru, prin stilul limpede, clar, armonios, prin ironia detasata ("Glossa").
Eminescu aspira spre o arta care sa transfigureze semnificatiile realitatii, in care cuvantul sa exprime adevarul. Adevarul artei trebuie sa fie adevarul vietii si al suferintei pe care insusi poetul l-a trait, viata fiind singurul izvor adevarat al inspiratiei (“In zadar in colbul scolii”).
Eminescu este un poet cu o inalta constiinta artistica, tinzand necontenit spre perfectiune, care s-a lasat mistuit de propriul vis pentru a trece apoi in lumina creatiei:
“De-al meu propriu vis, mistuit ma vaiet,
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari…
Pot sa mai reinviu luminos din el ca
Pasarea Phoenix?”
(“Oda (in metru antic)”)
Credinta adanca a lui Eminescu este ca numai arta asigura nemurirea omului:
“Numai poetul,
Ca pasari ce zboara
Deasupra valurilor,
Trece peste nemarginirea timpului.”
(“Numai poetul…”)

Poezia de meditatie istorica si sociala
Istoria, evolutia omului in timp, creatia si contributia lui sociala l-au preocupat intr-atat pe Eminescu, incat o mare parte din opera sa e alcatuita din poezii cu profund caracter meditativ in care este infatisata evolutia omului de la indepartatele timpuri mitologice pana in contemporaneitate.
In evocarea istoriei, atitudinea poetica a lui Eminescu apare sub doua aspecte: unul elegiac si altul satiric.
Viziunea elegiaca e predominanta in acele poeme in care panorama civilizatiilor creeaza un sentiment al zadarniciei, determinat de ideea ca totul se repeta in lume, ca nimic nu e statornic si nu rezista in timp.
Un astfel de poem pe tema “fortuna labilis” (soarta schimbatoare) este “Memento mori”, subintitulat chiar “Panorama desertaciunilor”, menit sa ilustreze teoria romantica a unui rau care preexista in lume:
“Toate au trecut pe lume, numai raul a ramas.
O, acele uriase, insa mute piramide
Cari stau ca veacuri negre in pustiuri impietrite
Cate-au mai vazut si ele -; ce-ar vorbi de-ar avea glas!”
Aceeasi idee apare si in “Muresanu”, o poezie a izolarii si a singuratatii, in care cunoscutul poet transilvanean, evocat si in “Epigonii”, e prezentat intr-un interesant amestec de uman si mitologic.
Si in “Imparat si proletar” se repeta ideea ca raul s-a conservat in toate societatile, dar aici se precizeaza ca raul este cel al inechitatii sociale.
Viziunea satirica este prezentata in acele poezii in care romantismul lui Eminescu s-a manifestat in latura lui activa, protestatara.
Satira eminesciana atinge toate laturile existentei sociale: devitalizarea tineretului prin desfrau si lipsa de idealuri (“Junii corupti”); scepticismul, superficialitatea si impostura (“Epigonii”); imitatia snoaba (“Ai nostri tineri”); conditia artistului intr-o societate in care valorile s-au degradat (“Scrisoarea I” si “Scrisoarea II”); injosirea dragostei (“Scrisoarea IV” si “Scrisoarea V”); coruptia, demagogia (“Scrisoarea III”); formalismul si absenta unei conceptii inalte despre arta (“Criticilor mei”).
Exista insa si o alta tendinta a meditatiei eminesciene, aceea de a visa asupra viitorului: al neamului, al individului (“Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie!”, “Scrisoarea I”, “Glossa”, “Oda (in metru antic)” etc.). Sub acest aspect aproape toate poeziile lui Eminescu sunt meditatii in care visul prospecteaza sansa omului de a dobandi fericirea si de a-si cunoaste semnificatia in univers.

Poezia iubirii si a naturii
Ca la toti marii poeti romantici, dragostea si natura sunt teme permanente si in creatia lui Eminescu. Natura este un cadru fizic pentru toate gesturile poetului, de la atitudinea meditativ-filosofica la cea erotica. Ea se constituie pe doua dimensiuni esentiale: una terestra, cealalta cosmica, aflate de cele mai multe ori in interferenta.
Mihai Eminescu e in primul rand un poet al spatiului cosmic, prezentat fie in mari proiectii ale genezei sau stingeri universale (“Scrisoarea I”, “Rugaciunea unui dac”, “Luceafarul”), fie prin multimea elementelor cosmice (stele, soare, luna, cer, luceferi) care impregneaza parca intreaga opera.
In al doilea rand, Eminescu este un cantaret frenetic al naturii terestre in vesnica rotire a anotimpurilor. Este o natura cu un contur precis geologic si floral, salbatica si deopotriva familiara, mitica -; prin aspectele ei paradisiace si luxuriante; umana, calda, intima, ocrotitoare -; prin componentele ei sufletesti.
Dragostea se afla intr-o permanenta consonanta cu natura. Natura este stare de suflet, in sensul ca infatisarea ei e dictata de sentiment. Acolo unde dragostea apare ca un vis frumos de fericire (“Dorinta”, “Lacul”, “Floare albastra”) cadrul fizic este al unei naturi incantatoare, de basm: vara e in toi, ierburile au fragezime, sunetele si culorile se armonizeaza. Cand dragostea s-a stins, sentimentul de dezamagire ii corespunde o natura sumar schitata, cu plopi stingheri, cu ceturi, brume si ploi, cu intinderi boreale, albe, nemiscate si reci (“De cate ori, iubito…”, “Pe langa plopii fara sot”, “De ce nu-mi vii…”, “Sonete”).
Relatia aceasta, specifica poeziei eminesciene, este de factura romantica, dar ea are (prin obsesia codrului ocrotitor, a naturii primitoare) si radacini din folclorul romanesc.

Poezia de inspiratie mitologica, folclorica
In caietele manuscrise ale lui Eminescu s-a gasit un material folcloric, cules de poet sau copiat dupa altii, cuprinzand basme, proverbe, cantece epice si, mai ales, numeroase specii ale poeziei epice. Intentia lui n-a fost sa publice o culegere populara, cum facuse Alecsandri, ci sa cunoasca prin intermediul creatiei folclorice credintele, obiceiurile si limba poporului, precum si intregul sistem al mijloacelor de realizare artistica pastrat prin traditie orala.
In conceptia lui Eminescu, sursele folclorice ale literaturii culte contribuie in mod hotarator la definirea trasaturilor proprii, a specificului national.
Ceea ce aprecia Eminescu indeosebi la poezia populara era capacitatea ei de a gasi expresia cea mai potrivita, mai simpla si mai naturala a unui gand sau a unui sentiment.
Influenta populara este evidenta in multe din poeziile lui Eminescu. El a preluat teme, motive, versuri, ritmuri, imagini. Unele poezii sunt prelucrari folclorice cu adaosuri de rafinament in planul expresiei sau al ideii (“Revedere”, “Ce te legeni…”, cartea feciorului de domn din “Scrisoarea III”), altele sunt profund originale, sursa populara cunoscand transformari esentiale (“Calin (file din poveste)”, “Luceafarul”). In toate insa intalnim acea imbinare inconfundabila intre glasul poetului si glasul poeziei populare, prin care Eminescu si-a dobandit timbrul specific.
In aceasta privinta, G. Calinescu facea urmatoarea observatie:
“Cea mai mare insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim impresionalism poporan.”