de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu, supranumit Luceafarul poeziei romanesti, face parte din generatia marilor clasici alaturi de Ion Creanga, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale grupati de Titu Maiorescu la cenaclul literar Junimea care a functionat la Iasi si apoi la Bucuresti. El a trait intre anii 1850-1889 si a debutat in anul 1866, cu poezia „La mormantul lui Aron Pumnul” scrisa la moartea profesorului sau de limba romana. e8y18yq
Temele favorite ale poetului sunt: timpul, natura, istoria nationala si dragostea.
Printre cele mai importante poezii enumeram: „Luceafarul”, „Scrisorile” (V), „Mai am un singur dor”, „Seara pe deal”, „Revedere”, „Glossa”, etc.
Poezia „Lacul” a fost publicata la 1 septembrie 1876 in revista „Convorbiri literare”. Ea apartine genului liric in care predomina exprimarea unor stari sau a unor sentimente ale eului liric.
Tema poeziei este dorinta arzatoare a indragostitului de implinire a iubirii ce ramane doar un vis neimplinit.
Eminescu imagineaza in poezia „Lacul” o intalnire cu fiinta iubita care este pentru el unica si ideala.
Prima strofa a poeziei prezinta o imagine feerica a lacului incarcat cu flori de nufar. Lacul apare apoi personificat si vibreaza impreuna cu poetul.
Strofa a doua cuprinde motivul asteptarii, infatisat insa ca posibilitate. Tot ca posibilitate este prezentat si gestul tandru al imbratisarii. Apoi este marcata prezenta fiintei iubite. Prezenta fiintei iubite este marcata prin pronumele personal „ea”, care sugereaza o iubire ideala.
Strofele a III-a si a IV-a cuprind visul de iubire al poetului, generat de starea de asteptare si de singuratate. Poetul isi imagineaza un anumit scenariu al implinirii visului de iubire avand senzatia de ireal, de vis.
In strofa a V-a visul ia sfarsit, iar eul liric se trezeste la o realitate trista si dureroasa, deoarece totul a fost in zadar. Poetul dezamagit, trist si singur ramane in acelasi decor, dar mai putin dinamic si luxuriant.
Imaginea cadrului natural in care are loc intalnirea dintre cei doi indragostiti este realizata prin epitetele cromatice „lacul albastru”, „nuferi galbeni”, care realizeaza imagini vizuale ce sugereaza armonie, limpezime, claritate, seninatate, lacul fiind asemenea unei oglinzi in care urmeaza sa se reflecte atat lumea exterioara, cat si cea interioara.
Folosirea personificarii:„Tresarind in cercuri albe/El cutremura o barca” face ca lacul sa vibreze impreuna cu poetul prin preluarea zbuciumului sau sufletesc.
Trairile interioare ale indragostitului sunt surprinse in diferite momente: al asteptarii, al visului, si al trezirii la realitate.
Prin repetitiile: „Parc-ascult si parc-astept”, autorul sugereaza motivul asteptarii.
Pentru a prezenta motivul asteptarii poetul foloseste verbe la modul conjunctiv: „Ea din trestii sa rasara/ Si sa-mi cada lin pe piept”.
Senzatia de ireal, de vis este reliefata prin folosirea verbelor la modul conjunctiv: „sa sarim”, sa scap”, sa scape”, „sa plutim”, „sune”. iar imaginile vizuale se impletesc cu cele auditive care sunt realizate prin metafore si epitete, care sugereaza un sunet lin, domol. Epitetul personificator in inversiune: ”blandei lune” - sugereaza o imagine vizuala. De asemeni sunt folosite metafore cu rol personificator: „inganati de glas de ape”, „vantu-n trestii lin fosneasca”, „unduioasa apa sune”, prin care evidentiaza armonia intregii naturi.
Epitetul: „singuratic”, verbele: „suspin, „sufar”, prezinta sfarsitul visului.
Trezirea din vis la realitate se face grafic prin prezenta punctelor de suspensie.
Imaginea vizuala din final „lacul cel albastru/Incarcat cu flori de nufar” reia simetric, cu mici modificari, pe cea din prima strofa si nu mai are stralucirea si consistenta cromatica a celei dintai, ea sugerand tristetea apasatoare din sufletul indragostitului.
Dispunerea modurilor verbale indicativ prezent la inceputul si sfarsitul poeziei si conjunctiv prezent in strofa a II-a, a III-a si a IV-a delimiteaza realitatea de starea de visare.
Muzicalitatea interioara a versurilor este realizata prin aliteratii care contin repetarea silabei „sa” ( „sa sarim”), a consoanei „s” („sa-mi scape”) si asonante care sunt realizate prin accentuarea vocalei „a”: „unduioasa apa”, „galben” si „incarca”.
Armonia versurilor este realizata de ritmul trohaic, rima de tip „abcb”, in care rimeaza numai versurile al doilea si al patrulea si masura de 8 silabe.
Armonia poeziei sugereaza armonia intregii naturi care diminueaza tristetea si singuratatea eului liric.