IOAN AL. BRATESCU-VOINESTI c9c14ci

In constelatia prozatorilor de azi, dl Bratescu-Voinesti straluceste cam izolat, atat prin situatia sa, prin felul vietii sale, cat si prin natura operei. El mai ocupa un loc deosebit si prin faptul ca este scriitorul care face tranzitia intre generatia lui Vlahuta si acea a lui Sadoveanu.
Din acest punct de vedere, putem spune ca el este incepatorul literaturii noastre celei mai noi si, fiind un scriitor de talent si un adevarat nuvelist, putem adauga ca de la el incepe nuvela romana, ca gen caruia sa i se fi consacrat un scriitor si care sa indeplineasca toate conditiile genului.
Dl I. Al. Bratescu-Voinesti, care a inceput sa scrie acum vreo cincisprezece ani, a avut nenorocul sa scrie in Convor biri literare, ceea ce l-a facut inaccesibil publicului. Apoi a avut nenorocul sa scrie intr-o vreme cand literatura nationala nu prea avea cititori, pentru ca se pierduse incre derea in ea, pe atunci pe cand se facea trista constatare ca nu avem o miscare literara, fapt caruia dl Gherea i-a dat o explicatie in articolul sau Asupra miscarii literare si stiintifice1. Dl Bratescu-Voinesti a mai avut si o delicatete

extrema, care l-a facut, s-ar zice, sa se eschiveze din fata publicului. Dar intre putinii care l-au descoperit in Convor biri, d-sa a avut multi admiratori.
Cu aparitia volumului sau Nuvele si schite, situatia s-a schimbat si dl Bratescu-Voinesti a inceput sa patrunda in constiinta publicului.
Dar “volumul” mai are si o alta insemnatate pentru soarta unei opere literare. Opera literara e o suma de momente ale spiritului unui scriitor, o manifestare mul tipla si variata a impresiei pe care lumea o face asupra unei sensibilitati. Numai cand ai inainte, ca intr-o mare fresca, toate imaginile prin care scriitorul si-a exprimat si istorisit sensibilitatea sa, iti poti face o idee completa de aceasta sensibilitate, poti avea o imagine perfecta a sufletului scriitorului. Nu numai o bucata, o nuvela sau un roman pierde, citita in rastimpuri, de pilda intr-o re vista, ci si opera intreaga a unui scriitor, citita in bucati, la intervale mari de timp, sa zicem in cincisprezece ani, nu va face aceeasi impresie ca citita deodata in “volum”.
Aici bucatile se ajuta si se lumineaza reciproc, este o acu mulare de efect: bucatile, in lupta pentru trai, se asociaza.
Bucatile unei opere sunt notele din simultaneitatea carora reiese acea armonie care reda un suflet de artist.
Iar acuma, cu aparitia volumului In lumea dreptatii, atat de bogat si atat de armonios, dl Bratescu-Voinesti a intrat in categoria scriitorilor celor mai cunoscuti si mai apreciati. D-sa e poate cel mai pretuit, vreau sa zic cel mai putin contestat dintre scriitorii nostri, ceea ce se datoreste si talentului sau, si egalitatii acestui talent — caci acest scriitor are in grad inalt spiritul de autocritica
— si, desigur, si acelei distinctii, acelui “splendid isola tion”, care-l face sa nu incurce pe nimenea. In literatura

noastra dl Bratescu-Voinesti e un fel de Pana Trasnea:
“urmas al unui mare neam de boieri romani, pomenit din mosi-stramosi si scris in pisaniile a vreo trei biserici din oras..., cunoscut drept un om destept, umblat prin straina tate, tare cinstit, tare tihnit, dibaci la mana pentru lucruri migaloase si iarasi tare iubitor de flori si toate frumusetile firii...”
Da, acest iubitor de frumusetile firii este foarte dibaci la mana si zugraveste cu o finete de neintrecut viata, o anumita viata, pe care ne vom incerca sa o definim in acest studiu.
I
“Adaptarea la mediu — zice Andrei Rizescu lui Anto nescu, directorul gimnaziului, cand acesta il sfatuieste sa se acomodeze imprejurarilor —, adaptarea la mediu e o conditie de existenta la care se supun orbeste plantele si animalele inferioare. Cu cat o fiinta e mai sus pe scara vietuitoarelor, cu atat cauta sa se dezrobeasca de sub greu tatea acestei nevoi. Omul seaca baltile; omul spinteca munti si scobeste tuneluri; omul primeste sa fie schingiuit si zice: “e pur si muove!”, omul pune mana pe bici si goneste zarafii din templu. Omul transforma mediul...” (In lumea dreptatii)
Si, in adevar, daca celelalte vietuitoare, care traiesc numai in mediul natural, se pun ele in concordanta cu mediul, omul, pe langa adaptarea lui la mediul natural, are putinta de a pune mediul acesta in concordanta cu sine insusi, “secand balti si scobind tuneluri”; iar cand e vorba de mediul social, pe langa adaptare, mai are, iarasi, putinta de a face el schimbari in acest mediu, primind sa

fie schingiuit si zicand: “e pur si muove” si “gonind cu biciul zarafii din templu”.
Si, dupa cum in lumea naturala fiinta zoologica se mla diaza cu atat mai putin mediului cu cat e mai tare, tot asa, in lumea sociala, omul, cu cat e mai puternic, cu atat se mladiaza mai putin, cu atat are posibilitatea de a face, el, schimbari in acest mediu.
Si, fiindca omul s-a emancipat mult de mediul natural, problema adaptarii lui si, deci, a fericirii lui se pune mai ales pe terenul social.
Dar daca in lumea naturala orice insusire favorabila succesului este o insusire buna, in lumea sociala nu e tot asa: nu orice insusire sufleteasca buna este o insusire soci ala buna, favorabila adaptarii. Exista insusiri care din punct de vedere moral sunt calitati si din punctul de vedere al adaptarii sunt defecte.
Daca ne-am inchipui o societate ideala, intemeiata in alcatuirea ei pe dreptate, atunci orice calitate morala ar fi si una pentru adaptare. Cu cat o societate se indeparteaza de tipul ideal, cu atat calitatile morale devin defecte pen tru adaptare. Se poate concepe o societate in care delica tetea de sentiment, cinstea etc. sa fie defecte de adaptare.
Unde lucrurile stau astfel, este clar ca acei care, prin nastere si educatie, vor fi mai vulgari se vor adapta mai usor. Cu cat insusirile morale innascute vor fi de un ordin mai inalt, cu atat adaptarea va deveni mai problematica.
Iar acei care, prin nastere sau educatie, au insusirile sufle testi bune, absolut contrare celor cerute de mediu, daca sunt mai mult senzitivi decat volitionali (iertati-mi aces te expresii barbare), vor fi distrusi, caci nici nu se vor putea adapta, nici nu vor avea energia sa lucreze, ca lupta tori, spre schimbarea mediului in conformitate cu persona litatea lor.

Opera dlui Bratescu-Voinesti este istoria inadaptabili tatii categoriei a treia in mediul format de cele doua cate gorii dintai. Tipuri de categoria celor care iau biciul si alunga zarafii din templu lipsesc in opera dlui Bratescu Voinesti. Este drept ca i-ar fi fost greu sa gaseasca modele.
Dar fiindca imprejurarile vietii clasifica pe oameni (cla sificati de natura in categorii psihologice) in categorii sociale, e interesant sa vedem din ce clase se recruteaza mai ales inadaptabilii dlui Bratescu-Voinesti. Si daca vom gasi ca inadaptabilitatea unora fata cu adaptabilitatea al tora se datoreste si claselor sociale respective asa cum au fost conditionate de istoria tarii romanesti — atunci ope ra dlui Bratescu, pe langa un document cu caracter gene ral, va capata si importanta unui document privitor la o societate specifica, la tara noastra.
Cine sunt inadaptabilii dlui Bratescu-Voinesti? Ce cate gorii sociale simbolizeaza ei? Pentru ce sunt inadaptabili?
Din pricina caror insusiri? Care e mediul care face ca acele insusiri bune sa devina defecte de adaptare?
Raspunsul ni-l vor da, mai cu seama, cele patru nuvele mari ale autorului, asupra carora ne vom opri in special, caci desigur ca in acele opere care l-au oprit si l-au fra mantat mai mult il vom gasi mai degraba pe dl Bratescu Voinesti.
Actiunea din aceste nuvele se desfasoara intr-un mic oras de provincie din Muntenia, probabil in Targoviste, de unde e si dl Bratescu-Voinesti si unde autorul plaseaza istoria “Neamului Udrestilor”. Mediul, care serveste de cadru eroilor, e viata acelui orasel, si anume clasa stapa nitoare.
Si fiindca la noi s-a creat dintai forma de civilizatie asa-numita burgheza, ramanand ca ea sa creeze apoi clasa

corespunzatoare, pe care, in parte, a si creat-o — este natural ca noua stare de lucruri sa fie reprezentata mai ales prin organele de guvernamant, adica prin purtatorii si reprezentantii acelei forme, prin profesiile numite libe rale, si mult mai putin prin industriasi si comercianti.
In Pana Trasnea Sfantul sunt doua tragedii: intai este moartea Elizei, nevasta lui Pana. E o intamplare oarecare si nu ne priveste aici. A doua e acea napasta care face pe
Pana Trasnea Sfantul sa-si plateasca nobletea vietii cu un stagiu in puscarie.
Posibilitatea acestei catastrofe ne-o explica mediul in care a ajuns sa traiasca Pana Trasnea la adanci batranete; ne-o explica discordanta dintre Pana Trasnea si lumea noua, in care el a intarziat sa traiasca.
Chiar la inceputul partii a doua a nuvelei dl Bratescu Voinesti ne explica aparitia acestei lumi noi si ne zugraveste fizionomia ei:
“Multe mai face si desface vremea scurgandu-se inceti nel si mult se schimba si se prefac lucrurile. Aceasta se vede pretutindeni, dar mai indeosebi se vede in tarile care, indelunga vreme ramase in urma, vin deodata in atingere cu altele, ajunse la cea mai inalta treapta de inaintare.
Caci atunci, in ravna de a ajunge si ele cat mai in graba acolo, unde celelalte n-au ajuns decat printr-o nepripita prefacere fireasca, se ingramadesc innoirile unele peste altele si in vreme de abia cativa ani se schimba lucrurile de nu le mai cunosti. Si o fi spre binele unora si o fi spre raul altora.”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
“Nici n-a fost in gandul meu sa arat ceva nou, ci nu mai sa-mi fac drum pentru a spune ca in timp de douazeci

si patru de ani, cati s-au scurs de la intamplarile poves tite, oraselul in care s-au petrecut a ajuns de necunoscut.”
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
“Nu mai e de cunoscut ulita targului, asa mandrete de pravalii cu marfuri de toate soiurile s-au deschis si pe-o parte si pe alta. Cine ar sti sa spuie cati prefecti, cati primari si cati magistrati s-au schimbat in vremea asta?
Si cine ar putea iar sa spuie cat s-au schimbat oamenii si la port, si la vorba, si la obiceiuri, si la credinte, si la gusturi?
Ca s-au schimbat multe. Si de cand boierul Manolache
Moldoveanu a facut ruptoare, s-au stins unul cate unul, la rastimpuri mici, toti oamenii de neam; iar din pricina ca in apropiere de oras s-au descoperit niste mine de pacura si de carbuni, negustorasii altadata nebagati in seama, cumparand pe nimica pamanturile de la tarani, au ajuns cu averi mari si duc azi treburile orasului prin puterea lor politica si prin acei care, dintre ei, au imbratisat carie rele liberale si stau in fruntea bucatelor de nu-ti vine sa crezi cum s-a implinit de cu prisos, in timp asa de scurt, vorba de la evanghelie, ca vor cadea neamurile si se vor ridica noroadele.
Dar, precum in unele morminte, daca piere tot ce fusese ingropat, mai ramane inelul mortului, frumos si stralucitor ca in ziua dintai, asa, in mijlocul goanei de prefaceri si de innoiri, a ramas Pana Trasnea, neclintit si acelasi uitat in mormantul in care se ingropase singur de viu.”
E vorba, asadar, de importarea civilizatiei apusene, care a facut sa se ridice o clasa noua (ajutata aici si de unele bogatii naturale) si sa dispara o clasa veche, aceea a boierilor de neam.

Acelasi fenomen il zugraveste autorul si la inceputul nuvelei Neamul Udrestilor. Sasinca, nevasta lui Costache
Udrescu, isi arata indignarea si dispretul, tot prin cuvin tele: “Caderea neamurilor si ridicarea noroadelor”, cu toate ca Sasinca (care se simte asa de straina in aceasta familie, intre mobilele din alte vremi, intre slugile vechi), este ea insasi un produs al acelei civilizatii apusene, care a facut sa cada neamurile si sa se ridice noroadele. Neamul
Udrestilor se stinge din cauza acelei civilizatii.
In nuvela cea mai mare, In lumea dreptatii, mediul e acelasi, zugravit insa mai complet si cu mai multa putere decat in celelalte doua nuvele — si vom vedea pentru ce.
Cum e acest mediu din punct de vedere moral? La aceasta intrebare dl Bratescu-Voinesti raspunde prin zugravirea diferitelor personaje reprezentative: Berlescu din In lumea dreptatii, sef local de partid, avocat fara talent, care reuseste din pricina imoralitatii, din pricina lipsei de delicatete sufleteasca si a lipsei de scrupule;
Vineanu, alt avocat, tot din In lumea dreptatii, seful local al celuilalt partid, care reuseste cam prin aceleasi defecte morale, ce devin calitati de adaptare — acestia, probabil, s-au nascut perfect adaptabili; Zarnescu, presedinte de tribunal, tot din In lumea dreptatii, care imparte “drepta tea” dupa interesul mai marilor zilei — acesta, tip de categoria celor care se “cumintesc” cu vremea, caci la inceput a fost un om de treaba; prefectul din Pana Trasnea, care se induioseaza asa de tare de “nefericirea” d-rei Meli cescu, mai ales cand aceasta, sufocata de indignare, isi desface corsetul, incat condamnarea lui Pana e asigurata fara nici o indoiala; procurorul, din aceeasi nuvela; avoca tul si deputatul Vasiliadi, tot din nuvela aceasta, care pledeaza cu inflacarare impotriva lui Pana, caci “datorea

acest serviciu prefectului, in schimbul nevestei, pe care i-o luase cu vreo trei ani mai inainte”; Raul si Sasinca, fiul si nevasta lui Costache Udrescu, care sunt invazia mediului celui nou in insasi casa, in insasi inima neamului Udresti lor; prefectul si tot clubul de cartofori si amatori de maha lagisme din Doua surori; Clopotescu chiar (sa se bage de seama numele lui) din Conu Alecu, in care mediul acesta nou e aratat sub alt aspect — mai inofensiv, caci e intr-o schita umoristica: “Buni baieti, astia din ziua de azi, zice
Conu Alecu, destepti... or fi stiind carte multa, dar nu stiu sa se poarte”...
Acest mediu este si vulgar, si necinstit, si cine nu-i are insusirile nu se poate adapta, e distrus, ori macar nefericit.
Distrusii si nefericitii sunt, mai ales, Pana Trasnea,
Costache Udrescu si Andrei Rizescu.
Cei dintai, Berlescu si seria intreaga, sunt cei chemati pentru viata, caci sunt lipsiti de cultura sufleteasca, de orice distinctie, din cauza lipsei de rafinare ereditara si din cauza lipsei de educatie.
Fiind ridicati deodata din clase inferioare, ei vin nu mai cu pofte, pe care le vor satisface cu acea totala lipsa de scrupul care e o insusire admirabila pentru adaptare in mediul cel nou. Se-ntelege, vorbim in general, caci exista si exceptii, dovada Rizescu, care face parte din aceeasi clasa.
Ceilalti, veniti in viata cu altfel de insusiri, fiind, apoi, altfel educati, vor fi meniti distrugerii, prin chiar distinctia lor sufleteasca.
Pana Trasnea, cu viata lui linistita, inchinata florilor si amintirii Elizei, nu mai face parte din lumea cea noua, creata de formele noi de stat si de descoperirea minelor de carbuni si petrol din judet. Nimeni nu-l intelege, el apare

tuturora ca un maniac. Dar, mai ales, el nu mai prezinta nici o valoare sociala in lumea cea noua. Dintr-o intamplare banala, nemasurat de importanta pentru el, Pana Trasnea se pune in lupta cu mediul, reprezentat prin profesoara d-ra Melicescu, prin prefect, prin procuror, prin judecatori, prin avocati si, in sfarsit, prin intreaga opinie publica.
“Sfintenia” sa e un defect, nu numai pentru ca il face si neinteles. Mai mult, pentru ca il face ridicol si chiar odios, dand aparenta de verosimilitate infamei calomnii ce se debiteaza pe socoteala sa ca ar fi avut ganduri de satir asupra frumoasei d-re Melicescu: “Stiau si copiii de sase ani de ce mizerabilul maltratase pe biata tanara, statorni ca in virtute”. Si asa se face ca Pana Trasnea ajunge in puscarie, pentru ca, din iubire si bunatate, isi daduse averea pentru infiintarea unei scoli de fete.
Aceasta fapta buna, precum si toata “sfintenia” vietii lui intregi, nu-i ajuta deloc la proces, unde, dealtfel, Pana
Trasnea nici nu se prezinta. Iar avocatul Moldoveanu — fiul boierului Moldoveanu —, om de treaba, nici nu mai are curaj sa aduca ca argument curatia vietii acestui om care, chiar in acel moment, isi stropea acasa ataliile si mixandrele, caci procurorul — reprezentantul societatii, adica al mediului celui nou —, ar fi exclamat desigur:
“Une leçon de géologie, alors!?”...
Iar Neamul Udrestilor se stinge, pentru ca “civilizatia”, mediul cel nou strabate chiar in casa Udrestilor. Costache
Udrescu va avea sa sufere mult de la acest mediu, reprezen tat prin nevasta sa, Sasinca, si prin fiul sau. Costache
Udrescu va suferi mult de la nevasta-sa, pentru ca el aduna cu pietate documentele trecutului familiei sale, pentru ca-si ingrijeste mosia ca un om cinstit si pentru ca nu se amesteca in politica sa se aleaga deputat:

— “O sa ma bagi in mormant cu nepasarea dumitale!, striga ea.
Nu vezi cum iti trec toti inainte? Trezeste-te! Trezeste te, odata! Urla targul de ropotul alegerilor, si dumneata stai de silabisit hrisoave, arda-le-ar focul!
— Nu sunt facut eu pentru asta, mico.”
Dar, mai ales, va suferi mult vazand instrainarea fiului sau, instrainare care incepe chiar de la botez prin numele de Raoul ce i-l da mama lui (in loc de Negoita, cum dorea tatal) si care continua prin pensionatul francez, prin invatatura la Paris, prin viata de viveur din Bucuresti.
Daca in Pana Trasnea mediul lucreaza de afara, aici, in Neamul Udrestilor, el a patruns in cetatuia acestei vechi familii. Iar acesti doi oameni sunt inadaptabili, pentru ca sunt boieri de “neam”, pentru ca viata de familie care subtiaza, atat a stramosilor lor, cat si a lor proprie, a creat in ei un suflet mai deosebit.
Am vorbit aiurea1 despre aceasta clasa sociala si am aratat cum gratie unei vieti mai culturale de doua-trei veacuri ea a dat pe cei mai multi dintre reprezentantii asimilarii culturii europene in prima jumatate a veacului al XIX-lea.

Aceasta “culturalitate” este si ea una din pricinile dis tinctiei sufletesti a acestei clase. Dar mai sunt si alte pricini. Mai intai, traiul ei mai usor, scutit de asprimea luptei pentru existenta si, in acelasi timp, scutit si de ceea ce am numit azi “cancanurile” politice, caci aceasta clasa, departe de domnii fanarioti, nu si-a pierdut sufletul, cum s-a intamplat cu inalta clasa boiereasca. Apoi, mediul in care s-a dezvoltat clasa aceasta — o viata linistita de

familie, in mijlocul naturii, o ambianta care subtiaza, po leieste, chiar si prin micile lucruri comune ale vietii — casa buna, haina fina, mobile placute etc. —, in deosebire, de pilda, de clasa mijlocie ori de cea taraneasca, unde se pot dezvolta alte calitati, dar nu acele pe care le constatam la mica boierime.
Asadar, in cele din doua nuvele analizate, ni se zugra veste inadaptabilitatea unor tipuri care simbolizeaza o clasa. Aceasta clasa a fost distrusa de imprejurarile moder ne ale vietii romanesti, personificate in clasa burgheza nascand si in profesiile liberale.
Dar “ridicarea noroadelor” a avut de efect si ridicarea la suprafata a unor fiinte de elita recrutate din “noroa de”. Sa vedem cum se acomodeaza acestia cu mediul.
Andrei Rizescu, eroul din In lumea dreptatii, este tipul lor. Andrei Rizescu este un invins, sfarseste cu nebunia.
Pentru ce? Nu avea stiinta meseriei sale de avocat? Nu era cinstit? Nu era muncitor? Ba avea toate aceste insusiri, si tocmai din pricina lor e distrus. Andrei Rizes cu, ca judecator, isi face datoria — primul defect: nu ingaduie neglijenta la colegi — al doilea defect; jeneaza pe colegi in escamotarea justitiei — al treilea defect! Deci nu mai poate fi judecator. Ca avocat, el nu ia procese nedrepte — intaiul defect; cauta sa impace pe impricinati
— al doilea defect; nu face platitudini presedintelui si oamenilor zilei — al treilea defect. Are sufletul artist, citeste pe Spencer si pe Nietzsche etc. — defecte oribile, ridicole! Toate acestea il fac odios. Si chiar acolo unde ni s-ar parea ca ar putea sa aiba o unica satisfactie — plato nica! —, in inteligenta si cultura sa, acolo e mai ridicol, pentru ca acolo e mai departe de mediu. Cand prostul si balbaitul Berlescu il ridiculiza, numind pe Spencer Laibar

si pe Nietzsche Nita, cand il intreba din ce fel de cires erau tunurile lui Mihai Viteazul: cires dulce ori amar —
“toti se prapadeau de ras”!
Imposibilitatea de a se adapta la mediul acesta i-o ex plica perfect lui Rizescu nenea Mache, pensionar batran, prin gura caruia vorbeste experienta celor patruzeci de ani de viata “moderna“ si “constitutionala“:
“Asculta-ma pe mine, eu sunt om batran si am imbatranit in lumea asta a tribunalului. Dumneata nu faci de avocat.
S-a ispravit: nu faci de avocat. Avocatul, mai ales intr-un oras d-astea micile, va sa fie smecher, siret, si la dumnea ta siretenia, ca la mine in palma. Nu te vaz eu?, dumitale iti plac altele: cititul, vioara; habar n-ai de lume si de chichitele ei... Afara numai daca nu vrei sa mori de foame.
— Ei bine, dar ailalti cum traiesc?
— Care ailalti? Pai ti-i numar pe deste. Sunt vreo cinci care castiga parale mai bune si mai mult cu afacerile decat cu avocatura; dar ca astia n-o sa ajungi sa castigi niciodata, pentru ca n-ai nici situatia lor politica, nici firea lor, nici nu incepi in conditiile in care au inceput-o ei. E! Cand au inceput avocatura Vineanu si Berlescu, nu erau aici in oras decat doi avocati, si aia practicanti, fara titlu. Azi sunt treizeci; vii si dumneata, al treizeci si unulea... Afara de Vineanu si de Berlescu, mai e Benes,
Urziceanu si Amedeu, care castiga ceva, ailalti abia daca isi castiga painea de toate zilele; si baga de seama, nu e unul din astia sa n-aiba ca dumneata nici o alta stare, nici legaturi de rudenie in oras si in judet. Si, sa mai stiti de la mine, clientul nu vine la avocatul cinstit, care stie si care vorbeste frumos; se duce la al care stie ca are tre cere. Uita-te dumneata la Berlescu. Sa zici ca e vreun om invatat? Nu e; cum vorbeste, l-ai auzit: la fiecare zece

vorbe “aa... aa...”, dar napadesc clientii la el ca e tare si mare.”
Cititul, vioara, cinstea, iata defectele lui Andrei Rizes cu. Lipsa de scrupule, situatia de om “tare si mare”, iata calitatile lui Berlescu. Prostia, incultura, balbaiala sunt lucruri care n-au de-a face nimic, nici in bine, nici in rau!
Si pentru a ilustra inadaptabilitatea, dl Bratescu nu putea alege ceva mai potrivit decat avocatura, caci in aceasta profesiune, mai mult decat in altele, e vorba de lupta, de concurenta, deci aici se poate pune mai bine problema insusirilor morale favorabile ori nu triumfului.
In Doua surori, pe langa o inadaptabilitate semnifica tiva: Elena Cioranu, fiica unui boier saracit — mai e si
Iosif Danescu, casierul. Pana sa ajunga la aceasta situatie, probabil ca Iosif Danescu a trecut prin intamplari grele, care i-au lasat o urma de tristete, de frica de oameni, o ezitare in fata vietii, dar, in sfarsit, a triumfat! Daca ar fi avut sufletul lui Berlescu, ar fi fost un multumit si ar fi ajuns mult mai sus pe scara sociala, iar daca ar fi avut sufletul lui Rizescu, ar fi fost un nefericit! Danescu insa nu e nici boer de neam, nici un adevarat intelectual, dar, pe cat e un suflet distins, pe atat, exact, e si inadaptabil; gradul lui de inadaptabilitate e proportional cu finetea lui morala si cu valoarea lui intelectuala. Iar fericirea lui, care incepe tarziu, in dupa-amiaza vietii lui, se datoreste distantei care il separa de Andrei Rizescu.
Aceasta descalificare a calitatilor morale, cand e vorba de adaptare, o gasim, desigur, in orice tara, oricat de civilizata, dar nu pana la gradul acesta. Gradul mai mare, pe care-l constatam la noi, se datoreste faptului ca suntem intr-o epoca de tranzitie, cand “civilizatia” este inca in perioada de instalare, si aceasta intr-o tara in care clasele

de jos n-au nici un rol si in care clasele de sus au mostenit psihologia celor 200 de ani de influenta bizantina.
Dl Bratescu-Voinesti, zugravind aspectul tragic al intro ducerii civilizatiei la noi, completeaza pe Caragiale, care a zugravit aspectul ridicol al aceluiasi fenomen. Iar Emi nescu a exprimat regretul adanc dupa disparitia vechii stari de lucruri, dupa clasele care au inflorit altadata.
II
In Pana Trasnea si in Neamul Udrestilor eroii sufar cu resemnare.
Pana Trasnea, dupa moartea nevestei sale, si in urma napastei ce cade asupra lui, sufere in tacere, fara zbucium.
Tot asa si Costache Udrescu: el primeste loviturile soartei fara sa se zbata. Pe langa alte motive, si aceasta seninatate, daca ma pot exprima astfel, a suferintii eroilor, a putut face pe dl Sanielevici sa caracterizeze pe dl Bratescu Voinesti ca pe un “realist clasic”.
Dar toate acestea nu se mai aplica la nuvela In lumea dreptatii. Aici eroul nu se resemneaza, aici tragedia sa e zguduitoare, si, dupa o ultima criza, el innebuneste.
Aceasta deosebire intre cele doua nuvele dintai si aceasta din urma se datoreste faptului ca in In lumea dreptatii inadaptabilul nu mai este nici un batran, dar nici, mai cu seama, reprezentantul unei clase batrane, muribunde, care se poate resemna ca piere. Pana Trasnea dispare in orice caz odata cu clasa lui. Costache Udrescu dispare si el fa tal. Ei mor, se poate spune, de ceea ce se numeste “moartea naturala“, iar moartea naturala nu e atat de ingrozitoare;

ba, se zice ca o adevarata moarte naturala trebuie sa fie fara durere, fara regret, pentru ca este sfarsitul firesc al unei evolutii. Pe cand in nuvela In lumea dreptatii acel care “moare” e un tanar si, mai ales, un om dintr-o clasa noua, de viitor. El nu “moare” nici din cauza varstei sale, nici din cauza varstei clasei sale, ci de o moarte timpurie, naprasnica, si toata firea lui protesteaza impotriva aces tei nimiciri nefiresti. Andrei Rizescu, care poarta in el dorul puternic de viata, nu se poate resemna; el se zbuciu ma, protesteaza.
O alta cauza, in legatura imediata cu cea dintai, a de osebirii dintre “tragedia” acestor doua genuri de inadapti bilitati, e si faptul ca pe cand Pana Trasnea si Costache
Udrescu au nervii echilibrati, din cauza ereditatii, a edu catiei si a felului lor de trai, intelectualul dezarmat An drei Rizescu e un om cu sensibilitatea exagerata, cu sufle tul peste masura de impresionabil. Si aceasta, nu numai pentru ca cultura lui Rizescu presupune o munca intelec tuala, care poate fi prin ea insasi o cauza de mai mare impresionabilitate, ci si pentru ca aceasta cultura s-a grefat deodata, intr-o singura generatie, pe un creier fara nici o ereditate in aceasta directie.
Asadar, aici eroul fiind tanar, facand parte dintr-o clasa tanara si fiind si un altfel de tip psihic, inadaptabilitatea lui trebuie sa aiba alt aspect, si dl Bratescu-Voinesti, ca adevarat artist, si-a schimbat si maniera. Aici dl Bratescu Voinesti nu mai e acel “realist clasic” de mai inainte. Rea lismul clasic de altadata nu proceda numai de la autor, ci si de la obiect, de la viata redata. Talentul dlui Bratescu ne apare, in urma acestei consideratii, de o remarcabila suplete.
Si tot din pricina deosebirilor relevate mai sus nuvela

In lumea dreptatii are si alte insusiri, pe care celelalte nu le aveau, insusiri datorite tipului si vietii zugravite de autor.
Pana Trasnea, ori Costache Udrescu, facand parte din tr-o clasa care moare de “moarte — aproape — naturala“, nu-si vor datori moartea atat de mult loviturilor mediu lui inconjurator, ca Andrei Rizescu. Daca cei dintai dis par si de la sine, ca clasa, caci nu mai au ce cauta in mediul cel nou, Rizescu dispare numai ca individ, din cauza mediului celui nou, fiindca acest mediu e rau. Si, din aceasta cauza, in Pana Trasnea si in Neamul Udrestilor, autorul n-a zugravit mediul decat foarte putin (si mai mult ca nou), atat cat era necesar ca sa explice distrugerea aproape naturala a eroilor sai, pe cand in In lumea dreptatii mediul este zugravit pe larg si cu culori puternice.
Aceasta subtila intelegere a imprejurarilor sociale apare uneori in treacat, dar de un surprinzator adevar, in nu velele dlui Bratescu-Voinesti. Iata, de pilda, Radu Finulet, negustorul de altadata, dinainte de “ridicarea noroade lor”, dinainte de triumful formelor noi si de descoperirea minelor de carbuni si de petrol. In nebunia lui, pe langa alte apucaturi, el o are si pe aceea de a umbla “prin mijlocul targului injurand pe ciocoi si laudand pe boieri” — trasatura caracteristica pentru un negustor de altadata: clasele se asociaza in lupta pentru trai si fiindca formele noi — “ciocoii”, creatiuni ale formei noi sociale — au distrus si pe boieri si pe negustorii de altadata, este natu ral ca aceste doua clase sa se simta solidare, sa aiba sim patie una pentru alta si — ambele — antipatie pentru clasa cea noua, a “parvenitilor”.
Asadar, dl Bratescu-Voinesti este poetul tragic al in adaptabilitatii unor categorii sociale in mediul de azi, for

mat prin introducerea civilizatiei apusene neasimilata bine inca si, deci, avand mult mai multe defecte si mult mai putine calitati decat civilizatia din Apus. Iar atitudinea autorului fata de viata pe care o zugraveste este simpatia pentru cei inadaptabili si, deci, antipatia pentru “civiliza tia” asa cum o vede autorul.
Desigur ca aceasta civilizatie, considerata din punct de vedere istoric si filozofic, e un pas mai departe spre ferici rea care va fi odata. Dar nu e mai putin adevarat ca (“pro gresul omenirii se face cu pretul celor mai mari dureri”) unele fapte ce au rezultat din introducerea civilizatiei apusene au fost si sunt dureroase. Si, oprindu-ne numai la cele care alcatuiesc materialul nuvelelor dlui Bratescu Voinesti, trebuie sa constatam ca disparitia acelei clase de boiernasi, cinstita, cu o viata patriarhala morala si cu o delicatete de sentiment dezvoltata prin istoria ei, este un fapt peste masura de dureros. Si mai dureroasa, inca, este istoria proletariatului intelectual roman (Andrei Rizes cu), atunci cand el e un exemplar de elita, aruncat in lumea aceasta rea si proasta. Aceste doua tipuri umane, unul intarziat, care moare, celalalt venit prea curand, care se zbate dureros, au concentrat asupra lor simpatia dlui Bratescu-Voinesti.
Dupa cum pentru Dostoievski, daca cineva e normal e o bestie respingatoare, si daca e anormal are o scanteie din geniul bunatatii, tot asa, pentru dl Bratescu, daca cineva e reprezentant, cum s-ar zice, “autorizat” al mediu lui celui nou, e, prin chiar aceasta, un om prost, fara scrupule, deci un triumfator. Filozofia ce se degajeaza din opera dlui Bratescu e ca cine traieste azi fericit tre buie sa aiba numaidecat o tara morala. Bun e sinonim cu inadaptabil, rau — cu adaptabil.

Cei rai sunt fondul negru pe care se misca cei buni.
Sau mediul in care se distrug acestia din urma. Caci sa se observe: dl Bratescu nu-si alege niciodata “eroii” nuvele lor dintre cei rai. Toti eroii sai fac parte din cei delicati, din firile alese, din cei dezarmati.
Si pentru ce simpatia autorului e asa de puternic in dreptata asupra acestor categorii sociale? Mai intai, am putea raspunde ca nu ne priveste. O constatam, si atata tot. Apoi, am putea raspunde ca e normal sa fie asa, caci suferinta adevarata a acelor categorii trebuie sa provoace mila si simpatie intr-un suflet simtitor, delicat si altruist ca al dlui Bratescu.
Dar, complicand intrebarea si cu o alta: pentru ce dl
Bratescu-Voinesti alege in general aceasta suferinta, si nu altele, ca, de pilda, a taranimii — raspunsul il vom gasi in experienta personala a autorului. Vom vedea ca aceasta inadaptabilitate a vazut-o el mai de aproape, pen tru ca aceasta inadaptabilitate a simtit-o insusi dl Bratescu Voinesti.
In opera dlui Bratescu-Voinesti sunt doua bucati, un fel de autobiografii morale, Sambata si Moartea lui Castor, in care, de data aceasta, si omul de “neam” si intelectua lul nu sunt altcineva decat insusi autorul.
Sa vedem ce suflet apare din aceste doua bucati, sa vedem cum e sufletul care a creat pe Pana, pe Udrescu, pe
Rizescu, sa vedem daca nu cumva acele tipuri sunt, oare cum, exteriorizarea sufletului din Sambata si din Moartea lui Castor, sa vedem daca nu cumva inrudirea sufleteasca ne explica si alegerea eroilor, si priceperea lor, si simpa tia autorului pentru dansii.
Un lucru intelegem mai intai din aceste bucati: au torul e urmasul unei vechi familii de boieri de neam, din tre acele despre care am vorbit mai sus.

In Sambata si in Moartea lui Castor, autorul ne zugra veste viata familiei sale si pe el insusi, din copilarie si pana in prima tinerete, aratandu-ne, astfel, ce insusiri a putut sa mosteneasca de la inaintasii sai si ce educatie a capatat, plamadeala din care a crescut si, in acelasi timp, atmosfera morala in care s-a dezvoltat.

“...Pe tata-sau — zice boierul Manolache Moldoveanu lui Pana Trasnea vorbind de Eliza — nu l-ai cunoscut si nici nu-l mai poti cunoaste, caci a murit de sunt sase ani; dar ti-l spui eu ca era de pus pe rana sa te vindeci cu el.
Pe Catinca, maica-sa, o s-o vezi si-o s-o iubesti. Ca daca este adevarat ca ce iese din pisica soareci mananca, apoi tot atat de adevarat e ca ce se trage din neam bun bun o sa fie.”
Suntem si noi, fata cu dl Bratescu, in aceeasi situatie ca si Manolache Moldoveanu fata de Eliza. Si noi avem posibilitatea sa cunoastem neamul din care se trage el, caci ni l-a zugravit admirabil in aceste doua bucati de care vorbim.
El a zugravit viata asezata si linistita de familie, in care a vazut lumina zilei si in care si-a petrecut acei ani cand omul se formeaza — viata cu aceeasi zi de paraclis sambata dupa-amiaza, slujita de acelasi preot batran, cu aceleasi povesti la masa pentru copii, frumoase si morale, cu aceeasi vizita a “cucoanei mari”, cu aceeasi prajitura si cu aceeasi gluma a tatalui despre guvernanta, careia nu-i place cutare dulce (“orz pe gaste”), cu aceleasi sus pinuri ale bunicii inaintea portretului bunicului din salo nas, cu aceeasi discutie despre pelargonii si atalii, cu acelasi
“drag loton”, cu aceleasi porecle ale bilelor, cu aceeasi ora de culcare, cu aceleasi dezmierdari ale bunicii in odaia de culcare a copiilor. El a zugravit silueta nobila a mamei,

care “facea crucile incet si frumos cum nu le mai face nimeni”; silueta bunicai, care, “aproape de sfarsitul basmu lui si al mesei” intra in sufragerie “maiestuoasa“, asezandu se pe un scaun “adus cu graba, intre tata si mama”; silueta tatalui, “cu mainile murdare de pamant din florarie”, indragostit de florile sale; salonasul cu “perne cusute cu lana“ si cu “scaune imbracate cu peticute de matase, asezate si cusute cu maiestrie de mama”; siluetele copiilor (“noi, ridichile”), “jucandu-ne sub ochii plini de dragoste ai tatii si ai bunicai”. A zugravit adolescenta sa fericita si ne-a spus singur:
“...ce mare lucru e pentru cineva sa aiba parinti cinstiti, buni si uniti: o mama care se lipsea de toate pentru copiii ei, un tata in fata caruia toti se descopereau cu respect, o casa batraneasca mostenita din mosi-stramosi, si slugi imbatranite in curte, iubitoare si credincioase...”
Dupa aceasta viata va regreta intotdeauna dl Bratescu Voinesti. Iar oamenii care au dus asemenea viata vor fi pentru d-sa ideali. Simpatia sa va fi pentru asemenea oa meni si, prin radiare a simpatiei, pentru tipurile congenere, pentru toti delicatii, care n-au ce cauta in lumea brutala si vulgara. Eroii nuvelelor sale din asemenea tipuri ii va alege.
Dar omul care traieste o asemenea viata, care este po trivit pentru o asemenea viata, nu poate fi nici un om de nimic, care se adapteaza gratie obtuzitatii sale morale, nici un om tare, care poate sfida si brava mediul. Acea liniste, cu aceleasi fapte domoale, care se repeta mecanic, acea viata plina de mixandre, de pelargonii si de atalii duce de-a dreptul la disparitie in mediul zugravit de dl
Bratescu-Voinesti, si pe care-l cunoastem cu totii. Aces tui mediu nu-i poate rezista nimic si...

“...la pierderea lui atataluii, moartea nu l-a luat numai pe dansul — iubitul, dus la groapa intr-o zi de toamna rece si ploioasa, ci a luat cu ea tot restul neamului nostru, acum atat de risipit. Ma intrebam si nu-mi puteam raspun de ce ne desparteste asa si pentru ce nu veneam sa traim cu totii impreuna, cu mama, ingrijind-o, ajutand-o. Nebuni ce eram! Dar negresit, cat mai in graba, aveam sa ma intorc langa dansa si sa incep a recladi fala casei noastre, daramata de suferinta mortii. “A! dar este peste putinta!”, imi ziceam tot eu...”
Da!... peste putinta, caci mediul cel nou nu o mai ingaduia. Dl Bratescu-Voinesti, fiu al vremilor moderne, trebuia sa urmeze alta cale, sa intre in lumea moderna, unde se cer alte insusiri. Dl Bratescu-Voinesti trebuia sa ajunga un intelectual, un “proletar intelectual”, ca sa intrebuintam un termen la moda acum cincisprezece ani.
Dar acest “proletar intelectual” aducea cu sine un su flet delicat, asa cum se formase el in acea afmosfera zu gravita in Sambata si in Moartea lui Castor, si rafinat inca prin o distinsa cultura intelectuala. Si acest om a putut, deci, cunoaste de aproape si o alta stare sufleteasca, o alta inadaptabilitate, aceea a unui adevarat intelectual, dar lipsit de energia de a se ridica impotriva mediului.
Toata aceasta experienta a vietii o vom gasi depusa in opera sa si ea ne va explica toate simpatiile si antipatiile autorului.
Pana Trasnea, omul de neam boieresc, omul delicat, care se indeletniceste exclusiv cu florile si cu lucruri migaloase, indeletniciri care nu pot fi excluzive decat pen tru acela care e in afara de lupta pentru trai, Pana Trasnea, cu care se ispraveste o veche familie; Costache Udrescu, cu care se ispraveste o alta veche familie si pe langa care

trece prezentul fara ca el sa-l priceapa, dar pe care acest prezent il distruge, patrunzand prin nevasta si fiul lui chiar in inima casei sale, pe cand el — ce contrast admirabil si duios! — se afunda tot mai mult in trecut, in trecutul neamului sau, murind de acel trecut si dandu-si sufletul odata cu evocarea Udrestilor din documentele de sute de ani — pe acestia dl Bratescu-Voinesti ii cunoaste si-i iu beste, ii idealizeaza si-i regreta, pentru ca in el autorul vede pe acel batran iubitor de mixandre si atalii din Sam bata, cu moartea caruia s-a dus “tot rostul neamului” sau.
Pe Andrei Rizescu, sufletul cinstit si artist, care nu se poate adapta la mediu din pricina calitatilor sale, si pe
Iosif Danescu, care se adapteaza intr-un chip cam lamenta bil din pricina relativei sale distinctii sufletesti, dl Brates cu-Voinesti i-a cunoscut, i-a vazut, i-a priceput si i-a fost mila de dansii — pentru ca... de se narratur fabula...
Faptul ca in In lumea dreptatii dl Bratescu-Voinesti nu mai este acel realist clasic de altadata, pe care l-am explicat si prin obiect: viata zugravita, se mai explica si prin evolutia autorului, caci amintirile “Sambetelor” de altadata sunt tot mai vechi, iar inadaptabilitatea intelec tualului o simte tot mai mult. Si — ceea ce este probabil
— daca dl Bratescu-Voinesti va starui de acum inainte in aceasta directie, opera sa va deveni mai semnificativa ca critica sociala, pentru ca triumful mediocritatii si al necin stei impotriva a ceea ce e superior si viabil e o nedreptate mai mare, mai interesanta, mai adevarata decat triumful aceleiasi mediocritati impotriva unei categorii omenesti care se stinge fatal.
Si odata sufletul acestui scriitor indreptat cu mila spre fiintele nenorocite, parasite, straine intr-o lume nepri

elnica, — el a putut pricepe tot felul de inadaptabilitati:
Magheranul, sfaramarea celei din urma iubiri a unei bie te batrane, odata cu sfaramarea unui ghiveci de maghe ran, zdrobit cu prilejul unei manifestatii studentesti... tot mediul cel nou. Un om, istoria unei decaderi sociale, in care se pastreaza inca ceva inalt omenesc: duioasa atentie a batranului agent de perceptie pentru nevasta sa, pentru care, cu toata timiditatea lui, cere niste mixandre, caci:
“grozav ii plac nevesti-mii”. Microbul, istoria torturarii morale a unui nefericit dezarmat de catre cea mai urata speta de inconstienti. Inspectie, zugravirea chinurilor ridi cole la care sunt supusi soldatii, pentru a pricepe formele noi, introduse in armata. Intamplare, in care un biet burghez naiv si simplu isi arata, in felul lui cam ridicol de a gandi si a se exprima, durerea vietii pricinuita de estropierea copilului sau. Puiul, simbolizarea soartei ace lora pentru care are predilectie autorul — puiul acela de prepelita parasit, in toamna tarzie, de tot ce a fost pentru el lumea, si care moare, indurerat si singur, “cu degetele ghearei impreunate ca pentru rugaciune...”
III
Dl Bratescu-Voinesti este un cugetator, el priveste viata dintr-un anumit punct de vedere, are o filozofie asupra ei
— si am vazut ca opera sa e intruparea teoriei inadaptabi litatii, exprimata dealtmintrelea de autor prin gura lui
Andrei Rizescu.
Dar acest cugetator este si un analist al sufletului omenesc, mai ales al sufletului acelora care fac parte din aceeasi familie sufleteasca cu el: Rizescu, Pana Trasnea,

Costache Udrescu, Iosif Danescu, din nuvelele sale cele mari, si altii, din celelalte nuvele si schite. Si sa se ob serve: dl Bratescu-Voinesti aproape n-are tipuri indiferen te, vreau sa spun ca tipurile sale sunt sau inadaptabili, sau oameni care-i fac pe acestia sa sufere ori care macar servesc, prin contrast, ca fond pe care sa se zugraveasca cei dintai.
In zugravirea tipurilor inadaptabile, apar trei insusiri importante ale dlui Bratescu: simpatie intelectuala, simpa tie afectiva si impresionabilitate fata cu viata. Dl Bratescu Voinesti ne reda asa de bine pe Rizescu si pe Pana Trasnea nu numai pentru ca-i pricepe, ci si pentru ca-i iubeste; si nu numai pentru aceasta, dar pentru ca-l impresioneaza adanc existenta lor.
Dar e tot atat de interesant, pentru caracterizarea su fletului acestui artist, sa vedem cum se comporta cu perso najele antipatice.
El nu le uraste, ele ii provoaca indignarea. El nu le caricaturizeaza, nu le sarjeaza.
Sa se compare atitudinea dlui Bratescu-Voinesti, fata cu personajele antipatice, cu aceea a unui Maupassant.
Nu stiu daca Maupassant n-ar fi luat parte Nababului impotriva Microbului; am dreptul sa fac aceasta presupu nere, intemeiat pe multele lui nuvele si mai cu seama pe conceptia lui obisnuita: uratenia si obtuzitatea intelectuala a Microbului l-ar fi ispitit sa-l ridiculizeze. George Eliot nu se poate imagina sa fi avut o astfel de atitudine, daca ar fi tratat un asemenea subiect. Si nici scriitorul francez
“realist”, care se apropie mai mult de realistii englezi:
Aplhonse Daudet.
Dar sa insistam putin asupra talentului de observatie al dlui Bratescu-Voinesti si a crearii tipurilor sale.

Talentul de observatie... Iata, de pilda — aleg la intam plare, si acesta nu e un cuvant desert —, iata propunerea necinstita ce o face Berlescu lui Vineanu, avocatul “partii adverse”. Oricat ar fi de pervers Berlescu, e om, si ca atare are un rest de pudoare, si de aceea, cand face propune rile nerusinate, isi schimba vorba, rosteste cepeleag, impru muta, parca, o alta personalitate: “Mateias neica, sa facem cum e bine”. Sau chipul nou, prietenos si iertator, in care
Elena Cioranu, acum fericita, primeste pe Sofia, sora sa cu apucaturi rele... Ori imaginea femeii iubite, ce are
Danescu in minte, combinata jumatate din Elena (iubirea sentimentala), jumatate din Sofia (iubirea senzuala): frun tea (element intelectual) e a Elenei, gura si gatul (elemente senzuale), ale Sofiei. Ori emotia care paralizeaza pe Pana
Trasnea cand a capatat mana Elizei, emotie care se vadeste prin rostirea unor fraze intretaiate, lipsite de verb.
Crearea tipurilor... Toate traiesc, pentru ca dl Bratescu Voinesti le pune mereu in imprejurari in care ele se com porta conform cu temperamentul si cu imprejurarile, dupa regula banala, dar imposibil de urmat fara un mare talent.
In opera dlui Bratescu-Voinesti personajul lucreaza, gandeste, gesticuleaza —, autorul il lumineaza prin simpa tia ori antipatia sa —, este un necontenit schimb de viata intre autor si subiect, si opera respira o viata intensa.
Exemple: seratele muzicale de la Rizescu; jocul de carti din Varcolacul; conversatia lui Danescu cu Elena Cioranu, intrerupta de naivele intrebari ale copilului, care foileteaza un album ilustrat pentru copii; acea minunata si rara combinatie de vulgaritate, omenie, sentimentalism, inal time morala, intrupate toate, deodata, in personajul din
Intamplare si care este, pentru un scriitor, un tour de force!

Dar totul se reduce la priceperea fondului intim al per sonajului si la ghicirea fara gres a tot ceea ce poate da acel fond intim in anumite imprejurari, conform cu dispo zitia personajului. Voiesc sa vorbescc de raportul dintre tip, dispozitia lui momentana, imprejurare si actiune. Orice actiune, orice gest, orice cuvant este unic. Din miile de raspunsuri posibile la o intrebare, una este singura justa in cutare imprejurare, dat cutare temperament, data cutare dispozitie in care se gaseste in acel moment acel tempera ment. Talentul consta in a pune in gura personajului toc mai acel raspuns, a-l pune sa faca tocmai acel gest, a-l face sa vibreze tocmai de acea emotie; cu atat mai mult, a-l pune sa faca tocmai acea actiune. Orice facem, un gest, un semn din cap, este determinat, asa a trebuit sa fie, a putut fi prevazut de la inceputul sistemului plane tar. Acest lucru nimeni nu-l poate face prin calcul, el atarna de “talent”, de intuitie. Cineva ii sopteste artistului ceea ce are sa raspunda cutare personaj, ce gest are sa faca. Altmintrelea, e “compozitiune”, care niciodata nu poate imita realitatea.
Cand Rizescu intalneste pe nevasta-sa, careia Benes ii facuse propuneri de dragoste, pe care ea le respinse cu indignare si pe care nu voia sa le destainuiasca lui An drei, ca sa nu-l supere — propuneri care o adusesera intr o cumplita tulburare —, ea nu-i poate raspunde, in conver satia ce o incepe el, decat printr-un necontenit: “Da”, si acest cuvant — aceasta neputinta de a spune altceva — este mai elocvent decat orice.
Dar sa dau cateva exemple, in care sa se vada perfect ce just ii dicteaza acel cineva dlui Bratescu-Voinesti ce anume trebuie sa spuna personajul. Cucoana Leonora prinde pe cate un trecator, caruia “nu-i da drumul decat

dupa ce l-a ametit cu vorba, sarind de la una la alta pe nerasuflate”.
—”Ce sa fac? Ia, cu nacazurile, ca am pierdut un chirias
— trebuie sa stii — nepretuit! Am mai avut chiriasi, de! dumneata trebuie sa stii, ca esti d-aci —, am avut pe
Vasiliadi, am avut pe asta... cum ii zice?... care mi se pare ca e presedinte la Ploiesti... care a luat pe fata lui doctoru ala... asta... de are un frate gheneral. Si cum iti spui, ca inca bietul Nisipeanu intotdeauna imi zicea: “Ce noroc ai tu, Leonoro, tot de chiriasi buni”... Si atunci am staruit eu de dumnealui de am facut aste doua odaite; dar m-am stans! Ca zicea dumnealui: “Ce o sa fie? trei patru sute de lei”... si cand colo — trebuie sa stii — am cheltuit de m-am stans, ca le-am facut pivnita dedesupt. Sa vii numai de-a minune sa-ti arat, sa vezi grinzi... ia te uita ici... ia poftim grosime... Si numai stejar adevarat. Ca asa am fost invatati, ori faci, ori nu faci. Bietul tata, cand le-a reparat p-ale vechi, cat crezi c-a cheltuit?... ca acum trebuie sa stiti cum eram noi altadata. Mosu meu

Dinu Strambeanu...
Si de aici incolo ghenealoghia, care tine mai bine de un ceas si care se termina, ducand pe bietul ascultator la poarta, de unde, cu un gest larg, care imbratiseaza toti muntii violeti din zare: “Vezi dumneata toti muntii aia? toti au fost ai nostri odata“...”
Asa a trebuit sa vorbeasca cocoana Leonora. Si vorbeste asa de exact, cum a trebuit sa vorbeasca, incat chiar nu mai din acest fragment o vedem intreaga. Ceea ce spune ea aici este determinat de temperamentul ei, de viata ei, de vremea si locul in care traieste.
Sau, scrisoarea Elenei Rizescu catre Adina Capitan
G. Nicolau. Voi transcrie numai doua pasaje:

“Andrei are... o privire buna si un timbru de voce grav, duios, intre bas si bariton. Unele cuvinte spuse de el imi plac la nebunie, parca vibreaza inima in mine cand le aud:
“marmura, bravura“...”
Observati fetisismul naiv pentru barbat, caracteristic femeii care iubeste... Sau:
“Am facut aici cunostinta unui coleg de scoala a lui
Alexandru, un doctor Georgescu, a carui nevasta seamana leita cu Victoria Nanu, doar nitel mai in vrasta...”
Se stie pornirea femeilor de a compara cu orice pret; e un fel de mahalagism, o nuanta, atat de fin prinsa de autor. Mi-aduc aminte de o domnisoara studenta care, vazand intr-un album pe Gioconda, a si asemanat-o cu
“Mari Ionescu de la Husi — doar nitel mai in vrasta“...
Dar nu putem face aici o analiza amanuntita a chipu lui in care dl Bratescu-Voinesti isi creeaza tipurile. Sa vedem, in linii mari, logica naturala ce se degajeaza din cateva creatii ale sale.
Rizescu este un om fara vointa, inteligent si bun, pus in imprejurari nefavorabile acelor insusiri. Modul lui de a reactiona va fi conditionat in nuvela de aceste insusiri si de aceste imprejurari. El e lovit din toate partile. Altul s-ar fi revoltat, dar el sufere pasiv, caci e lipsit de energie; invidiaza, dar in loc de a cauta sa triumfe, ori chiar sa distruga pe altii, se distruge pe sine, torturandu-si sufletul.
E gelos; gelozia lui e pasiva, el nu “face moarte pentru ea”. Berlescu, pe care-l stie ca e necinstit si prost, il ofen seaza. El sufera ofensa, fara sa raspunda. Acelasi Berlescu il intreaba, batandu-si joc de nesansa lui ca avocat si de talentul lui pentru muzica: “De ce nu te bagi sub sef de orchestra la muzica regimentului, cu 150 fr. pe luna?”
Rizescu... se duce nebun de durere... si-si toarna apa in

cap. Zinca Sardareasa, care are de plasat 10000 franci, ii cere sa gaseasca pe cineva caruia sa-i dea banii cu impru mut. El ii da lui Serb Calugareanu, desi nu e sigur de acest om: se insala pe sine insusi, i se pare ca poate avea dreptul sa creada ca Serb totusi va putea fi solvabil (aceas ta, pentru ca Serb ii da 2000 fr. — ceea ce vede bine
Rizescu ca e suspect —, dar Rizescu are nevoie mare de bani). E o ipocrizie fata de sine insusi, de om slab, care n-are curajul sa voiasca a privi realitatea in fata si a-si spune: e rau ceea ce vreau sa fac, dar fac!
Ori: e rau, si deci nu fac! In toate acestea se vede justa proportie a insusirilor lui si a imprejurarilor... Ca ajunge apoi sa minta el, omul onest, e fatal. Nu se putea alt mintrelea.
Acelasi lucru cu Pana Trasnea, numai cat acesta nu e un intelectual cu nervii ascutiti si slabi; e stapan pe sine.
Are putere de vointa asupra miscarilor sale sufletesti, nu insa si asupra lumii din afara. Sufera cu tarie orice, dar nu poate lucra asupra oamenilor si a lucrurilor. Nu este activ, ci un resemnat stoic. Si este, in acelasi timp, si un sentimental delicat. De aici si din imprejurari va rezulta tot ceea ce cunoastem sub numele de Pana Trasnea Sfantul.
Cand sufere de iubire — caci iubirea lui e adanc de dure roasa, mai intai pentru ca e puternica si apoi pentru ca el e mai batran decat Eliza si deci se-ndoieste c-o poate face fericita —, el numai isi trece, dureros, mana pe frunte.
Cand moare Eliza, zdrobit pentru totdeauna, va duce un trai de schivnic si va tacea. Cand cade napasta pe el, iata
“revolta” lui: “Se vede ca asa am fost eu ursit de la
Dumnezeu”. Pe d-ra Melicescu n-o uraste, “dimpotriva, i ar fi dat orisice, numai sa se abata din calea lui, sa-l lase in linistea si in odihna” etc... Costache Udrescu tot aceasta

liniste si-o rascumpara cu copilul sau, pe care il lasa sa devina “Raoul”.
Linistea aceasta, la Pana Trasnea, e gradinaria, pe care n-o paraseste nici cand i se judeca procesul. Linistea aceas ta, la Costache Udrescu, e cercetarea si oranduirea docu mentelor, care-l fac ridicol si nefericit in lumea noua in care a intarziat. Si mi se pare ca documentele sunt un simbol prin care dl Bratescu-Voinesti exprima sufletul vremii vechi, ramasita inoportuna in lumea cea noua, dupa cum si Udrescu e un simbol al unei clase (nuvela nici nu e intitulata Costache Udrescu, ca Pana Trasnea, ci Neamul
Udrestilor) — ceea ce explica si justifica faptul ca Udrescu nici nu e un tip bine caracterizat. (Coana Luxita, care abia apare in nuvela, e un tip mai viu.)
Nu mai vorbesc de alte tipuri.
IV
Linistea aceasta e punctul central al conceptiei despre fericire a dlui Bratescu-Voinesti, cum a observat de mult dl Sanielevici.
S-a zis ca un scriitor nu poate sa nu aiba o etica in dosul esteticei sale. In dosul esteticei clasicilor, romantici lor, naturalistilor, exista o conceptie a vietii, adica un criteriu al fericirii omenesti. André Gide explica nereusita simbolismului prin lipsa unei astfel de conceptii.
Fericirea, dupa dl Bratescu-Voinesti, sta in liniste, in multumirea alcatuita din dulci si sigure nimicuri, care se repeta, aceleasi, ani si ani — asa cum a cantat-o el in
Sambata si Moartea lui Castor.
Aceasta liniste, pe care nu o poate da decat viata de

familie, adica izolarea de lumea mare a luptei pentru trai
— intr-o lume mica, de iubire, unde acea lupta inceteaza
—, aceasta liniste nu o poate avea Rizescu, si de aceea el este distrus; nu o poate avea Udrescu, si de aceea este nefericit; si nu o poate avea nici Pana Trasnea, in sihastria sa; o poate gusta, in sfarsit, Iosif Danescu, care, desigur, va fi fericit. Si, sa se observe, dintre acesti patru oameni, cel mai practic, cel mai putin distins, el singur o poate avea.
Dar aceasta liniste, care este efectul adaptarii, nu e posibila celor superiori, firilor cu adevarat distinse. Conclu zia, deci, la care ajunse dl Bratescu-Voinesti este ca viata, in imprejurarile de la noi, nu e buna pentru cei buni. Si distrugerea celor buni n-o explica numai imprejurarile concrete: conspiratia constienta si inconstienta a celor rai impotriva celor buni, ascendenta acelora asupra acestora.
Se pare ca impotriva celor buni conspira inca ceva, o putere oculta, sa-i zicem soarta, fatalitatea — ceva care umple masura nefericirii. Caci, pentru ce cand Rizescu e invins de imprejurari, cand este la un pas de nebunie, pentru ce tocmai atunci se intampla sa-i fie ranit si zdrobit copilul, nenorocirile care completeaza seria cauzelor nebuniei lui?
Dl Bratescu-Voinesti e prea artist si prea cugetator ca sa cred ca a inventat — pentru nevoia compozitiei — acel sfarsit al nuvelei In lumea dreptatii. Sunt sigur ca in acel sfarsit se ascunde o conceptie: a fatalitatii, a ceva neinteles, care de dincolo de fenomene diriguieste si oranduieste lu crurile omenesti.
E poate, in mintea dlui Bratescu-Voinesti, acel Dumne zeu, de care vorbeste Andrei Rizescu, acea constiinta uni versala, totala, care intervine — in ce scop nu putem sti noi, particele infime si infinit de marginite ale acelei con stiinte.

Dar sa analizam mai de aproape aceasta psihologie. Un suflet delicat, care nu poate rezista singur mediului incon jurator, simte, deci, nevoia unei solidaritati in fata lup tei, solidaritate care, cum am spus, pentru dansul nu poate fi decat familia. Iar familia ia proportiile rasei. Dl Bra tescu-Voinesti o concepe ca o solidaritate a generatiei in viata cu toate generatiile care au fost. Acesta este inte lesul Neamului Udrestilor. De aici impresia adanca, rara si stranie, pe care o produce aceasta nuvela. Aceasta con ceptie a familiei ca o solidaritate a generatiilor trecute cu cea prezenta ne explica si persistenta ideii de ereditate in opera dlui Bratescu-Voinesti. Rizescu e bun, pentru ca mostenise o inima de aur de la tatal sau, dascalul Rizea;
Moldoveanu recomanda lui Trasnea pe Eliza, deoarece e sigur de insusirile ei bune, caci parintii ei au fost oameni cumsecade; avocatul Moldoveanu e om bun, pentru ca e feciorul lui Moldoveanu; cand imprejurari protivnice intre rup firul ereditatii si abat personalitatea in alta directie, vine catastrofa: Raul, fiul lui Udrescu!...
Dar aceasta viata de familie, pentru cine a putut sa aiba o viata de familie (caci nu oricine o poate avea, desi toti au un tata si o mama), creeaza o psihologie de-a dreptul deosebita — ba chiar contrara — de aceea a asa-numitilor
“proletari intelectuali”. E interesant de constatat aceasta deosebire, caci literatura noastra moderna, aproape in treaga, a fost creata de acestia, si originalitatea, carac terul cu totul deosebit si unic al operei dlui Bratescu Voinesti se va explica in buna parte prin aceasta deosebire de origine, de educatie, de experienta personala a autoru lui nostru.
“Proletarul intelectual” este, in genere, un om iesit din clasele inferioare, inculte. El, prin cultura, chiar din

scoala, se simte departe si instrainat de viata familiei lui si incepe sa traiasca o viata sufleteasca separata. Prapastia aceasta devine din ce in ce mai mare, si simpatia fireasca pe care o are pentru ai sai devine adesea o cauza de sufe rinta morala, caci el iubeste pe niste oameni cu care n-are nici o comunitate sufleteasca. Si, dealtmintrelea, chiar daca ar trai viata familiei sale, n-ar trai o “viata de fami lie”, caci la noi, in clasele inferioare, ca si in cele mai de sus, nu exista o adevarasta viata de familie, ca la alte popoare. Singura clasa unde exista ori a existat o asemenea viata e clasa aceluia care a scris Sambata. Si poate de aici, ba sigur ca de aici, simpatia autorului pentru nemti, si chiar marturisirea acestei simpatii in In lumea dreptatii, cand ne spune pentru ce casa lui Antonescu era atat de simpatica: Antonescu era german dupa mama.
N-am sa arat tot ce datoreste opera dlui Bratescu Voinesti acestei experiente din viata de familie, nici, deci, toate deosebirile acestei opere de opera “proletarilor in telectuali”, toata originalitatea, din acest punct de vede re, a autorului nostru. Ma voi margini la cateva particula ritati caracteristice.
Femeia si iubirea. “Proletarul intelectual”, tana rul romantic, lipsit de viata de familie, n-a putut cunoaste, prin mama sa, prin sora sa, farmecul femeii-om; nu s-a deprins sa vada in femeie, mai inainte de toate, un om.
Din cauza aceasta nu i s-a infiltrat respectul de femeie; a putut deveni, din aceasta pricina, contribuind si altele, misoghin si pornograf. Un om cu legaturi prietenesti cu femeile din familia sa, un om asupra caruia pluteste, nevazut, aerul de intimitate feminina familiara, se poate cu greu inchipui scriind pornografii. De la aceasta il impie dica si conceptia despre femeie, si respectul pentru ea si

— daca voiti — sfiala de a scrie astfel de lucruri, pe care acele femei ar putea sa le citeasca, caci acele femei ar citi!
Dar nu numai atata: viata de familie, traita, il va de termina sa idealizeze in opera sa aceasta viata, cum face, de fapt, dl Bratescu-Voinesti. Iar conceptia despre femeie, de care a fost vorba, respectul pentru ea, imaginea con creta a mamei si a surorilor, daca e persistenta, nu numai ca-l vor impiedica de a terfeli femeia, dar inca il vor face sa simta nevoia ca, din cand in cand, sa realizeze in opera sa acel ideal de femeie. (Vezi biografia lui Tolstoi si ro manele lui.)
Nimic din toate acestea la “proletarul intelectual”! Nici o presiune morala feminina! Caci proletarul intelectual nu numai ca nu are familie, dar si vine rar in contact cu femei de familie, pentru ca, ducand o viata de saracie si de boema, el traieste numai in societatea barbatilor, iar femeile cu care vine in contact fac parte, in genere, tot din boema de toate etajele.
Si atunci, “femeia”, pentru el, nu ramane decat fiinta de celalalt sex, pe care ori o doreste brutal, ori o idealizeaza, dar nu ca pe un om, ci numai ca pe un izvor de senzatii supraomenesti, visand lucruri cat mai “romanesti”.
Literatura lor e martora. Voi aminti de cel mai repre zentativ — prin viata sa, daca nu prin talentul sau artis tic —, de sarmanul Traian Demetrescu, care cade cand in pornografie, cand in extaz.
In opera dlui Bratescu-Voinesti gasim alta femeie, alta iubire. Nu femeia-obiect frumos, nici “femeia-cetateana“, ci, mai simplu, mai adevarat, mai etern: femeia-om. Fe meia e iubita si pentru sexul ei, dar si pentru sufletul ei.
Iubirea e si “glasul speciei”, dar e si prietenie. Si dl Brates cu-Voinesti, insistand asupra tuturor acestor caractere, e

mai realist decat ceilalti; si insistand mai mult asupra a ceea ce e omenesc in femeie si in iubire, e mai artist, caci un artist zugraveste prin ceea ce e mai caracteristic, si daca toate femeile se aseamana ca femele, ele se deosebesc ca femei; si apoi, ceea ce trebuie sa releve artistul e mai ales partea superioara, omeneasca, caci omul intereseaza in arta, si nu partea inferioara, prin care ne atingem de animale. Imi aduc aminte de remarca nostima ce o face un lacheu (intr-un scriitor rus): el nu pricepe tortura sta panului sau inamorat, el nu pricepe de ce stapanul sau vrea numaidecat pe acea femeie, cand, la urma urmei... toate femeile dau acelasi lucru! Lacheul nu pricepe ca, daca, in ipostazul de femele, femeile sunt mai putin deo sebite1 si dau acelasi lucru, apoi, ca oameni, fiecare e o lume aparte. Aceasta n-o pricep ori n-o simt nici multi scriitori.
Ganditi-va la femeile din opera dlui Bratescu: Elena
Murgu, Elena Cioranu, Eliza lui Pana etc., si la chipul cum iubesc barbatii. Intre conditiile de fericire ale lui
Conu Costache (din Varcolacul) e si faptul ca are o femeie
“iubitoare ca o sora“. In acest cuvant e exprimata, in rezumat, conceptia dlui Bratescu-Voinesti asupra iubirii si a legaturilor dintre barbat si femeie.
De aici putinele descriptii ale frumusetii fizice a fe meii si staruinta de a zugravi frumusetea morala. Iar cand zugraveste frumusetea externa, autorul alege acele note care sunt in cea mai stransa legatura cu partea mo

ral-omeneasca. Tipul cel mai ideal de suavitate femeiasca nu numai din opera sa, dar din toata literatura romaneasca,
Eliza, femeia lui Pana Trasnea, nu