n3r7rg
Dl Toparceanu este si un prozator. Si un prozator de talent, care nu utilizeaza forma prozei pentru a-si vehiculiza si altfel fondul pe care il pune aiurea in versuri. Lucru rar, daca nu neobisnuit la poetii lirici, proza dlui Toparceanu este obiectiva. In schita Pe varful Pirinului, in Cantargieva etc. dl Toparceanu a stiut sa se tina in umbra si sa ne dea cateva scene din viata, cativa oameni si cateva pasiuni cu realitatea si cu diversitatea lucru rilor din natura. Cu toata lipsa lui de forta primordiala de creatie, dl
Toparceanu, trebuie s-o accentuam, este unul din prozatorii nostri cei mai talentati...
Garabet IBRAILEANU, Pagini alese, vol. 2, Editura pentru literatura si arta, Bucuresti, 1957, p. 56.
...In proza, Toparceanu ramane un memorialist, de mare clasa in Pirin Planina, un evocator al plaiurilor copilariei si al expeditiilor cinegetice.
Povestirile vanatoresti, pigmentate cu umorul specific (Amintire, Intr-o dimineata de primavara, O goana la Cucuteni), ca sa nu mai vorbim de insemnarile de la Turtucaia si din captivitate, sunt mai intai documente umane, care acuza autenticitatea reportajului. Scriitorul prefera sa rea lizeze faptul de viata trait, la care a participat el insusi. De aici si ca racterul lor autobiografic.
Inainte de a crea Pirin-Planina, Toparceanu isi dadu masura talentului sau de prozator intr-o remarcabila nuvela, Focurile, ramasa aproape necun oscuta...
Focurile topeau naivitatile adolescentului, anuntand pe autorul Pirin Planinei, opera de maturitate, unde faza lapidara va sculpta cateva mo mente si figuri memorabile...
Pirin-Planina incununeaza activitatea de prozator a lui G. Toparceanu, fiind o sinteza a artei sale de povestitor memoralist. Regasim aici pe liricul grav si melancolic din Balada mortii, dar si pe poetul sprintar din cronicile vesele, pe reporterul putin grabit din Amintirile de la Turtucaia, dar si pe stilistul rafinat, care creeaza pagini de autentica proza artistica. Prin lim pezimea de cristal a imaginilor si, mai cu seama, prin limba curat romaneasca in care e scrisa, Pirin-Planina se ridica pana la stralucirea Baladei muntilor, constituind alaturi de aceasta una dintre operele de capetenie ale scriitoru lui.
Cu adevarat mare prozator ar fi fost G. Toparceanu, daca desavarsea romanul Minunile sfantului Sisoe. Spiritul atat de pretentios cu sine, mai cu seama in anii maturitatii literare, nu i-a dat ragaz sa termine decat patru capitole, ce marturisesc o impecabila arta satirica...
Al. SANDULESCU, G. Toparceanu, Editura pentru literatura si arta,
Bucuresti, 1958, p. 129, 130, 136.
... In limitele parodiei evolueaza si divertismentul Domnia lui Ciubar voda, de fapt, pamflet impotriva lui G. Bogdan-Duica. Pseudocronica desco perita “in podul unei chilii la manastirea Neamtului” si atribuita unui
Oprea Cata logofatul, se mentine in nota cronicilor moldovenesti, dar cu dezinvoltura. Incanta cand desenul naiv de xilografie, cand poza medita tiva, cand ironia cu aer de vechime, indreptata spre realitati moderne...
Fluxul umorului tine de realitatea care-l provoaca. Episoadele vesele din
Pirin-Planina implica duiosie pentru clipele de fericire umila, pe care cei cuprinsi “in valmasagul aprig al marelui razboi (din 1914-1918, n. ed.) izbuteau sa le fure vietii”. In Minunile sfantului Sisoe umorul are tenta ironiei taioase, iar in Scrisori fara adresa tinde spre sarcasm. Rasul intre rupt de tristete subliniaza, dupa imprejurari, o atitudine: antirazboinica, antiburgheza, antimistica. In felul acesta umorul intareste legatura obser vatorului cu epoca. In solida schita Focurile (continand pagini din cele mai inspirate) tonul e serios. Prozatorul nu intelegea sa rada pe seama eresului ce stapanea mintea marginita a cautatorului de comori...
Arta prozatorului se invedereaza in sensibilitatea pentru nuante, de la limbajul naratiunii linistite al paginilor memorialistice la parodia cartilor de colportaj religios din Minunile sfantului Sisoe, pana la pamfletul incarcat de manie. Decenta e o trasatura constanta. Amanuntul cu “apendicita” eroinei din O aventura putea sa devina vulgar. Dar, cum s-a observat, “pov estea” se opreste exact unde trebuie...
Realista, pledand pentru valorile umane, strabatuta de un umor fin, proza lui G. Toparceanu numara pagini admirabile.
Constantin CIOPRAGA, G. Toparceanu, Editura pentru literatura,
Bucuresti, 1966, p. 372, 375-376, 377, 383.
Opera de maturitate, Minunile sfantului Sisoe, chiar si din lectura pagi nilor publicate antum sau postum, lasa certitudinea ca egaleaza cele mai temerare realizari poetice ale lui G. Toparceanu.
Virgiliu ENE, G. Toparceanu, Editura tineretului, Bucuresti 1969, p.
131.
... Adevaratul si cel mai apropiat maestru al lui G. Toparceanu este I. L.
Caragiale. Admiratia pentru el i-a fost totala, si numai despre Eminescu, si ilustrul sau prieten, Mihail Sadoveanu, se mai exprima in termeni atat de elogiosi. In cazul lui Caragiale este insa vorba si de congeneritate evidenta; cuvintele cu care il caracterizeaza ascund o intentie de autoportret: “cel mai mare artist al prozei noastre literare: minte agera, spirit lucid, mestesugar incomparabil”. Trecem peste faptul ca asupra prozei scurte a autorului Mo mentelor face adevarate studii de stilistica si aducem in sprijinul tezei de mai sus numai adnotarile laborioase pe marginea editiei Zarifopol a opere lor lui Caragiale. Din ea, din Momente si schite, in primul rand, a invatat mai mult decat de la oricare alt scriitor roman sau strain. Inainte de toate, asa cum o demonstreaza, in masura aproape egala, opera poetica si proza scurta, il urmeaza in structura si tehnica naratiunii. Decupajul epic ferm, realizat prin juxtapunerea secventelor, simplitatea savanta a liniei nara tive, ritmul alert al actiunii, efectul final bazat pe poanta, decurg toate din tehnica fara cusur a marelui inaintas.
Cea mai mare parte a galeriei personajelor sale (inclusiv cele din poeziile construite pe trama epica) — popa din Rudeni, chiriasul grabit si altele — este de sorginte caragialiana. Lumea plantelor si gazelor din Rapsodii de toamna este de aceeasi extractie. Poetul ii indulceste contururile si ii adauga haloul duios de lirism comprehensiv; astfel satira rece se topeste si recris talizeaza in ironie blanda. Toparceanu nu pastiseaza si nici nu reia epigonic teme ale maestrului. Lumea lui si, odata cu ea, conflictele ei, descinde din cea a lui Caragiale, dar se situeaza pe alta spira a timpului. Mediocritatea moale, anosta, a triunghiului Misu St. Popescu, Iorgu Damian, Zoe din In jurul unui divort — povestire versificata fara nimic liric in ea — ca si atmosfera sufocanta a mahalalei, provoaca o compatimire melancolica prin raportare la “ambitul”, dinamismul nervos si istet sau angajarea sincer inocenta in melodrama ale amploiatilor si consoartelor lor din Momente.
Tot de la Caragiale a primit si impulsul catre parodie...
De fapt, tot ce tine de comic ajunge la Toparceanu prin filtrele lui
Caragiale. Asta inseamna cumva ca este dependent de precursor? Categoric nu. Toparceanu, unul dintre cei mai mari scriitori in registru comic ai literaturii noastre din acest secol, nu este un epigon; spiritul sau superior sceptic, lucid si grav, inteligenta lui caustica nu puteau gasi alt interlocu tor mai potrivit. Fortand putin retorica, am putea spune ca cei doi dia logheaza.
Mihail IORDACHE, G. Toparceanu — prozatorul. In cartea: G.
Toparceanu, Pagini de proza, editura Junimea, Iasi, 1985, p. 394-395.
Succesul Parodiilor si al Baladelor a lasat in umbra alte poezii de
Toparceanu (Migdale amare, 1928), excelenta sa proza din Scrisori fara adresa (1931) cu savuroasa pastisa cronicareasca Domnia lui Ciubar-voda si spiritualele comentarii despre duel, evolutia idealului feminin, despre auto mobil etc. si din Pirin-Planina, episoduri tragice si comice din captivitate
(1937), reluare a volumului In gheara lor (1920), care fusese precedat de opusculul Amintiri din luptele de la Turtucaia (1918). Neterminat a ramas romanul Minunile sfantului Sisoe, in care eroul ar fi produs hazul prin naivitate (inexperienta) si distractie (lipsa de atentie)...
Al. PIRU, Istoria literaturii romane, Editura “Grai si suflet — Cultura
Nationala“, Bucuresti, 1994, p. 161.