p6b14bv
Indata se infatiseaza unul din cele mai interesante conflicte in dezvoltarea literaturii romanesti.
De la Asachi inainte, de prin anii 1820, incepe un indoit curent care formeaza, as zice, originalitatea dramatica a acestei literaturi si lupta intre aceste doua curente se continua pana in momentul de fata, fiecare, fireste, avand sa aleaga pe acela care-i place.
Voi incepe cu ceea ce se poate numi „curentul indigen“ sau
„autohton“, care nu este, cum se va vedea, curentul naturalist.
Curentul acesta nu este national, fiindca nu exista o tendinta nationalista la mijloc, ci un curent de acasa, nu un curent de la tara, pentru ca s-au legat de aceasta notiune intelesuri deosebite.
E intr-insul un fel de intimitate locala, traditionala, foarte comple xa, care ascunde sub o infatisare simpla lucruri foarte vechi si foarte adanci.
Am cautat pana aici a scoate inainte anumite idei pe care nu avusem pana acum prilejul de a le infatisa, idei care sunt in avantajul nostru si reabiliteaza trecutul nostru prea adeseori considerat exclusiv ca un trecut de documente, de carti bisericesti, de cronici si atata, cu totul departe de marile curente ale Occiden tului. Cred ca am reusit sa arat ca intreaga noastra dezvoltare literara nu este la o parte de aceste curente. Se va fi simtit, insa, chiar daca nu am insistat inca asupra acesteilalte laturi, ca este tot asa de existenta si o alta latura decat aceea, daca nu de directa imprumutare, dar cel putin de orientare dupa Apus, de intrare in comunitatea de civilizatie reprezentata inainte de toate prin Apus.

Si aceasta este o latura specifica a poporului nostru, care se desfasoara in felul cel mai modest, dar in acelasi timp si cel mai explicit si cel mai caracteristic, fie ca si-au dat seama ori ba acei care reprezentau aceasta directie.
Ar fi interesant sa se compare poezia noastra populara, poezia lirica, de dor, poezia epica, acele „cantece batranesti“, cu modelele lor. Este desigur o deosebire, care n-a fost determinata inca pana acum. Cantecul epic sarbesc este inainte de toate un cantec de lupta, de lupta viteaza si putintel cam cruda. Plangeri asupra invinsului nu exista, ci numai imnul de triumf pentru invingator; nota duioasa lipseste din poezia epica a sarbilor. Sunt cateva cantece despre femei, dar femeile sunt tot asa de barbati ca si barbatii. Aceasta corespunde, dealtfel, cu insasi viata sarbeasca, din regiunile in care s-a creat cantecul acesta. Si in vremurile noastre inca, in razboiul muntenegrean, de pilda, femeile mergeau alaturi de barbati. Nu stiu cine observa ca la albanezi nu exista nici un fel de poezie de curtenire. Dealtfel ar fi fost cu totul imposibila in aceste imprejurari in care femeia indeplineste functiuni servile in casa, ea purtand greul gospodariei, pana la crosnele de lemne in spinare, ea lucrand pamantul etc. Cand femeia este adusa in astfel de sclavie domestica, mai poate fi vorba de poezie curtenitoare, asemanatoare cu aceea a poporului nostru?
Este o deosebire foarte neteda intre nota aceasta energica, fara mila si intre nota mai dulce a poeziei noastre populare epice. Si la noi este lupta, dar cu toate acestea vezi deseori ca se indreapta gandul si catre invins, ca exista o omenie care se manifesta sub forma compatimirii si a milei. Acesta este un aport nou.
Ceva din felul acesta de a fi se intalneste si in Balcani, in literatura greceasca, insa, aici, trebuie totdeauna sa ne intrebam daca avem a face cu o nota intr-adevar greceasca, deoarece viata ciobanilor nu este greceasca, ci vlaha in randul intai.
Iata, am imprumutat legenda manastirii de Arges, legenda fara indoiala balcanica; puneti in fata cele doua legende, in forma originara si in cea romaneasca: in cantecul nostru sacrificiul femeii este dezaprobat. Dealtfel tot ce este violent, tot ce e crud la noi poate fi pus in legatura cu cine stie ce legaturi tracice; dar aceasta mostenire a fost de mult topita in sufletul general al poporului, care este bun, care se poate apara, desi este bun, fara sa provoace si fara sa se bucure de suferinta nimanuia.
Un alt caz. Desigur dupa cercetarile facute in urma nu este nici o indoiala ca Ureche a luat cu mana plina, nu numai in ceea ce priveste informatia, dar si in ce priveste forma si stilul, de la poloni. Dar este o deosebire intre Renasterea polona, de unde a luat Ureche, si intre Ureche el insusi, o deosebire foarte neteda.
Renasterii polone ii plac vesmintele largi ale retoricii, ea se imbata de fraze si de cuvinte. Noi insa nu suntem un popor de fraze si de cuvinte.
De aceea cronicarul moldovean e simplu si strict, scurt, sec chiar, stapanit in forma sa. Apoi, noua niciodata nu ne-a placut sa spunem singuri meritele noastre: niciodata nu suntem mai putin elocventi decat atunci cand avem sa ne aparam pe noi insine.
Prin urmare nu este critica impotriva moldovenilor, dar nici imnuri de lauda pentru dansii. Ii apara impotriva strainilor, atunci cand este nevoie, dar strigate de slava pentru biruintele de pe vremuri, canibalicul imn de macel, care se intalneste atat de deseori la alti povestitori de evenimente istorice de pe vremea
Renasterii, nu se afla aici. Un om echilibrat, cumpanit, cu atata suflu cand este vorba de lucrurile bune ale poporului sau, cu atata tacere in ceea ce-l priveste pe el insusi.
La Miron Costin, comparat cu literatura de memorii polone de pe vremea lui, se intalneste aceeasi atmosfera de induiosare pentru orice suferinta omeneasca; nu-l vedem atacand cu violenta pe nimeni. Chiar cand in Muntenia este vorba de o cronica de partid, ca a lui Constantin Capitanul, si de o tragedie cumplita, cand batranul Constantin Cantacuzino Postelnicul, un om foarte

respectat, batran de peste saizeci de ani, e omorat din cauza ambitiunilor copiilor lui, nu gasim acuzarea dusmanului, cum la
Stoica Ludescu, prietenul Cantacuzinilor, e, cu un plans retinut pentru batran, simpla infatisare a suferintelor familiei.
Felul cum Constantin Cantacuzino Stolnicul sau Dimitrie
Cantemir raspund invinuirilor aduse noua ca popor nu cuprinde nedreptatirea adversarilor.
Dosoftei, prefacand psalmii in versuri, cand a fost sa iscodeasca o forma noua, s-a dus la cantecul popular, din care a scos ceea ce-i trebuia pentru a pune Psaltirea romaneasca la indemana oricarei suferinte si oricarei sperante.
Acesta este curentul indigen, care trece din secol in secol, comun romanilor din toate provinciile. El este alcatuit din foarte multe elemente: familiaritate, intimitate, care impun oricui sa vorbeasca in asa fel incat sa fie inteles de toti. Este un glas al obstii romanesti in literatura noastra. De aceea ea este in adevar nationala. Nu in sensul declamatiilor patriotice, ci in sensul ca un popor intreg o poate intelege. In marile literaturi occidentale, ce influenta a putut sa aiba un Corneille, un Racine, un Voltaire asupra poporului de jos francez, asupra taranului francez? Pe cand la noi, intre cel mai mare carturar si cel mai umil taran a fost totdeauna o legatura asa de veche, si asa de sacra, incat nici un fel de pretentie moderna nu izbuteste s-o rupa.
Si, pe langa aceasta, literatura noastra are un nepretuit element de vioiciune, care lipseste foarte adeseori din celelalte literaturi.
Ea nu alearga dupa spirit, dar este strabatuta toata de un humor special care nu se intalneste aiurea. Credem fara indoiala in lucrurile pe care le spunem, dar admitem sa fie si altfel; este totdeauna un usor zambet de indoiala chiar in jurul credintei noastre celei mai puternice. Nu suntem un popor fanatic, si, in loc sa atacam cu violenta pe adversari, facem o gluma, si gluma aceea adeseori loveste mai departe la tinta si raneste mai adanc decat orice ingramadire de cuvinte pasionate. Suntem un popor mehenghiu. I se pare cuiva ca spunem una, si de fapt spunem alta, iar cine nu ne cunoaste nu-si poate da seama totdeauna de ce am vrut sa spunem.
Acesta este fondul dominant in literatura noastra. Nu ne codim sa luam ce vine de aiurea, ba ne ducem putintel inainte in descoperirea de forme pe care mai inainte nu le cunoscusem, dar ne rezervam fondul acesta al nostru, care este ca o comoara ascunsa in sufletul neamului. Nu o punem in teorie, fiindca e un lucru atat de complex si de gingas — dar, in practica, el vine din instinct, si, cand literatura noastra se va traduce, ne va veni recunoasterea Apusului din pricina acestor calitati.
Acest curent autohton va avea, dupa 1800, putinta de a se manifesta, la iesirea din eruditie, si din moda. Catre 1821, am intrat intr-o perioada noua a literaturii noastre, perioada moderna.
Pe atunci incepe o trezire nationala, si locul lui Gheorghe Lazar in aceasta este foarte mare. Ca originalitate de spirit, el inseamna foarte putin, forma lui nu inseamna nimic; niciodata n-ar fi putut avea el un vers armonios sau o comparatie; daca era poezie in caracterul lui, nu o gasim in mijloacele lui de exprimare. Dar Lazar este un student din Viena: nu trebuie sa se uite aceasta; el este produsul scolilor straine, format dupa tipicul lor. Cunostintele lui de istoria romanilor si de literatura romaneasca erau nule; stia ceva filosofie, pe vremea luptei dintre kantieni si antikantieni; un om foarte bine informat si foarte rabdator, dl G. Bogdan-Duica, a cercetat si pe Lazar si pe altii sub acest raport, lamurind o multime de lucruri mai mult sau mai putin interesante in ele insele. Dar
Lazar, fara indoiala, nu este un om de aici; pecetea pe care i-a pus-o strainatatea este atat de puternica, incat nu se poate desface de dansa. Romanesc este numai caracterul lui de inversunata rezistenta, de rabdatoare indaratnicie, de „tine-minte“.

Lazar n-a vorbit, la inceput macar, inaintea feciorilor de boieri traiti cu preceptori si hraniti cu lectura cartilor franceze, ci pentru cei mici si smeriti. Trebuia sa faca o scoala de inginerie, dar la dezvoltarea matematicilor el mai adaugase „idealul national“. Il ascultau mai mult feciori de negustori, din lumea mijlocie, care aici in Muntenia exista, pe cand in Moldova nu; de unde deosebi rea intre scoala lui Asachi si scoala lui Lazar. Asachi vorbea si unor oameni care nu erau boieri, dar boierimea se stransese toata in jurul lui, pe cata vreme aici in Muntenia o mare parte dintr-ansa sta in jurul Academiei grecesti, foarte nobila scoala, cu dascali care nu aveau intotdeauna o purtare recomandabila, luati in parte, dar care laolalta reprezentau un factor cultural foarte serios.
Acestia au talmacit indemnul catre viata noua a poporului roma nesc ca un strigat catre Dacia, parte din marea Elada.
Intre elevii lui Lazar, cativa au luat drumul strainatatii, invatand la Paris si aiurea: filosoful Eufrosin Poteca, apoi un matematic care s-a prapadit in Apus, un jurist. Dar au fost unii din ai lui
Lazar care nu au mers in strainatate, din fericire nu au mers in strainatate, ori au mers acolo cu mult mai tarziu, la 1848, cand erau oameni formati si cand influenta straina s-a putut exercita asupra lor fara sa influenteze fondul lor propriu. De la ei era sa porneasca avantul, necesar, al vechiului fond, traditional, popular.

Omul reprezentativ pentru curentul de care ma ocup nu a fost bursier in strainatate, ci a ramas un localnic, activ si smerit in acelasi timp, asa cum fusese de la inceput. Isi zicea intai Iliad, din Ilie, numele tatalui. Era de loc din Targoviste, unde acest tata al lui a avut un rost foarte mic intre functionarii cei din urma. Si
Ion, fiul lui Ilie, a intrat la scoala greceasca, unde numele de Iliad a trebuit sa devie Heliade, nu de la Ilie, acum, ci de la Helios, in legatura cu Sfantul Soare la care se inchina antichitatea pagana.
Mai tarziu si-a adaus: Radulescu. Dupa teoria lui de istoric a scris si o Istorie a romanilor, interesanta si prin ideea, exprimata mai ales de la 1848 incoace, ca notiunea de nobilime si de boierie are la noi alt inteles decat in strainatate si, cum credea si el ca principatul muntean a fost intemeiat de Radu Negru, dictatorul de la 1848, devenit profet, tribun al poporului, s-a facut „Radu lescu“, ca si cum si-ar fi zis „Basarab“. Targovistean a ramas insa.
Targovistea este un oras foarte interesant: cu mahalagii saraci in margine si ceva tigani, din cauza manastirilor; in centru se pastreaza si astazi anumite traditii aristocratice. A stat domnul atata vreme acolo si aceasta lasa totdeauna ceva in sufletul locuitorilor, un fel de mandrie in relatie cu acest mare trecut, o mandrie care dealtfel se poate trezi in fiecare moment la vederea acelor frumoase biserici, cu ferestre sprancenate in turnuri de zid.
Este acolo un spirit istoric, un sparit de curte, cu un mare amestec foarte curios de spirit popular. Spiritul de curte este totdeauna ironic ca in literatura franceza, stapanita, peste toate schimbarile, de acest spirit al vechii curti. Ironia aceasta o va avea, in tot scrisul lui literar, Eliad, nu o ironie taraneasca, plina de poezie, ci o ghidusie de oras, plina de haz si de ceva rautate.
El nu era un fiu de boier care sa aiba acasa preceptori si sa se fi hranit cu cultura franceza capabila de a-l transforma. A invatat frantuzeste, a stiut chiar foarte bine, desi a vorbit mai rau. Cand era la Paris, Heliade nu mai era Iliad cel vechi, ci misticul, profetul, care chema pictori sa-l zugraveasca si sculptori sa-l sculpteze. Dar indata tara-l va relua si spiritul ei se va cobori din nou intr-insul asa cum se salasluise.
In materie de poezie, n-avea ureche. De obicei versurile lui sunt foarte exacte la numarul de picioare, insa nu suna deloc, pe cand la Eminescu este cu totul altfel: Eminescu poate scrie in proza, poate face un articol de jurnal si vom regasi in el simtul lui de deplina armonie.
In afara de un defect organic ii lipseste si o initiere potrivita celui care s-a crescut singur. Traise intr-un mediu cu desavarsire

local. Intr-o pagina delicioasa el spune cum a invatat el carte — din cartile cu fond bisericesc pe care le purtau de multe ori si ciobanii in traista lor, din povestirile miraculoase, Vieti de sfinti,
Alexandria: aceasta este mediul literar in care s-a format el si ce bine este ca s-a format in acest mediu!
Astfel el ar fi putut fi un fel de Creanga. Mai tarziu s-a prefacut dupa curentul vremii, dar la inceput a fost un provincial si un om popular. Un om de bun-simt pana in vremea cand s-a ratacit in prea mari planuri culturale. Insasi gramatica lui, care inseamna desigur o revolutie, e interesanta, nu atat din punct de vedere filologic, cat din acela al bunului-simt care a inlaturat orice doctrina exagerata, greoaie, din instinct, pentru ca nu era in nota firii noastre. Asachi nu l-a avut totdeauna, acest bun-simt, si de aceea un om plin de talent a fost un invins fata de curentul muntenesc, care reprezenta o civilizatie mai modesta.
Cand s-a amestecat in foarte multe domenii, a sfarsit, in ultima faza a unei vieti foarte lungi, prin a fi un stricator de limba, el care in tineretea lui fixase normele cele mai sanatoase ale ei.
Totusi, odata, cu toata ambitia lui exagerata, cu toata influenta rau inteleasa a Apusului, cu toti acei ani de stricare a mintii care au fost pentru dansul ai sederii lui la Paris, in 1848, fondul cel vechi nu s-a lasat biruit detot, ci a iesit necontenit la iveala.
El, alcatuitor de indraznete poeme mai mult sau mai putin reusite, nu a facut nuvele, romane, dar e totusi un mare prozator.
Este o parte a operei lui pe care nu o citeste nimeni, dar care ar trebui sa fie reluata si desprinsa, caci ea traieste. Om buclucas, care se certa cu toata lumea, si cu Grigore Alexandrescu si cu altii, pentru filologie, pentru politica, pentru interes, el a dat un farmec deosebit tuturor proceselor lui, mari si mici. Si, atunci, cand Eliad se manie, cand se aprinde de pasiune impotriva unui om, fondul vechi al lui se trezeste. Recurge indata la batjocurirea adversarilor sai, le gaseste porecle care seamana cu acelea pe care le pune poporul. Astfel impotriva liberalilor, desi luptase alaturi cu acestia, impotriva intregii generatii de la 1848, care nu mai era in mainile lui. Se amesteca in acest hazliu val injurios o multime de dictoane, de parimii, amintiri din Biblie, povestiri in gen oriental, anecdote, de care-i era plin capul, si totdeauna le potriveste cu situatia adversarilor. Cand coboara cineva in aceasta literatura, ramane uimit de vioiciunea ei originala. Eliad reprezinta deci pe deplin acel curent indigen de care vorbeam.

Dar acest curent indigen se intalneste si la altii. Iata doua nume, dintre care unul trebuie sa fie pus aici numai in legatura cu o parte din literatura pe care a facut-o omul care l-a purtat, iar celalt este cu desavarsire in acelasi gen, desi in alta parte de tara.
Afara de Costachi Negruzzi, in Moldova, care in povestirile lui are adesea aceasta nota — dar ma intreb daca la el este numai nota indigena sau se simte si o influenta a unei anumite literaturi franceze anti-romantice, influenta lui Prosper Mérimée, care aducea o nota de arta clasica in mijlocul salbaticiei exagerarilor.
Dealtfel, Negruzzi a inceput cu imitatii din literatura franceza clasica si greceasca; pentru ca este un Negruzzi cu totul altul decat acela pe care il cunoastem indeobste.1
In fabulele lui, Grigore Alexandrescu, acela care trezeste pe
Mircea din mormantul lui de la Cozia, cu vadit romantism occiden tal si cu ceva care pleaca din cronica noastra, din influenta misterioasa pe care o exercita evocarea vechilor monumente, din viata care se culege din zidurile veacului al XIV-lea — oricat ar fi el influentat de cresterea in scoala franceza a lui Vaillant, unde venise ca elev mai sarman pe langa copiii de boieri, admis mai mult de hatarul Ghiculestilor, al caror om de casa era — are totusi un ascutit spirit de ironie taraneasca, si chiar mahalagiasca. In

dosul fiecarii din fabulele lui se ascunde o poveste traita. De aceea le gustau contemporanii atat de mult.
El a ramas bietul baiat crescut intr-o odaie parasita dintr-o casa unde altii ocupau apartamentul boieresc; el a ramas oplositul lui
Eliad, care a si exercitat asupra lui o influenta durabila. Fabulele lui au pastrat acest caracter indigen, care fara indoiala le face sa apartie aceluiasi domeniu ca si al vechilor proverbe, al snoavelor populare, al elementelor ironice din literatura nescrisa a celor multi.
Alaturi de dansul, un altul de care nu stie mai nimeni: Ion
Codru Dragusanu, din Ardeal, infatiseaza, in scrisorile lui, si el nota aceasta traditionala asa cum putea sa o aiba un biet de
„valah“ din partile Ardealului. Si intre targovisteanul de mahala si intre fagaraseanul de sat, este fara indoiala o foarte mare asemanare. Niciodata acesta nu a facut povestiri si nici poezii.
Dar Peregrinul transilvan al lui, intr-o desantata ortografie fante zista de felul lui Cipariu, ascunde, sub gheata artificiala a acestei forme respingatoare, viata, o viata foarte puternica. Avem a face cu unul dintre spiritele cele mai interesante din toata literatura noastra, cu cel mai talentat ardelean din generatia lui. Nici nu se poate face comparatie intre dansul si intre Andrei Muresanu, care a avut norocul sa exprime intr-un moment, intr-o forma clasico germanica, ideea de revolta a unui neam robit. Andrei Muresanu, daca nu ar fi trait intr-un mediu de cultura, nu ar fi produs nimic: poeziile celelalte ale lui sunt slabe; articolele lui, retiparite acum in urma, nu se pot citi. Pe cand Codru din Dragus este dotat cu o putere de observatie putin obisnuita; el e capabil de a prinde si lucruri pentru care nu era pregatit, si aceasta este cea mai mare dovada de desteptaciune omeneasca. Nu facuse scoala, dar deodata, stramutat in alt mediu, a deschis ochii si cu aceasta desteptaciune a lui el prinse ce vedea in jurul lui, si pe fiecare lucru nou l-a socotit la importanta lui adevarata.
Parasise, copilandru, Fagarasul pentru Bucuresti, ajunsese prin
Ialomita la oi, apoi om de casa al lui Ghica si, cum acesta calatorea in Apus, Dragusanu a mers cu dansul in calitate de cavaler de companie, dar putintel si de servitor. A fost deci in Paris, in Italia si de pretutindeni a trimis scrisori — sau a infatisat mai tarziu in forma de scrisori amintirile sale — din care, din nenorocire, parte s-au pierdut.
Si iata-l povestind o tinerete intreaga, de la suferintele lui de om rau hranit, de pastor, care nu avea, desigur, „camasa ferici tului“, la Paris langa o batrana care tinea un cabinet de lectura, apoi fara rost, adapostit la o modista intr-o mansarda, ramas iarasi singur, si cautand slujba la cine se intampla. Nu este viata roma neasca mai zbuciumata decat a puiului de oltean pierdut in lumea mare. Firea indigena biruie si in lupta cu romantismul, roman tismul francez pe care l-a putut cunoaste si care a schimbat cu totul pe altii din vremea lui.