k8z18zv
Plecarea atat de precipitata a lui Camil Petrescu dintre noi continua sa ma tulbure si astazi cu indescifrabilul ei mister.
Poate chiar mai mult decat in dimineata aceea de mai, cand zabranicul neidentificat de pe fatada Academiei mai putea amana un dezastru. Dar daca tirania legilor inexorabile nu

ingaduie nici o favoare, ea nu interzice iluzia de a ne putea continua paralel existenta si de a ne comunica impresiile, ca si cum ne-am afla la colturi de tara opuse. In fond, de cate ori am stat, stricto sensu, cot la cot cu Camil Petrescu in acesti ultimi ani? Si totusi nimic din faptele lui de litere, ba chiar si din gandurile lui nu-mi erau straine si o intalnire intampla toare, pe un caldaram sau altul, in dedalul trepidant al acestei capitale, era de ajuns sa ne puna de acord asupra atator intrebari ce ne erau familiare. Colocviul pe care ni-l promiteam de ani de zile, prelungul taifas despre cate toate, asa cum il obisnuiam pe vremea cafenelei literare, cu multe decenii in urma, trebuia sa fie un adevarat tur de orizont peste muncelele junetii noastre, din peisajul carora nu trebuia sa lipseasca indeosebi magura cea mai ispititoare, unde ne-am intalnit mai temeinic, tapsanul acela framantat al Saptamanii muncii intelec tuale si artistice, efemera publicatie care a durat mai putin decat o crizantema de iarna, exact: doar prima luna a anului
1924, dar care a insemnat in viata lui Camil Petrescu unul din momentele cele mai hotaratoare si mai severe ale carierei lui literare si de care ii placea sa-si aminteasca, nu o data, cu justificat orgoliu.
De buna seama, Camil Petrescu a fost poetul, romancierul, dramaturgul, omul de teatru, publicistul si pamfletarul ce se cunosc si despre oricare din aspectele atat de vii si de originale ale personalitatii lui se poate epiloga indelung, asa cum la timpul sau fiecare din lucrarile lui a constituit subiectul de atentie si de disputa a vietii noastre literare. Si eu am fost in acea Arcadie, as putea sa exclam, si mie mi-a fost harazit norocul sa merg timp de patruzeci de ani in pas cu acest pedestras neobosit al literelor, si eu am avut fericirea sa asist la triumfurile lui si chiar, din cand in cand, sa le salut. Tanar dascal, la timpul acela, abia iesit din anticamerele mortuare ale spitalelor si cu timpanul strepezit de goarnele si dobele

unei poezii oficiale, care se straduia sa glorifice ispravile capete lor de pod ale unor strategi fara creier, dar cu buzunari adanci — cum as fi putut ramane insensibil fata cu adevarul unei poezii de razboi, care vazuse de adevarat frontul, nu numai cu toate micile si marile lui mizerii, dar si cu inedita lui poezie. Era timpul tinerelor noastre experiente pedagogice, si fericirea noastra nu avea limita cand surprindeam la tinerii nostri discipoli emotia spontana pe care Cosbuc, cu Moartea caprarului, ce tot mai dainuia in manuale, nu era in stare s-o trezeasca. In schimb, luna, din poema cu acelasi titlu din ciclul poeziilor lui Camil Petrescu, intindea, buna si blanda, patrafirul ei de tihna noptateca “si peste noi si peste ei”, asa cum soarele infratea in armistitiul aceluiasi proces de deparazi tare pe ostasii celor doua fronturi rivale. Astfel de note realiste, ce se intalneau, de altminteri, in toata literatura de razboi, pentru care romanul lui Barbusse a fost ca o adevarata ridicare de zagaz, au schimbat fata literaturii de dupa primul razboi mondial si au discreditat retorismul vechilor formule, ce se ascundeau sub amagitoarea masca a verosimilului, impotriva carui Camil Petrescu a dus un razboi necrutator si in locul caruia a predicat cu insistenta veridicul. Intreaga lui literatura se intemeiaza pe studiul exact fie al starilor sociale, fie al variatiunilor psihologice, precum in primele doua romane
(Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi si Patul lui Procust), asa dupa cum, mai tarziu, cand avea sa ridice esafodajul de otel al unei drame ca Danton sau edificiul de o atat de comlexa arhitectura al romanului lui Balcescu, n-a pregetat sa se adanceasca intr-o documentatie dintre cele mai amanuntite, mergand uneori pana la pedantism, singura de la care astepta sugestiile generoase si sigure, in masura sa completeze — daca nu sa si suplineasca — intuitiile lui de artist. Ei, acestei dispozitii particulare a spiritului sau analitic, observatiei directe, pe viu, in transeele razboiului si ale inimii,

se datoresc acele pagini memorabile, de acuta veridicitate, fie ca e vorba de o recunoastere, de un baraj de artilerie sau de tortura unei nopti friguroase, pe campul de razboi, fie ca e vorba de introspectia inimii si a sufletului intr-o analiza demna de cei mai mari analisti ai sufletlui uman, de la Stendhal la
Proust. Si totusi, acestui instinct si acestei predispozitii altoite in tulpina plina de seve documentare, multiple si vaste, se datoreste si izbanda romanului istoric. Si ma gandesc mai putin la toata acea literatura de epoca, inchinata lui Balcescu, la acele colectii de stampe si documente pe care si le asimilase cu aviditate (il vad si acum, la Academie, vanturand hartile si vechile planuri ale Bucurestilor, pentru ca nimic din precizia topografica sa nu sufere) — cat ma gandesc la acel gen de documentatie, as zice corp la corp, care imbratiseaza si patrunde un peisaj, un tinut, o epoca istorica, pana la ultimele ramificatii ale radacinilor lor. Numai asa se explica cum un scriitor prin excelenta citadin, intelectual pe deasupra si obisnuit sa se orienteze cu usurinta prin subteranele inimii omenesti, a reusit sa creeze una din cele mai sugestive fictiuni rustice, regionale, ce se pareau rezervate unor romancieri de obarsie rurala, precum Slavici, Rebreanu si Sadoveanu. Argesul si Muscelul lui Camil Petrescu din romanul Un om intre oameni rivalizeaza cu Bucurestiul sau oriental, al revolutiei de la
1848, cu acel heteroclit din Patul lui Procust sau caragialesc din Mitica Popescu. Romancierul orasului si-a apropiat de asta data si peisajul, si psihologia omului de la tara, cu pasiu nile lui tenace si cu frumusetea stihului popular, al carui farmec Camil Petrescu, el, rafinatul Transcendentaliilor si al
Luminisurilor pentru Kicsikem l-a selectat cu pricepere si l-a si insotit cu unele din acele glose, a caror tehnica a insertiunii ii era cu osebire proprie.
Iata, asadar, probleme literare la care creatiunea diversa si multipla a lui Camil Petrescu invita in chipul cel mai firesc. Si

totusi, dincolo de cele abia schitate si de regretul de a nu urma invitatiei acesteia nu voi merge. Intai, din convingerea ca daca opera lui literara este si cunoscuta, si apreciata, sunt in viata scriitorului perioade biografice mai putin cunoscute, a caror rememorare o socotesc mai oportuna ca oricand, atat pentru ca sunt numai spre cinstea scriitorului, al carui portret il amplifica, cat si pentru ca raspund unor provocari dizgratioa se si, in cele din urma, si mai cu seama, pentru ca subiectul acesta al Saptamanii muncii intelectuale era printre cele mai scumpe inimii lui Camil Petrescu insusi. Printre ultimele pagini de confesiune, pe care prietenul nostru a avut fericirea sa le redacteze, cu acea solicitudine a lucrului finit, pe care o punea acest emul, sub raportul fiziologiei manuscriselor, al lui Balzac,
Flaubert si Proust (as zice si Eminescu, dar cazul lui se situeaza pe alt meridian) — nu mi se par altele mai umane, mai emotionante ca acelea din postfata ce insoteste reeditarea volu mului sau de Versuri. Ea e datata Sinaia, 15 septembrie,
1956, poarta titlul Inceput de toamna pe Cumpatul si e redacta ta intr-un scurt ragaz de convalescenta, cu acea pondere si cu acel simtamant al raspunderii pe care singura confruntarea cu sine insusi, a unui om care nu s-a jucat cu viata, le impune.
E cantecul sau de lebada, modulat cu mare arta si ale carui presentimente sunt cu atat mai miscatoare, cu cat din fiecare rand si din fiecare marturie zvacneste vointa puternica de viata si de organizare a lucrului ce stie ca mai are de dus la implinire. Ca si-n marea confesiune O viata de om, asa cum a fost, a lui N. Iorga, scrisa cu mult inaintea tragicului sau sfarsit, dar tot intr-o perioada de reculegere sufleteasca, simti si in postfata lui Camil Petrescu aceeasi atmosfera de intelegere si de impacare cu semenii, cu toata impotrivirea aproape instin ctiva a polemistului predestinat care a fost prietenul nostru.

Retiparirea, dupa 30 de ani si mai bine, a poeziilor sale ofera lui Camil Petrescu prilejul sa reconstituie dialogul dintre el si

criticul care-l publica la timpul acela, insa totul se desfasoara in calmul unui dialog platonician, fara nimic din catapultele pe care le repezea cu decenii in urma impotriva olimpianului tronand sub zodia imperturbabilitatii. Cat despre sageata ce trimite umbrei “halterofilului de bombe de carton catranit”, si care nu-i altul decat marele poet Paul Valéry, ea nu este decat una din cochetariile epigramatice cu care Camil Petrescu si-a tachinat intotdeauna adversarii. Sunt insa in postfata aceasta
— pe cat de duioasa, pe atata de lucida si de autocritica — doua referinte de care ne vom folosi pentru a putea trece la paragraful ce ne-am propus sa expunem din biografia prietenu lui nostru. Referindu-se la unitatea, ce i se parea precara, a volumului sau de Versuri, mai cu seama pentru ochii unui cititor de astazi, Camil Petrescu era de parere ca unitatea relativa nu poate veni decat prin legatura care se poate face cu fetele scrisului sau, paralel si ulterior. Anii 1917—1926 sunt tocmai anii in care a redactat, spunea el, cele dintai sase piese de teatru: Jocul ielelor, Suflete tari, Mioara, Act venetian,
Danton, Mitica Popescu. E rastimpul Saptamanii muncii inte lectuale si al polemicelor de tot soiul si, mai departe, recunoscand “freamatul sensibilitatii” pe care i l-a comunicat aceasta intoarcere la izvoarele Clitumnului sau liric, aceasta pretioasa si revelatoare marturie: “Am regasit — scrie Camil
Petrescu (dincolo de ceea ce da textul) — crancena infrigurare lucida, nevoia intensa si naiva de comuniune ale tanarului putin capiat care se ciocnea indarjit cu intreaga lume” etc., etc.
Pretioasa si revelatoare marturie, spuneam, pentru ca in notele acestea constante ale temperamentului sau, prietenul nostru s-a zugravit in armura lui de totdeauna. Asa l-am cunoscut indata dupa intaiul razboi mondial, asa mi-l amintesc la o intaie lectura a primei versiuni din Jocul ielelor, in casa din Gramont a profesorului de literatura Mihail Dragomirescu, pe care atata l-am amarat si fiecare pe rand, asa in lupta cu

nenumaratele finaluri din Suflete tari, asa la premiera in care visa, poate, o seara Hernani, asa in ceasurile de cafenea, insufletite de verva lui Ion Minulescu, asa in drumul spre
Ramnicul-Sarat, la o sezatoare cu trubadurul si epigramistul
Cincinat Pavelescu, fericiti ca niste scolari ca putem dezerta pentru 24 de ore din Bucurestii caznelor cotidiene, asa in interminabilele discutii ale feluritelor comitete scriitoricesti sau prin sporadicele redactii, in care n-apucam bine sa intram ca ne si trezeam pe drumuri, si mai ales asa, cu nevoia intensiva si naiva de comuniune si indarjit pe toata lumea, il vad mai cu seama pe Camil Petrescu la Saptamana muncii intelectuale.
Camil Petrescu avea dreptate sa vorbeasca de “freamatul sensibilitatii” ca de un privilegiu pur subiectiv, intransmisibil, inalienabil. Caci cititorul care rasfoieste astazi cele patru nume re ale Saptamanii... din inuarie 1924, cu marile ei pagini de gazeta, oricata bunavointa ar fi dispus sa puna, nu va putea invia toata risipa de energie, toata nevoia intensa de comuniune, toata indarjirea, toata credinta si tot devotamentul pe care
Camil Petrescu le-a pus in slujba unui ideal dintre cele mai nobile si de-a dreptul utopice pentru timpul acela. Caci ne aflam dupa intaiul razboi mondial si lunga si rentabila neutrali tate, urmata de asaltul falangelor de imbogatiti de razboi, euforia unei victorii militare, platita cu atatea jertfe, si haosul inevitabil pe care atatea emotii si atatea sperante dezamagite il instaurasera, solicitau solutii noi, un examen necrutator al trecutului si o osanda pe masura pacatelor. Fronturilor politice din tara, Camil Petrescu s-a gandit sa le opuna frontul unitar al intelectualitatii de toate categoriile. Lasand Apusului polemi cile si hartuielile pe tema “tradarii intelectualilor”, vinovati de a fi servit diverselor militarisme si de a nu se fi pastrat “deasupra valmasagului” razboinic, Saptamana muncii intelectuale a propovaduit o confederare a tuturor breslelor de intelectuali.
O scurta peregrinare de-a lungul celor patru numere, un drum

improvizat, ca intr-o sala de expozitie, cu un popas ici si unul dincolo, vor sugera poate mai bine decat orice reportaj organi zat natura acestei publicatii si felul cum intelegea sa slujeasca idealul sau. In toate, de altminteri, in liniile mari ca si-n detalii, publicatia reflecta personalitatea nervoasa, incisiva, iscoditoare, dialectica si plina de imaginatie a lui Camil Petrescu.
De la manseta cu care debuteaza intaiul numar, la editorialul saptamanal si pana la scrisoarea catre un mecenate din cel de al 4-lea si ultim numar al Saptamanii..., de la informatia senzationala cu talc aleasa si pana la listele de asociatii profesio nale, cu comitetele lor, care ar fi urmat sa se confedereze, totul arata ce spirit de organizare si ce larga viziune aducea tanarul nostru prieten. Ar fi de ajuns sa recitim impreuna lunga lista a colaboratorilor si simpatizantilor Saptamanii..., publicata in primul ei numar, pentru a intelege ecoul de care s-a bucurat actiunea lui Camil Petrescu la unanimitatea fruntasilor vietii intelectuale de la noi, din timpul acela. Caci din lunga lista lipseau numai exploatatorii muncii intelectuale, in frunte cu directorii de ziare si rechinii editurilor sau altor patronate culturale ale oficialitatii — ceea ce nu era decat foarte firesc.
Ziarist abil, in curent cu tot ceea ce presa moderna a inventat pentru lesnicioasa ispita a cititorului, Camil Petrescu imprima, inca de la primul ei numar, Saptamanii... toate acele atribute, menite sa puna in pregnanta lumina obiectivele atat ale actiunii cat si ale publicatiei sale. In afara editorialului, pe care-l semneaza totdeauna el, in afara cursivelor, semnate de carturari cu reputatie, precum cel din primul numar, in care Paul Zarifo pol oferea meditatiei tineretului exemplele a doua cariere de intelectuali, unul frondeur, Voltaire, celalalt olimpic, Goethe; in afara reportajelor, foiletoanelor, recenziilor sau paginilor integrale, asa-zicand monografice, in care sunt prezentate doua din gloriile intelectualitatii nationale, George Enescu si

dr. G. Marinescu — Camil Petrescu redacteaza in fiecare numar, cu nervul si poanta ce-i sunt proprii si pe care omul de teatru le exercita cu spontaneitate in tot atatea replici, manseta si caseta, deopotriva de sugestive. Manseta primului numar suna: “Lucratorii manuali pornesc de la ideea de clasa
— Taranimea o afirma, burghezia o practica — Numai unii miei intelectuali vor sa suga si la oi straine” si in imagina finala se oglindeste o intreaga stare de spirit si de fapt, ce nu numai pervertea, dar si bara orice incercare de a promova constiinta de clasa a intelectualilor. Fara aceasta constiinta nu putea fi vorba de o organizare sanatoasa, singura care ar fi pus temeliile unei colaborari rodnice. De aceea, si tot in primul numar, Camil Petrescu insera urmatoarea foarte expli cita caseta: “Colaborare. Colaborare cu celelalte clase sociale, fireste. Dar ce putem deveni noi neorganizati in fata unor organizatii atat de puternice si atat de bine inarmate? Lucratorii manuali au sindicate prin activitatea carora pun conditii.
Taranimea are votul universal, peste care, intr-un an-doi, nu se va mai putea trece. Burghezia e inarmata cu «nervus rerum gerendarum», capitalul, care poate corupe orice. Colaborare, fireste, dar dupa ce vom fi organizati”. O chestiune ce se cerea lamurita era distinctia ce trebuia facuta intre intelectual si muncitor intelectual si Camil Petrescu o face, cu elocventa precizie, in cel de al patrulea si ultimul numar al publicatiei, raspunzand intrebarii: “Cine sunt muncitorii intelectuali? Ei sunt — spunea Camil Petrescu — cei care predomina munca intelectuala. De ce munca si nu intelectualitatea, pur si simplu?
Pentru ca intelectualitatea e o simpla notiune de valoare, sus ceptibila de o evaluare cu totul subiectiva. Poate ca intelectualii adevarati nu sunt nici o duzina in toata tara (numarati-i, de vreti). Muncitori intelectuali? A, da, asta e o categorie sociala, subimpartita in profesii (medici, avocati, profesori, agronomi, ziaristi, farmacisti, pictori, artisti dramatici etc.).” Situatia

economica dezastruoasa si scaderea puterii de cumparare a monedei, care aveau sa ne duca, gratie imprumuturilor oneroa se, in pragul falimentului si la controlul international, scoteau la rampa tot soiul de reformatori ai finantelor, si Camil Petres cu nu se da in laturi sa sigileze, ca-ntr-un bocal de sticla, pe unul din homunculi, pe harpagonul partidului liberal: “Domnul
Vintila Bratianu are inca speranta, spunea Camil Petrescu, in ridicarea leului fara aur la banca si promite sinistru ieftinirea traiului. E nebun, e naiv sau numai de rea-credinta.” Editorialul din 12 ianuarie, 1924, trateaza una din problemele de acuta actualitate, pe care ranile inca sangerande ale razboiului o readuceau in atentia cititorului. Vorbind de nationalismul burgheziei in industrie si in razboi, Camil Petrescu afla comun ambelor planuri acelasi caracter artificial, aceeasi predispozitie la farsa, la simulatie. Amintind de marele numar de ambuscati, dintre odraslele burgheziei capitaliste, experte in furnituri si permise, el demasca totodata si marea farsa a industriei nationale. “A trebuit sa fie razboiul, scria Camil Petrescu, ca sa se vada ce farsa sinistra ni s-a jucat in industria nationala.
Cu toate sacrificiile facute pentru ea, s-a dovedit ca si inexisten ta. A trebuit sa cumparam tot de aiurea.” “Nu era mai bine, adauga el, sa se faca aceste sacrificii pentru cultura, care, ea, are sens...” Trec peste celelalte aspecte, invatamant, literatura, arte, pe care alti colaboratori ai Saptamanii... le trateaza cam in acelasi spirit, critic si incisiv, al directorului si ma opresc la textul intitulat: Scrisoare pentru un eventual Mecena, publi cat in ultimul numar al revistei, al patrulea, si care este, prin adevarurile ce spune si prin ironia cu care le serveste, una din paginile cele mai izbutite din proza literara a lui Camil Petrescu.
Ea pune, pe de alta parte, in plin si cu mari resurse artistice, marea drama a publicatiilor efemere, pentru existenta carora singure entuziasmul si, uneori, si sacrificiile materiale ale idealistilor initiatori nu ajung. Dar iata textul ce se cere degustat cu tot rafinamentul:

“Scumpe domn, nadajduiam ca, desi esti bogat, citesti totusi
— ceea ce pare o ipoteza cam indrazneata — citesti chiar
Saptamana..., ceea ce pare de-a dreptul absurd. Mai nadaj duiam ca — desi esti bogat — ti-ai agonisit singur averea si numai in mod cinstit, prin munca, pentru ca numai asa vei intelege toata macinarea suferintelor, al caror ecou e gazeta noastra. Poate chiar ai si putina inima — s-au imbogatit si cativa oameni cu inima — si iti zici ca ar fi pacat, ca ar fi inutil de dureros sa mai sufere si altii ce ai suferit si d-ta.
Adica nu esti ca marele profesor si savant milionar X... (e din familie, sa-l menajam oricum), nu ai grajd de cai de curse, nu platesti si tii la dispozitie automobil pentru amantul nevestii, nu cugeti cu picioarele si nu te induiosezi din stomac.
Poate chiar uneori esti trist ca nu pricepi sensul vietii, poate te insenineaza o floare, te fac sa surazi ochii mari de copil, te amuza o tinerete entuziasta si te descurajeaza gandul ca niciodata nu putem cunoaste adevarul. Cine stie, poate ca-ti place sa savurezi bucuria pe care o provoci in sufletul altora, cum le place copiilor sa arunce pietre in apa. (Un fel de ameteala oarecum diferita de a acelora care isi umplu burta, lingandu-si degetele, suie un trup dobitocesc peste un alt trup dobitocesc

— dar de femeie — sau al acelora care tremura de bucurie ca au bagat in ei vin mai mult azi decat ieri.) Iti supunem deci rugamintea noastra.” Si dupa ce reia tema nedreptatii sociale si aminteste doua din asociatiile profesionale, una a dascalilor si cealalta a inginerilor, care au promis un abonament de jumatate de an, pe motiv ca nu stiu cat timp va dura revista, continua: “Si pentru asta ne adresam d-tale in necunoscut.
Intareste printr-un gest aceasta credinta a noastra in posibili tatea unui mai bine. Fa ca sufletul sa infranga o data — si in tara noastra — cel mai hidos materialism.
Da sprijinul d-tale pentru triumful sufletului si al muncii intelectuale.

Iar daca lucrul acesta ti se pare prea mult, fii calm: Nu e vorba decat de o lirica expansiune. Mai ales fii calm.”
Cam asa se prezinta diagrama acestei publicatii, care a insemnat unul din cele mai frumoase momente din biografia lui Camil Petrescu, pe care bibliografia periodicelor nu va intarzia sa o inregistreze cu una din acele fise analitice, la care tanara noastra stiinta bibliografica tot mai ravneste si careia istoricul dezrobirii muncii intelectuale din tara noastra nu va pregeta, suntem convinsi, sa-i acorde toata importanta ce se cuvine pionierilor. Sau, poate, se va gasi cineva care sa ne franeze entuziasmul si sa ne spuna: toate bune, dar ce legatura au acestea cu opera literara a lui Camil Petrescu, cu adevaratele lui creatii literare, in poezie, in proza, in teatru?
Convingerea noastra este ca ele au o legatura dintre cele mai intime, ca opera literara a lui Camil Petrescu e sadita adanc in biografia lui si ca “rastimpul saptamanii”, cum ii spunea el, cu preocuparile ei sociale, politice si cetatenesti, au lasat urme adanci in opera lui, asa cum Bordeienii lui Mihail Sado veanu nu sunt straini de — si nu pot fi studiati, pentru cine vrea sa surprinda miracolul transmutatiei elementelor nude in unitati de arta, fara de consultarea Insemnarilor unui explora tor — reportajul din Cumpana, ce preceda Bordeienii. Poate sustine cineva ca in verva portretistica sau in rodomontadele parlamentarului Tanase Vasilescu Lumanararu din vremea neutralitatii nu vibreaza ceva din invectivele si sarjele exercitate in manejul Saptamanii muncii intelectuale? Sau ca in drama neintelesului Ladima nu se ascunde ceva mai mult decat o deceptie sentimentala? Insa credinta noastra ferma este ca
“rastimpul” Saptamanii... se cuvenea evocat si pentru inalta lui lectie civica, pe care numai un carturar, un creator, un intelectual patruns de nobletea oficiului sau putea sa o schiteze si sa o predice. De buna seama, pentru a ne limita la doua exemple, nici Garleanu, nici Alfred de Vigny n-au nevoie, in

judecarea operei lor, de circumstante atenuante. Cine insa studiaza organizarea breslei scriitorilor de la noi stie ce a insemnat Emil Garleanu pentru dansa, dupa cum, in opozitie cu legenda ce s-a creat pe seama lui Alfred de Vigny, socotit indeobste exponentul tipic al turnului de fildes, interventiile celui ce a luat apararea lui Chatterton, sinucis din mizerie, au fost recunoscute drept o adevarata Proclamatie a Drepturilor
Poeziei. Camil Petrescu a luptat pentru drepturile si organizarea muncii intelectuale, cu ravna, cu staruinta, cu indarjire. Si dovada sta mai cu seama in bogata si diversa lui activitate literara, pentru care nu si-a crutat nici timpul, nici linistea, nici sanatatea, asa cum atat de miscator se destainuieste in cantecul de lebada al postfetei de care am amintit. El a luptat pentru autonomia muncii intelectuale, pentru autonomia creatiei, pentru demnitatea omului de litere si a intelectualului in genere, pentru doborarea pronomiilor feudale in materie de cultura, pentru dezonorarea metodelor mercenare, care puteau sa confere unui vestit gangster al presei patriotarde de acum trei decenii dreptul sa vorbeasca in numele Patriei si, cam tot pe atunci, unui diplomat, de faima internationala, iluzia ca poate salva tara, pe marginea prapastiei, daca, descins din resedinta sa de pe tarmul Lemanului, recomanda tarii istovite, fara agricultura, fara finante, fara scoala si fara cultura, panaceul economiilor si al cepei cu mamaliga. Cand, la sfarsitul secolului trecut, generosii liberali se-mprastiau ca potarnichile bine hranite prin cazematele bancilor de stat, printre victimele sinistrei comedii s-a ales si un biet poet, rapsodul Cavalerului negru si al Fecioarei in alb, marele pretuitor al lui Whitman si
Herzen, cunoscator avizat al sociologiei si economiei politice, dar care avea sa se stinga curand dupa aceea, subalimentat si ftizic, la varsta de 24 de ani — am amintit pe Stefan Petica.
Pentrau ca astfel de spectacole degradatoare sa fie cat mai rare, Camil Petrescu a luptat si la Saptamana muncii intelectua

le si cu intreaga lui creatiune literara. Din nefericire, aceste lucruri asa de simple, asa de limpezi si atat de elocvente n-au fost intelese de toata lumea. De aceea, cand in unanimitatea parerilor de rau care au insotit in ultimul sau drum pe genero sul creator al atator frumuseti artistice,un cruciat al eterului a crezut de cuviinta sa vorbeasca de huzurul in care si-a petrecut viata Camil Petrescu, el nu numai reedita cruzimea hienelor, dar pacatuia si impotriva adevarului celui mai simplu, cunoscut tuturora. El n-a inteles, pentru ca, rob acelorasi conceptii mercenare, nu poate intelege nobletea unui caracter independent, nici cata abnegatie a pus prietenul nostru in apararea muncii intelectuale, nici truda cu care a platit atatea creatiuni de arta ce imbogatesc cultura si literatura noastra.
Insa noi, care am fost prietenii si martorii framantarilor inconti nui si ai continuelor realizari de arta, ale lui Camil Petrescu, putem atesta ca prietenul nostru a cunoscut din plin Purgato riul sanctifiant de o viata intreaga, al marilor creatori.