j5e3er
In 1855 V. Alecsandri scoase la Iasi Romania literara, revista sapta manala al carei program continua pe acela al Propasirii: contributii din toate partile spatiului romanesc, productii originale, progres masurat si intelept. Colaboratorii in viata sau postumi sunt de serie mai veche: Conachi, Beldiman, Balcescu, Russo, Kogalniceanu, C.
Negruzzi, C. Negri, Gr. Alecsandrescu, D. Bolintineanu, G. Sion, A.
Donici, D. Dascalescu, bineinteles V. Alecsandri. Debuteaza aici cu versuri Al. Odobescu si reia activitatea poetica G. Creteanu. Totusi in afara acestui cerc inflorea o poezie tanara de oarecare interes.
Al. Sihleanu (1834—1857), in singura lui culegere de versuri cu titlu lamartinian Armonii intime, e mai ales byronian. Poetul cauta malurile “singurate” ale raului, ar dori sa ia parte la lupte sangeroase, s-auda vuirea bombei, sa se afle pe oceanul in furtuna, ori printre munti gigantici si cataracte. Femeia iubita e “tainicul Luceafar”, pentru care varsa “valuri de lacrime de sange” cantand jalnic pe harfa. Gelozia e plina de “furie”, ucigasa. Intr-o balada, doi strigoi de cavaleri, Oscar si Conrad, lupta noaptea pe ruinele unui castel. In alta, orientalistica, adversari pentru o femeie sunt Pasa Sali si Orland. Sihleanu aduce in poezie un temperament sangvin, furtunos, aristocratic si barbar totdeodata. Poetul se simte bine catre piscuri si solitudini, in natura abrupta, fioroasa:
Imi place o natura cu fiii sai salbatici,
Cu piscuri daramate, cu tarmuri singuratici,
Cu cedri-a caror frunte se-nalta pan’ la nori,
Cu muntii sai gigantici, din cari furioase
Siroaie cad si umplu prapastii negricioase
Cu zgomote si urlet ce umple de fior.
El cauta “poezia ce muge ca furtuna”, biciuind pe tirani, iar nelinistea blazata a lui Childe Harold se preface la el intr-o ardoare valaha de exploratie pe munte, balti, baraganuri:
Dar sufletul meu vecinic spre negre tarmuri zboara,
El vrea miscari, sensatii de-acele ce doboara

Si-n lupte ne taraste cu-a soartei vijelii,
Intocmai ca vulturul ce nu vrea campul verde,
Campia inflorita... o lasa, si se pierde
Prin nori, prin munti de gheata, prin balti si prin pustii.
Gasim de asemeni chiotul autumnal, la crama, in cantecul vioare lor. Interesanta mai ales este dragostea violenta, de aparent stil ro mantic, a fiului de boier, domn absolut pe intinsul mosiilor. Nazarindu i-se sa-si vada iubita, el sare in drosca si striga nebuneste la surugiu:
“Mana iute cu-nfocare,
Mergi ca vantul, si mai tare”,
Surugiului strigam.
Era noapte-ntunecoasa,
Nici o stea nu mai lucea;
Vijelia furioasa,
Cerul chiar se clatina.
Pe o cruce negricioasa
Buha jalnic se vaita,
Si-n padurea frematoasa
Echo trist ii raspundea.
Caci pe-ast timp de ingrozire,
Ca fantasma, nalucire
Spre iubita mea zburam.
In compunerile epice se salveaza versurile cu privelisti carpatine si intemperii (munti salbatici, cuiburi de vultur, castele in ceturi, vijelii groaznice, trosnituri de arbori, clatinari de stanci). De memorat lupta zmeiasca intre Conrad si Oscar, la lumina tortelor si a fulgerelor:
Precum doua vanturi ce din departare
Unul catre altul sufla cu turbare,
Cavalerii ageri iute se pornesc;
Armele lor crude crancen se lovesc.
Dar cum doua valuri se izbesc turbate
Si-napoi fug iarasi repezi, spumegate,
Amandoi cu spaima cruntii acesti frati
Indarat se-azvarla palizi, sangerati.

Sangele lor curge; ura insa creste;
Privitorii tremur; — nimeni nu-i opreste;
Ci ei toti afara fug inspaimantati,
Caci de intuneric sunt amenintati.
Tortele stau toate gata a se stinge;
De-ale noptei umbre sala se incinge,
Si tot se mai bate negrii luptatori
Luminati de fulgeri repezi, trecatori.