b6d21dy
1.Textul descriptiv

„Din soseaua care vine de la Carlibaba, intovarasind Somesul cand in dreapta, cand in stanga, pana la Cluj si chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armandia, trece raul peste podul batran de lemn, acoperit cu sindrila mucegaita, spinteca satul Jidovita si alearga spre Bistrita, unde se pierde in cealalta sosea nationala care coboara din Bucovina prin trecatoarea Bargaului.
Lasand Jidovita, drumul urca anevoie pana ce-si face loc printre dealurile stamtorate, pe urma insa inainteaza vesel, neted, mai ascunzandu-se printre fagii tineri ai Padurii Domnesti, mai poposind putin la Cismeaua-Mortului, unde picura vesnic apa de izvor racoritoare, apoi coteste brusc pe sub Rapele-Dracului, ca sa dea buzna in Pripasul pitit intr-o scrantitura de coline.
La marginea satului te intampina din stanga o cruce stramba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita de ploi si cu cununita de flori vestede agatata de picioare. Sufla o adiere usoara, si Hristos isi tremura jalnic trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si innegrit de vremuri.
Satul parca e mort. Zapuseala ce pluteste in vazduh tese o tacere nabusitoare. Doar in rastimpuri fasie alene frunzele adormite prin copaci. Un fuior de fum albastrui se opinteste sa se inalte dintre crengile pomilor, se balabaneste ca o matahala ametita si se pravale peste gradinile prafuite, invaluindu-le intr-o ceata cenusie. (…)
Casa invatatorului este cea dintai, taiata adanc in coasta unei coline, incinsa cu un pridvor, cu usa spre ulita, si cu doua ferestre care se uita tocmai in inima satului, cercetatoare si dojenitoare. Pe prichiciul pridvorului, in dreptul usii, unde se spala dimineata invatatorul, iar dupa-amiaza, cand a ispravit treburile casei, d-na Herdelea , strajuieste o ulcica verde de lut. In ograda, intre doi meri tineri, e intinsa vesnic franghia pe care acum atarna niste camasi femeiesti de stamba. In umbra camasilor, in nisipul fierbinte se scalda cateva gaini, pazite de un cocos mic cu creasta insangerata.
Drumul trece peste Paraul-Doamnei, lasand in stanga casa lui Alexandru PoP-Glanetasu. Usa e inchisa cu zavorul; coperisul de paie parca e un cap de balaur; peretii varuiti de curand de-abia se vad prin sparturile gardului.
Pe urma vine casa lui Macedon Cercetasu, pe urma casa primarului Florea Tancu, pe urma altele… Intr-o curte mare rumega, culcate, doua vaci unguresti, iar o baba sade pe pripa, ca o scoaba, prajindu-se la soare, nemiscata, parc-ar fi de lemn…
Caldura picura mereu din cer, iti usuca podul gurii, te sugruma. In dreapta si in stanga casele privesc sfioase din dosul gardurilor vii, acoperindu-si fetele sub stresinile stirbite de ploi si de vite. ”

Textul este un discurs descriptiv: descrierea drumului care duce in satul Pripas si care strabate satul.Vizibila este functia referentiala, prin care se ofera lectorului informatii obiectuale. Descriptorul/lector, dotat cu competenta lingvistica, un memorandum lexicologic,o descriere tip “carte postala”, in care lumea este decupata in “unitati”: drum, rau, padure, cruce, case. Descrierea este un continuum de fraze in care putem interveni, privirea vagabondeaza intr-un hazard al realitatii oferind descriptorului o libertate totala. Descriptorul putea foarte bine sa aleaga alta modalitate de ordonare a termenilor in spatiu, lucru pe care il si face atunci cand drumul este urmarit prin ochii lui Herdelea care partseste satul sau prin ochii naratorului care paraseste universul fictional. Descriptorul comenteaza lumea fictiunii si o interpreteaza, pe cand descriptorul e un receptor a carui activitate este fie retrospectiva, un receptor invatacel al descriptorului maestru care poseda cunostinte lexicale si enciclopedice pe care le transmite in mod didactic. El descentralizeaza structurile logice ale enuntului si centralizeaza structurile pragmatice ale participantilor la enuntare (Ph. Hamon1)
Ordonand elementele unei topografii imaginare, descriptorul realizeaza o topografie a unui loc oarecare (dupa Fontanier), un enunt didascalic prin care transmite lectorului/descriptor indicatii explicite ale regiei necesare intelegerii globale a textului. Aceasta descriere estre facuta de narator cu rolul de a prezenta cadrul actiunii, de a crea impresia de verosimilitate. Descrierea traieste la nivelul concret al textului numai sub forma cuprinsa intr-o secventa (descrierea crucii) care urmeaza dupa o secventa ( descrierea drumului) si precede alta secventa ( descrierea caselor) descrietrea este un succedaneu artificial al realitatii deschise si infinite: ea pare a se varsa si la un capat si la altul al drumului, sugerand o totala lipsa de granite. Descrierea devine locul unei non-inchideri si a unei non-structuri cu proliferare lexicala, cu saturatie imprevizibila: soseaua, drumul, podul Jidovita, cealalta sosea, dealuri, Cismeaua-Mortului, Rapele-;Dracului, Pripas, cruce, frunzele copacilor, fum, casa invatatorului, Paraul -;Doamnei, casa lui Alexandru Pop-Glanetasu, casa lui Macedon Cercetasu, casa primarului Tancu, pe urma altele, curte, case. Sintagma pe urma altele arata ca descriptivul are drept semn emblematic acel “etc” infinit.
Locurile si oamenii ce populeaza tablourile, exista din prima clipa cu mumele lor cu tot. Naratorul/descriptor introduce descrptorul intr-un univers in care el recunoaste lucrurile o data cu numele lor. Drumul spre Pripas inainteaza printre nume de locuri: Carlibaba, Somesul, Armandia, Jidovita, Bistrita, Bucovina, Bargau,Cismeaua-Mortului, Rapele-;Dracului, Pripasul.
Discursul este construit in jurul a 2 termeni reprezentati de doua substantive, drum si casa, care fac obiectul descrierii. Cei doi termeni sunt dispusi in doua parti ale discursului: prima parte a discursului dimensioneaza panoramic intinderile ce inconjoara drumul spre Pripas, iar a doua parte dimensioneaza fiecare casa a satului ca facand parte din el. Cei doi termeni nu sunt egal distribuiti in enunturi, termenul drum asociindu-si un camp semantic ce cuprinde pe langa toponime expresii sinonime cu termenul drum : soseaua, drum alb, podul , cealalta sosea nationala. Termenul casa isi asociaza pe langa antroponime (invatatorul, Alexandru Pop-Glanetasu, Macedon Cercetasu), termeni precum : pridvor, usa, ferestre, prichiciul pridvorului, casei, ulcica, ograda, franghia, zavorul, coperisul, peretii, gardul, curte.
In primul si al doilea paragraf, din punct de vedere semsntic, termenul drum constituie tema relata in fiecare context, tema despre care se spune ceva, printr-un comentariu organizat in suita enuntiativa. Prin tema ( cu pozitia subiect, in fiecare propozitie) se defineste enuntialitatea, al carui predicat il constituie intregul text posterior, organizat arborescent prin grupuri nominale si verbale, infatisand serpuirea drumului printre ape si localitati. Tema celui de-al treilea paragraf o constituie crucea , pentru al patrulea -; zapuseala asociata termenului satul. Se face trevcerea la tema casei, revenindu-se fugitiv in paragraful 5 la tema drumului, pentru a dezvolta apoi tema casei, pentru ca in paragraful 8 sa se revina la tema caldurii.
Procesul de extensie descriptiva, la nivelul intregului discurs, are ca punct de plecare relatia dintre subiect si predicat in care verbul-predicat figureaza sensul propriu al cuvantului-subiect personificandu-i starea. Restrangand fiecare enunt la relatia de interdependenta dintre subiect si predicat, obtinem:
(A)soseaua«vine un drum alb«se desprinde
«trece
«spinteca
«alearga
«se pierde drumul«urca
«-si face loc
«inainteaza
«coteste
«sa dea buzna drumul«trece
(B) o cruce«te intampina
(C)casa invatatorului«se uita casa lui Alexandru Pop-Glanetasu casa lui Macedon Cercetasu«vine.
Casa Glanetasului nu primeste predicat pentru ca ea va avea un important rol in desfasurarea epica ulterioara.
In intreg discursul, desfasuraea spatiala se face prin intermediul drumului care devine termen supraordonat. Drumul este personificat , elementele statice de descriere a drumului aflandu-se intr-un raport inferior fata de cele dinamice. Elementele statice sunt: soseaua, drum alb, podul, cealalta sosea, pitit, cruce. Elementele dinamice sunt: vine, intovarasind, in dreapta, in stanga, trece (raul), spinteca (satul), alearga, se pierde, coboara, trecatoare, urca, isi face loc, inainteaza, ascnzandu-se, coteste, sa dea buzna. In aceasta descriere este introdus un element simbolic, crucea, si prin locul unde este asezata, prin degradarea materialelor semnaleaza pierderea sacralitatii, degradarea morala si cantonatrea in profan. In contradictie cu drumul viu este prezentat satul inert, “parca e mort”, cuprins de zapuseala, lucru observat si de Nicolae Manolescu: “Un caine picoteste in drum, un altul se apropie in trap lenes, un al treilea roade oase in buruieni. O pisica alba ca laptele calca gratios prin colb.Doua vaci rumega culcate, iar sub merii din gradina se scalda in praful fierbinte cateva gaini. Casa invatatorului priveste cercetator prin doua ferestre spre inima satului. Pe franghie atarna niste camasi femeiesti, oiar pe prichiciul pridvorului stajuieste o ulcica verzuie de lut. Natura fizica, animalele si lucrurile, premerg oamenilor, care intarzie sa-si ocupe locul in mijlocul lor. Baba de pe prispa, ce parca ar fi de lemn, face parte din inventar impreuna cu tot ce o inconjoara. (…) Romancierul isi ia in stapanire universul fara intermediari, zugravindu-l meticulos, populandu-l de fiinte si obiecte. Nu se intreaba cine vede locurile, casele, cainii, lumea. Ochiul in care se reflecta este la fel de cuprinzator si de obiectiv ca si ochiul lui Dumnezeu.” 2
La nivel sintactic, fiecare paragraf este organizat in enunturi succesive de dimensiuni variabile, fiecare avand ca suport termenii drum, zapuseala, casa. Termenul hiperonim in context este drumul , subinteles in context prin suizta de hiponime care se subodoneaza semic termenului supraordonat. Determinativele (circumstantiale si atributive) ce insotesc sintagmatic si semantic acest element care spatial delimiteaza cadrul actiunii, figureaza de fapt furiile bezmetice ale personajelor (spinteca ), cu forta lor colosala de distrugere. La nivel semantic, dispuse in suita, in cumul, plasticizeaza spatiul descriptiv, scriitorul realizand un tablou de ampla perspectiva care se distinge prin maretie si spectaculos, in vibratia uimirii ce izvoraste din suflet, pe care o transfigureaza autirul prin inedite imagini.
Prin descriere se cauta adeziunea lectorului si se asigura persuadarea lui, contribuind la dimensiunea perlocutorie a mesajului, convingand lectorul sa patrunda in lumea fictiunii. Urmand drumul, intram si iesim ca print-o poarta din roman: “Paradoxul drumului reflecta in fond un paradox al romanului: acela de a lasa in voia similaritatii, situandu-si lumea fictiva in marele flux al lumii reale si de a se construi totodata ca un duplicat, relativ autonom, condus de legi proprii. (…) In procesul structurarii imaginare se produce o inversare de semn: in vreme ce viata reala este o desfasurare care isi contine cauzele si isi ignora scopurile, viata fictiva dintr-un roman e o desfasurare, care isi ignora cauzele si isi contine scopurile. Aceasta rasturnare e valabila pentru toate operele umane dotate cu structura.” 3
Legile discursului sunt respectate, descriptorul respecta principiul pertinentei: discursul este adecvat, bine fundamentat. Principiul sinceritatii este respectat: descriptorul adera la cuvintele lui. In ce priveste principiul informativitatii, se transmit descriptarului informatii obiectuale, iar in cepriveste principiul exhaustivitatii, informatiile au relevanta pentru lectorul/descriptar. Macximele principiului cooperarii (Grice) sunt respectate. Textul este informativ pe cat se cere, descriptorul este concis, concentreaza exprimarea si o reduce la strictul necesar -; maxima cantitatii. Maxima calitatii este respectata, descriptorul se exprima firesc, este sincer si nu aduce informatii gratuite, cuvintele nu sunt aglomerate inutil si nelalocul lor. In ce priveste relevanta sau maxima relatiei, descriptorul nu se indeparteaza de la ideea centrala a comunicarii prin dezvoltarea altor idei: drumul ce vine de la Carlibaba urmand cursul apelor, ajunge in satul Pripas unde se ramifuca in diferite ulite, in functie de cum sunt disapuse casele.
Descrierea incetineste ritmul evenimentelor, creand suspansul. G. Lukacs, in Placerea textului considera ca “naratiunea structureaza, iar descrierea niveleaza.” Prin pauza descriptiva, timpul este suspendat, iar timpului ca discurs, nu ii corespunde nici un timp al istoriei.

NOTE:
1Apud. Mariana Tutescu, L’Argumentation. Introduction a l’etude du discours, Bucuresti, Editura Universitatii din Bucuresti, p.337.
2Nicolae Manolescu, Arca lui Noe. Eseu despre romanul romanesc, Bucuresti, Editura 100+1 Gramar, 2000, pp.139-140.
3Ibid., pp.141-142.

2.Textul narativ

„Din clipa cand Vasile Baciu, in fata petitoarelor, ii fagaduise tot, Ion fu cuprns de o adevarata betie de fericire si de incredere. Era atat de plin de sine insusi incat se gandea numai la pamanturile lui, planuia cum sa le munceasca mai bine, cum sa lazuiasca un petic de padure, si habar nu mai avea nici de Vasile si mai ales de Ana, parca ea n.ar fi tinut de zestre…Doar cand ii pomenea numele cineva, isi aducea aminte ca si ea mai este pe lume, si se incrunta usor.
In schimb Ana nu se gandea decat la dansul. Uitate erau rusinea si bataile si suferintele. Ea nu stia nici de planuri nici de viclesuguri…Sufletul ei dornic de iubire astepta implinirea visului ca o mantuire si gura ei soptea numele lui cu aceeasi nerabdare placuta ca in noptile bune de odinioara.(…)
Pe la miezul noptii urma sa joace pe bani mireasa. Fiindca Ana, cu sarcina ei, s-ar fi ostenit prea tare, ii tinu locul drusca intai, adica Florica. Mirele o invarti de cateva ori voiniceste si arunca apoi un zlot de argint in strachina inflorita. Herdelea scose o hartie de douazeci de coroane, dar puse pe Titu sa joace. Pe urma venira toti oaspetii, pe rand, daruind fiecare dupa cum il lasa inima si punga…In vremea asta Ana sedea pe lavita, rusinata ca n-a putut juca ea, geloasa putin ca Ion ar fi strans pe Florica mai tare ca ceilalti si totusi multumita, plutind parca intr-un nour de fericire atat de mare ca se simtea rasplatita pentru toate suferintele.
Cand se ispravi jocul miresei, Briceag incepu o Somesana piparata, in care se amestecara batranii cu tinerii. Ion juca iar cu Florica si-n valmasagul asurzitor se pomenira curand aproape de usa, unde era mai intuneric. Nu deschise gura nici unul din ei ; fata chiar nici nu indraznea sa-l priveasca in ochi ; el insa fierbea si-si inclestase degetele in soldurile ei pline, uitand de tot pe Ana, inchipuindu-si ca Florica e mireasa lui…Deodata apoi ii sopti ragusit, cu ochii inflacarati:
- Numai tu mi-esti draga in lume, Florica, auzi tu?…Auzi?
O stranse navalnic la piept, crasnind din dinti incat fata se spaimanta si se uita rusinata imprejur.
In aceeasi clipa Ana tresari ca muscata de vipera. Simti ca nadejdile ei de fericire se risipesc si ca ea se pravale iar furtunos in aceeasi viata nenorocita. Se porni deodata pe un plans amar care sa-i alunge presimtirile nemiloase…Cine ia insa in seama lacrimile unei mirese?…Ion asezandu-se mai tarziu langa ea, ii zise nepasator:
- Amu ce te mai bocesti? Ca doar nu mergi la spanzuratoare…”

Textul este extras din romanul Ion de Liviu Rebreanu. Discursul narativ este constituit dintr-o suita de enunturi dispuse in doua parti: un rezumat si o prezentare. Spatiul romanesc este unul inchis, nunta desfasurandu-se intr-o curte. Pentru Ana, acest spatiu simbolizeaza initial siguranta, protectie, intimitate, pentru ca in final sa o conduca la claustare si angoasa. Pentru Ion, spatiul nuntii semnifica claustrare, libertatea obtinand-o in spatiul inchis al jocului miresei, al jocului Somesanei. Spatiul care ii inspira dorinta de evadare, explorare, este pamantul lui Vasile Baciu, pe care il dobandeste.
Fragmentul incepe printr-un rezumat in care e comprimata o perioada fictionala de cateva luni, relatata in 7 fraze. Printr-o elipsa, omiterea pregatirilor pentru nunta, se trece la prezentare. Temporalitatea din discurs este in corespondenta cu temporalitatea din istorie. In principiu, cele doua temporalitati urmeaza aceeasi directie, se respecta ordinea lineara a evenimentelor. Rupturile sunt create prin anticiparile facute de personaje: Ion „planuia” cum sa munceasca pamanturile, se gandea la Florica drept mireasa lui („Florica e mireasa lui.”), Ana astepta „implinirea visului”, are „presimtiri nemiloase”, prin rememorari: Ana uita „rusinea si bataile si suferintele”. Cronologia in discurs, prezentarea evenimentelor din durata temporala de cateva luni (cu sarcina ei, Ana nu poate dansa) , precum si durata de o ora, de la nunta, este ulterioara cronologiei istoriei.
Orice discurs narativ presupune o dimensiune cronologica si o dimensiune configurationala (J.-M. Adam1). Dimensiunea cronologica se refera la o cauzalitate narativa bazata pe un raport de consecutivitate temporala si cauzala. Dimensiunea cronologica sau schema textuala e organizata in macro-propozitii. Schema poate fi redata astfel:

· in rezumat:
- Vasile Baciu fagaduise tot ?fu cuprins de betie?se gandea la pamanturi?planuia
- Cineva pomenea numele aAneii?se incrunta
· in naratiune:
- Urma sa se joace pe bani mireasa?tinu locul Florica?mirele o invarti?arunca un zlot
-Herdelea scoase douazeci de coroane ® puse pe Titu
- Ana sedea ® se simtea rasplatita
- Jocul se ispravi ® Briceag incepu o “Somesana” ® Ion juca iar cu Florica ® se pomenira aproape de usa ® nu deschise gura ® fata nu indraznea ® el fierbea® isi inclestase degetele ® sopti ® o stranse ® fata se spaiminta ® se uita® Ana tresari® simti® se porni pe plans.
Exista o succesiune evenimentiala temporala de anterioritate ® posterioritate stabilita intre doua propozitii consecutive. Aceasta succesiune temporala este dublata de un raport de cauzalitate: cauza ( Vasile Baciu fagaduise tot) ® efect ( Ion cuprins de betie).
Dupa J.- M. Adam2 avem schema:
I: A este X la momentul t1.
II: Evenimentul Y survine asupra lui A (sau A face Y) la momentul t2 .
III: A este X’ la momentul t3.
Dupa J.- M. Adam putem realiza urmatoarea inlantuire de propozitii:
· in rezumat:
I: Ion este cuprins de fericire la momentul t1 (“din clipa cand Vasile Baciu ii fagaduise tot”)
II: Evenimentul “ii pomenea numele aAneii cineva” survine asupra lui Ion in momentul t2
III: Ion “se incrunta usor” la momentul t3

I: Ana era rusinata ( “rusinea”, “bataile”, “suferintele ”) la momentul t1 ( cand Vasile Baciu nu fagaduia)
II: Evenimentul “ Vasile Baciu fagaduise tot” survine asupra Anei la momentul t2.
III: Ana este fericita (“ sufletul ei astepta implinirea visului ca o mantuire”) la momentul t3.
In cazul personajului Ana, dimensiunea cronologica presupune o analepsa.
· in naratiune
I: Ion este bucuros pentru ca la momentul t1 … danseaza cu Florica.
II: “Cand se ispravi jocul miresei, Briceag incepu o “Somesana”” si Ion “ juca iar cu Florica” la momentul t2..
III: La momentul t3, …Ion se asaza langa Florica.

I:”Ana sedea multumita “ la momentul t1.
II: Ion “o stranse navalnic la piept” pe Florica in momentul t2.
III:Ana “se porni deodata pe un plans amar” la momentul t3.
Pentru personaje, ordinea naturala a lumii, legile temporale pot fi incalcate prin fenomene de inghetare, accelerare, incetinire, inversare, comprimare si dilatare a timpului. Dupa ce “Vasile Baciu fagaduise tot”, pentru Ana timpul se acclereaza: “Sufletul ei astepta implinirea visului ca o mantuire”. La nunta, pentru ea timpul se dilata: “plutind parca intr-un nour de fericire”, pentru ca in final timpul sa se inverseze: trecutul (“se pravale iar in aceeasi viata nenorocita”) si viitorul (“presimtirile nemiloase”) iau locul prezentului. Pentru Ion, cand primeste pamanturile (“ planuia cum sa le munceasca mai bine, cum sa lazuiasca un petec de padure”) si atunci cand danseazacu Florica, timpul se accelereaza. Cand o are in brate pe Florica, pentru el timpul ingheata: “inchipuindu-si ca Florica e mireasa lui…”.
La nivelul sintagmelor temporale, sunt puse in opozitie personajele Ion si Ana. In ce-l priveste pe Ion, sunt marcate momentul bucuriei lui (din clipa cand) cand primeste pamantul, innegurarea lui cand aude de Ana (doar cand). Fericirea lui este marcata de reiterarea dansului cu Florica: pe la miezul noptii, de cateva ori, apoi, pe urma, iar ( juca), curand, deodata (sopti). In paralel cu Ion e prezentata Ana: in schimb, odinioara, in vremea aceasta, in aceeasi clipa. Daca initial fericirea ei este consonanta cu cea a lui Ion, ea se prabuseste apoi in nefericire: sintagmele sunt asezate in simetrie: iar (juca) Ion/ iar (se pravale) Ana; deodata (sopti) Ion/ (se porni) deodata (pe un plans amar) Ana.
Dimensiunea configurationala a naratiunii consta in continutul global: Ion o iubeste pe Florica, nu pe Ana; actul acesta de discurs indirect se bazeaza pe verbul a reprosa al naratorului. Autorul foloseste tehnica arhitectului, adaugand corecturi destinate sa fixeze si sa adanceasca momentele de “ interpretare psihologica “: Ion e bucuros ca are pamanturi, dar se incrunta cand aude de Ana, Ana e multumita, dar incepe sa planga atunci cand il vede pe Ion strangand-o pe Florica. Chiar si campurile lexicale ce privesc personajul Ana, aflate in opozitie, vin sa confirme acest lucru. Exista un camp lexical ascendent al fericirii: ea nu stia, sufletul dornic de iubire, implinirea visului ca o mantuire, nerabdare, noptile bune, multumita, plutind parca intr-un nour de fericire atat de mare, rasplatita, si unul descendent al nenorocirii: rusinata, geloasa, ca muscata de vipera, nadejdile ei de fericire se risipesc, se pravale iar furtunos in aceeasi viata nenorocita, plans amar, presimtirele nemiloase, lacrimile. Cuvintele suferinte si fericire se repeta: cuvantul suferinte e valorizat pozitiv -; uitate erau suferintele, se simtea rasplatita pentru toate suferintele - , iar cuvantul fericire e valorizat pozitiv -; nour de fericire - , apoi negativ -; nadejdile ei de fericire se risipesc.
Referitor la timpurile verbale, fragmentul incepe cu mai mult ca perfect, fagaduise, care izoleaza actiunea de Vasile Baciu si situeaza universul naratiunii intr-un timp indepartat, intr-un trecut in care naratarul nu poate patrunde. Urmeaza apoi un perfect simplu care dinamizeaza in mod coplesitor actiunea: fu ( cuprins). Perfectul simplu este timpul narativitatii obiective, neutre, epice: (ii) tinu (locul), invati, arunca, scoase, puse,venira, se ispravi, incepu, se amestecara, juca, se pomenira, nu deschise (gura), sopti, stranse, spaimanta, se uita, tresari, simti, se porni. In schimb, imperfectul este timpul narativitatii subiective. El este un timp al sensibilizarii reprezentarilor actualizatoare: pomenea, isi aducea aminte, se incrunta, sedea, nu indraznea, fierbea. Este un timp al narativitatii iterative:se gandea, planuia, nu se gandea. Perspectiva visarii e marcata de verbe precum:se simtea, nu stia, astepta, soptea, iar verbe precum: era (prin), habar nu avea, erau uitate, era (intuneric), lasa personajului perspectiva deschisa. Verbul urma (sa joace) sinonim cu avea sa joace deschide o stare tensionala si, prin situarea lui in incipit, deschide o adevareata lume semantica prin care lectorul/ naratar e inscris in contemporanitatea evenimentelor contemplate in revenirea lor. Prin alaturarea formelor verbale perfect simplu/ imperfect se realizeaza, in cazul personajului Ion, tehnica basoreliefului prin crearea unui plan de adancime.
Sunt si cateva verbe la prezent: (si ea aAnai mai ) este (pe lume), (Florica) e (mireasa lui) carre marcheaza pentru narator, dar si pentru personajul Ion un prezent etern. Prin acest prezent, timpul naratiunii este situat in fluxul neintrerupt al timpului din perspectiva umana a personajului. Prin acest prezent, particularul (Ana, Florica) se inscrie in general: pamantul si iubirea.Verbele se risipesc, se pravale marcheaza pentru Ana acelasi prezent etern, “aceeasi viata nenorocita”. Verbul ia din propozitia “Cine ia insa in seama lacrimile unei mirese?…” marcheaza coincidenta dintre timpul istoriei si cel al discursului. Prin aceasta digresiune cu rol moralizator, timpul discursului se dilata.
Conditionalul, care este timpul ipotezei, marcheaza ipoteza inlaturata: (ea) n-ar fi tinut (de zestre) sau ipoteza admisa: s-ar fi ostenit, ar fi strans. Perfectul compus aAnai n-a putut (juca) aduce personajul ei in prim-plan. Perfectul compus fragmenteaza cursul evenimentelor intr-o secventa de anterioritate ireversibila ce incheie procesul erotic dintre Ion si Ana. Timpurile verbale precipita romanul spre punctul culminant si deznodamant.
Aplicand ipoteza superstructurala a gramaticii narative, obtinem:
· pentru Ion:
Situatie initiala: “Vasile baciu ii fagaduise tot.”
Element perturbator: “ii pomenea numele aAneii cineva.”
Actiune:Are loc nunta.
Element de reechilibrare: Danseaza cu Florica.
Situatie finala: “Numai tu mi-esti draga pe lume, Florica, auzi tu?…”
· pentru Ana:
Situatie initiala: “Sufletul ei dornic de iubire …”
Proces de transformare: Vede cum Ion o strange pe Florica.
Situatie finala: ”se porni pe un plans amar “.
Dupa modelul actantial studiat de Greimas, Genette, Ubersfield, un subiect pleaca in cautarea unui obiect. El este impulsionat de un destinator care il favorizeaza sau il impiedica; face cautarea in favoarea unui destinatar. Subiectul este ajutat in cautarea lui de un adjuvant si intampina adversitatea unui opozant. In primul fragment, Ion cauta pamantul fiind impins de un destinator precum saracia si ambitia. Adjuvant sunt petitoarele, iar Vasile Baciu si Ana sunt opozantii. La nunta, impinsa de erosul-destinator, Ana cauta iubirea lui Ion, avand drept adjuvanti pe nuntasi, dar opozantul este Florica. Acelasi eros-destinator il determina pe Ion sa caute alt obiect: dragostea Floricai. In acest scop intunericul si Somesana ii sunt adjuvanti pentru ca poate sa o imbratiseze pe Florica, dar nu poate scapa de opozantul Ana.
Cel care aduce in fata lectorului/ naratar universul fictional este naratorul omniscient care stie mai multe decat personajele, prin viziunea narativa “din spate”. Naratorul e subiectul enuntarii, alege, filtreaza actiunea prin ochii anumitor personaje, alege modul de expunere. L-am putea contura si totusi el ramane o imagine fugitiva, are mereu masti contradictorii si penduleaza intre autor si personaje. Il gasim cu siguranta la nivelul apreciativ, care nu apartine nici experientei noastre de cititori, nici autorului (Umberto Eco). Fragmentul este o naratiune la persoana a treia in care naratorul nu este prezent in istorie ca actor. Punctul de vedere din care este privit universul operei este al naratorului, dar si al actorului (Ion, Ana). Naratorul revela viata interioara a personajelor, perceptia lui este atat interna, cat si externa.
Uneori naratorul isi pierde obiectivitatea si introduce gandurile personajelor, comprimandu-le. El se distanteaza si se apropie de evenimente, in anumite momente ale enuntului fiind substituit de personaj. Pentru moment, relatarea evenimentelor numai este voit neutra si impersonala:
- Ana: suferintele, sufletul ei dornic de iubire, nerabdare placuta, (s-ar fi ostenit) prea tare, rusinata, geloasa, (ar fi strans) mai tare, multumita, plutind, nour de fericire, se simtea rasplatita.
- Ion: fierbea, inchipuindu-si, (soptea) ragusit, (ochii) inflacarati, navalnic, crasnind din dinti.
- Ana: ca muscata de vipera, (se pravale) furtunos, (viata) nenorocita, (presimtirile) nemiloase.
De asemenea subiectivitatea naratorului se remarca si prin folosirea pronumelor personale: ea, (n-a putut juca) ea aAnai, (mireasa) lui, (pamanturile) lui aale lui Ioni, (sufletul) ei, (gura) ei aale Aneii, (soldurile) ei aale Floricaii. Nu exista marci formale ale naratorului in naratiune, dar cuvintele “Cine ia insa in seama lacrimile unei mirese?…” apartin naratorului a carui voce se confunda cu a Anei, dar si cu a lectorului/ naratar. Fragmentul este de tip narativ auctorial in care centrul de orientare a cititorului este lectorul in calitate de creator al naratiunii.
Textul cuprinde toate componentele destinate a-l face narativ: un autor (Liviu Rebreanu), un cititor (lectorul/naratar), o suita de actiuni (marcate in schema textuala a naratiunii cronologice), o povestire (Ion se casatoreste cu Ana), un univers afectiv (caracterul moralizator), un univers narativ ce cuprinde decoruri ( pamanturile, un petec de padure, zlot de argint, strachina, hartie de douazeci de coroane, lavita, usa ), personaje (Ion, Ana, Vasile Baciu, Florica, cineva, nuntasii, Herdelea, Titu, Briceag, lautarii), o epoca (inceputul secolului al XX-lea), niste locuri (satul Pripas cu pamanturile lui Vasile Baciu si curtea unde are loc nunta). Textul respecta principiul pertinentei, principiul sinceritatii, principiul informativitatii si principiul exhaustivitatii. Respecta de asemenea maximele conversationale.

NOTE:

1Apud. Mariana Tutescu, L’Argumentation. Introduction a l’etude du discours, p.329.
2Apud. Ibid., p.330.

3. Textul argumentativ

“Sofrologia este o scoala stiintifica, fondata in anul 1960 in Spania de catre pshiatrul columbian Alfonso Caycedo. Scopul pe care si-l propune este acela de a realiza o sinteza a tehnicilor de relaxare orientale si occidentale. Originea etimologica a termenului “sofrologie” provine din limba greaca si deseneaza stiinta armoniei constiintei (“sos”= armonie, echilibru; “phren”= creier, constiinta; “logos” = stiinta).
Asadar, sofrologia reprezinta un ansamblu de metode prin care se produce o modificare a starii constiintei, avand drept scop realizarea unei stari de seninatate, echilibru, armonie. Rezulta starea sofronica, situata intre somn si veghe, si care poate avea diferite trepte, de la reverie la transa. De mentionat faptul ca in oricare din treptele acestei stari se mentine o fanta constienta.
Sofrologia nu este, cum cred multi, un nume nou dat hipnozei. Aceasta este numai unul din numeroasele domenii explorate de sofrologie, ca, de altfel, toate tehnicile de relaxare si psihoterapie. De asemenea nu este nici yoga sau Zen de “forma” occidentala, desi anumite tehnici ale acestor discipline orientale au fost utilizate, indeosebi in metoda “relaxarii dinamice” a lui Caycedo, retinandu-se tehnicile de activare si integrare a personalitatii.
Pe de o parte, sofrologia este o stiinta medicala, pe de alta parte o filozofie, un mod de a trai, a fi si a gandi. I se pot da numeroase definitii, dar singura modalitate de a sti cu adevarat ce este e aceea de a o experimenta. De altfel, sofrologia se situeaza pe pozitiile fenomenologiei si prin diferitele ei exercitii fizice, mintale si spirituale se constata o schimbare a starii de constiinta, care reprezinta o experienta personala pentru fiecare in parte. Sofrologii ne indeamna sa practicam aceste exercitii ca pe niste experiente traite “aici si acum”. Cu alte cuvinte, ne invata sa traim in prezent.

Ca bun fenomenolog, Caycedo pleaca in Extremul Orient pentru a se apropia de “faptele” fenomenului yoga. Un yoghin de 80 de ani avea sa-i faca intr-o zi o remarca: “ Efectuand in fiecare zi exercitiile asa cum ai vazut, iau cunostinta de noi parti ale corpului meu, deci imi largesc campul constiintei mele”. Acest indemn l-a determinat pe Caycedo sa formuleze unul din principiile de baza ale sofrologiei, si anume principiul schemei corporale. El se refera la faptul ca schema corporala (reprezentarea pe care fiecare si-o face asupra corpului sau si care-i permite sa se repereze in spatiu” se integreaza progresiv in constiinta, intarind structurile acesteia si largind campul sau perceptiv si chiar afectiv. Astfel, schema corporala trebuie traita ca o realitate si nu ca un “lucru” pe care-l percepem la intamplare.”

(Cercetator stiintific Odette Girlasu, Institutul de Psihologie, Elemente de sofrologie, in „Psihologia”, Societatea Stiinta si Tehnica, 1/1994).

Subiectul enuntiator al textului argumentativ este Odette Girlasu, auditoriul constituindu-l cititorii revistei „Psihologia”. Subiectul enuntiator isi alege drept argumentator pe psihiatrul columbian Alfonso Caycedo., iar argumentarul , subiectul argumentat , il constituie , dupa cum arata si titlul, sofrologia. Sprijinindu-se pe cunoasterea caracteristicilor generale ale textului argumentativ si a metodelor planului traditional, cititorul identifica aceste 3 etape:
- expunerea tezei in primul paragraf, de modalizare si in al doilea paragraf, prin folosirea unui vocabular stiintific si a conectorilor logici (asadar, rezulta, de mentionat ca);
- expunerea tezei refuzate printr-un dialog cu sustinatorii ei (cum cred multi) in paragraful 3;
- dezvoltarea tezei propuse in paragrafele 4 si 5.
Un text argumentativ este sustinut de un ansamblu sintactico- semantic de scheme argumentative. Schema generala a discursului argumentativ este: premisa?argument(e)?concluzie.Im textul ales, putem aplica aceasta schema de cel putin 4 ori:
1)Premisa: Sofrologia este scoala stiintifica, fondata in anul 1960 in Spania de catre psihiatrul columbian Alfonso Caycedo.
Argumente:scopul ,originea etimologica.
Concluzie:Asadar, sofrologia reprezinta un ansamblu de metode…(paragrafele1,2)
2)Premisa: Sofrologia reprezinta un ansamblu de metode…
Argument: „…avand drept scop realizarea unei stari…”
Concluzie: Rezulta starea sofronica…
Concluzia e reluata intr-un nou enunt marcat printr-un indice al enuntarii:de mentionat faptul ca…(paragraful 2).
3) Premisa: Sofrologia nu este hipnoza ,yoga sau Zen.
Argument: „este numai unul din numeroasele domenii explorate…”, „anumite tehnici au fost utilizate…”.
Concluzie: „Pe de o parte, , sofrologia este o stiinta medicala, pe de alta parte, o filozofie, un mod de a trai, a fi si a gandi.”
Aceasta concluzie este reluata apoi, fapt marcat de indici ai enuntarii precum:de altfel, ca , cu alte cuvinte.
4)Premisa: Caycedo pleaca in Extremul Orient.
Argument: Un yoghin avea sa-i faca o remarca.
Concluzie: Caycedo formuleaza un principiu al sofrologiei. (paragaful 5)
Aceasta concluzie devine si teza fragmentului, teza reluata apoi prin intermediul sintagmei de altfel. Teza fragmentului este formularea principiului schemei corporale, principiu al sofrologiei, repetarea termenuilui schema corporala fiind in fapt o reamintire a tezei.
Pornind de la o taxonomie a argumentelor realizata de Mariana Tutescu1, vom urmari fiecare din cele din cele 4 demersuri argumentative ale subiectului enuntiator.
Prima premisa (din paragraful 1) este sustinuta de un argument de autoritate in care adevarul concluziei se sprijina pe persoana enuntiatorului pe psihiatrul columbian Alfonso Caycedo care fondeaza in anul 1960 in Spania sorologia. Schema argumentului de autoritate este:
Tot ce spune Caycedo este adevarat.
Caycedo spune ca P ( Sofrologia este scoala stiintifica.)
Deci P este adevarat.
Argumentul de autoritate se sprijina pe credibilitatea expertului citat si pe pertinenta cercetarii sale privind tema in discutie.
Un argument oferit este ca scopul sofrologiei este „ acela de a realiza o sinteza a tehnicilor de relaxare orientale si occidentale.” Prin demonstativul acela se introduce o idee noua: scopul. Prezentarea scopului este, dupa Perelman si Olbrechts-Tyteca, un argument bazat pe scopuri. Folosirea cuvantului relaxare conduce la realizarea unui argumennt pragmatic, prin care un act e apreciat in functie de consecintele favorabile. Alt argument este originea etimologica a cuvantului sofrologie: „stiinta armoniei constiintei. Folosirea cuvantului armonie conduce la un argument pragmatic. Prin conjunctia si (desemneaza) se realizeaza adiiia unei idei (sensul), iar verbul desemneaza face legatura intre doua idei: loc de provenienta si sens. Concluzia este prefatata de conjunctia asadar, articulatie de sfarsit, marca a consecintei, care arata ca sofrologia urmareste o modificare a constiintei .
Prin verbul reprezintase face legatura cu ideea anterioara. Faptul ca sofrologia reprezinta metodele de modificare a starii constiintei constituie premisa celui de-al doilea demers argumentativ. Argumentul bazat pe scopuri (avand drept scop realizarea unei stari de seninatate, armonie si echilibru) este sn acelasi timp unul pragmatic. Concluzia (Rezulta starea sofronica…) se bazeaza pe o implicatie, pe un argument de tranzitivitate. Pornind de la schema:
1)a si b
2)b si c
3)a si c obtinem:
1)sofrologia si modificarea starii constiintei
2)modificarea starii constiintei si seninatate
3)stare sofronica=seninatate.
Urmatoarea propozitie inceputa prin de mentionat faptul ca nu face decat sa accentueze existenta „fantei constiente”.
Cel de-al treilea demers argumentativ se bazeaza pe refuzarea unei teze. Premisa este: sofrologia nu este nici hipnoza, nici yoga, nici Zen. Cei care fac aceasta confuzie (multi) merg pe un paralogism de compozitie, atribuind totului o proprietate a unei parti relative. Este o argumentatie prin termeni contrari care conduc la o generalizare plecand de la situatii particulare ( hipnoza, yoga, Zen ): sofrologia exploreaza, printre domeniile ei, si hipnoza, iar tehnicile de yoga si de Zen au fost utilizate de Caycedo in studiul sau, argumentul fiind de comparare si de tranzitivitate bazata pe incluziune.
Concluzia bazata pe o alternativa (pe de o parte…pe de alta parte ) este un argument de reciprocitate care rezulta din transpozitia punctelor de vedere simetrice: Sofrologia este o stiinta medicala si filozofie, mod de a trai, a fi si a gandi. Printr-un dar implicativ epistemic se arata necesitatea dea experimenta sofrologia. Folosind termeni precum aici si acum se utilizeaza un argument de ilustrare care arara varietatea aplicatiilor posibile (exercitii fizice, mintale si spirituale).
Al patrulea demers argumentativ are ca premisa plecarea lui Caycedo in Extremul Orient pentru a se apropia de fenomenul yoga. Autoarea il desemneaza pe Caycedo prin utilizarea descrierii care il caracterizeaza conceptual: psiatrul columbian, bun fenomenolog. Plecarea lui Caycedo este un argument pe sacrificare, caci fenomenologul e dispus sa faca un sacrificiu pentru a ajunge la un rezultat. Pe baza unui argument de risipire, Caycedo este incitat sa continue actiunea pana la reusita finala. Argumentul din acest demers argumentativ este ca un yoghin de 80 de ani ti face o remarca: „Efectuand in fiecare zi exercitiile asa cum ai vazut, iau cunostinta de noi parti ale corpului meu, deci imi largesc campul constiintei mele.” Cuvintele yoghinului se constituie intr-un demers argumentativ:
Premisa: Fac exercitii in fiecare zi.
Argument: „iau cunostinta cu noi parti ale corpului meu”
Concluzie : „deci imi largesc campul constiintei mele” (concluzie marcata formal prin conectorul deci ).
Caycedo foloseste cuvintele yoghinului atat ca o cauza cat si ca un mijloc. Cuvintele yoghinului aduc in discutie avantajul exercitiilor fizice, se constituie ca un argument pragmatic, dar si ca un argument al depasirii, insistand asupra posibilitatii de a merge mereu mai departe, in sensul dorit. Cuvintele yoghinului sunt date ca exemplu, ca element de dovedire si il angajeaza pe enuntiator, pe Caycedo, lao anumita marturisire. Cuvintele yoghinului sunt un argument care face apel la respect, el devenind garant personal al punctului de vedere exprimat.
Plecand de la cuvintele yoghinului, Caycedo formuleaza o concluzie: enunta principiul schemei corporale, ca o aditie la ideea yoghinului: si anume. Caycedo apeleaza la argumentul autoritatii polifonice. Exista astfel un dire1 (cuvintele yoghinului) si un dire2 (cuvintele lui Caycedo). Autoritatea polifonioca are doua etape: a)Locutorul L (Caycedo) introduce in discursul sau un enuntiator (yoghinul) care afirma propozitia P („Efectuand in fiecare zi exercitiile…). Caycedo arata un lucru, face o asertiune printr-o voce care nu e a sa. b)Aceasta prima asertiune e sprijinita pe o a doua „Acest indemn l-a determinat pe Caycedo sa formuleze principiul schemei corporale.”. A doua asertiune o numim propozitia Q. Astfel locutorul (Caycedo) se identifica cu enuntiatorul (xoghinul). Admiterea lui P face necesara si admiterea lui Q. Plecand de la asertiunea P, locutorul are dreptul sa aserteze Q (O. Ducrot2). Urmeaza apoi o repetare a termenului de schema corporala care nu face decat sa aminteasca ceva ce tocmai a fost spus: „schema corporala se integreaza progresiv in constiinta, intarind structurile acesteia si largind campul sau perceptiv si chiar afectiv”. Urmeaza apoi concluzia, devenita si teza demersului, concluzie marcata prin conectorul astfel: „schema corporala trebuie traita ca o realitate”.
Demersul argumentativ se sprijina pe pronume si adjective pronominale demonstrative care fac legatura intre idei: aceasta (paragraful 3), acesteia (paragraful 5). O legatura intre idei, printr-un proces de aditie, fac si conectorii si (paragraful 1), si (paragraful 2), de asemenea (paragraful 3), si (paragraful 4), sau printr-un proces de opozitie si nu (paragraful 5). Alte demonstrative nehotarate amintesc ceea ce deja a fost spus: acestei (paragraful 2), acest (paragraful 5), anumite (paragraful3) sau introduc o noua idee: aceea (paragraful 4).
Ca indici lexicali, campurile lexicale sunt valorizate sau devalorizate prin marci enuntiative. Campul constiintei este valorizat pozitiv, cel al hipnozei )confundata cu sofrologia) e valorizat negativ. In paragrafele 1, 2, 4, 5 se urmareste abordarea stiintifica a sofrologiei si in acest context campul constiintei este vazut ca reprezentand realitatea: sofrologia, psihiatrul, tehnici de relaxare, stiinta armoniei si constiintei, starii constiintei, stari de seninatate, armonie, echilibru, somn, veghe, reverie, transa, fanta constienta (paragrafele1,2), stiinta medicala, filozofie, mod de a trai, a fi si a gandi, fenomenologiei, exercitii fizice si mentale, stare de constiinta, experienta personala, exercitii, „experientei traite”, fenomenolog, „faptele” fenomenului yoga, yoghin, cunostinta, campul constiintei mele, principiul schemei corporale, campul perceptiv si afectiv (paragrafele 4,5). In paragraful 3, hipnoza este vazuta ca aparenta a sofrologiei: domenii explorate de sofrologie, tehnici de relaxare si psihoterapie, yoga, Zen, tehnici, discipline orientale, „relaxarii dinamice”, tehnicile de activare si integrare a personalitatii. Acelasi camp semantic este valorizat diferit, in functie de ideea pe care o sustine: realitatea sau aparenta.
Ca indici ai enuntarii sunt folosite procedee precum: folosirea termenilor sau expresiilor care exprima direct o judecata de valoare: cum cred unii si folosirea termenilor sau expresiilor care exprima indirect o judecata de valoare: I se pot da (numeroase definitii), a sti cu adevarat ( ce este), (sofrologii) ne indeamna.
Ca indici de organizare sunt prezenti conectorii logici. Absenti din primul paragraf, conectorii confera textului o demonstratie logica. Conectori precum asadar, pe de o parte… pe de alta parte, astfel realizeaza conexiuni majore intre argumente sau intre etapele circuitului argumentativ. Alti conectori: rezulta, de mentionat faptul ca (paragraful 2), numai, ca, de altfel, de asemenea, desi (paragraful 3), dar, de altfel, ca, cu alte cuvinte (paragraful 4), deci, l-a determinat, si anume, se refera la (paragraful 5) realizeaza conexiuni secundare interne unui argument. Dispunerea textului in 5 paragrafe e un indice care se impune in timpul unei lecturi globale. Timpul verbelor este prezentul etern, neutru, timp al reprezentarii actualizatoare, a inscrierii particularului in general, al implicarii enuntiatorului/autor.
Tot textul se dovedeste a fi un scop ce poate fi prezentat drept jalon, o etapa catre o anume directie: acceptarea sofrologiei. Solutia este acceptata doar daca este divizata in etape. Fiecarei faze a argumentarii ii corespunde o decizie, susceptibila de a modifica maniera, de a vedea lucrurile in vederea adoptarii unei decizii ulterioare. Fiecare etapa modifica atitudinea interlocutorului care se afla in fata unei noi configurari a situatiei care modifica atitudinea inainte de obtinerea solutiei finele. Textul argumentativ asigura persuadarea auditorului/lector si contribuie la dimensiunea perlocutorie a mesajului.

NOTE:
1Mariana Tutescu, L’Argumentation. Introduction a l’etude du discours, pp. 199-221.
2Apud. Ibid., p.203.

4. Textul 4

“(E1)... Tot ce vezi in micul atom pe care te-ai nascut trebuia sa fie la locul lui si la timpul lui anumit, dupa poruncile nestramutate ale celui care cuprinde tot. (E2) Oamenii cred ca copilul acela care a murit a cazut in apa din intamplare si ca tot din intamplare a ars casa aceea; (E3) dar nu exista intamplare; totul e incercare sau pedeapsa, sau rasplata, sau prevedere (...) (E4) Biet muritor ce esti, nu mai cerceta ceea ce trebuie sa adori.
- (E5 ) Dar... spune Zadig.
Insa in timp ce rostea acest dar, ingerul isi lua zborul catre al zecelea cer. Zadig, in genunchi, se inchina Providentei si se supuse. Ingerul striga catre el din inaltul vazduhului:
- (E6) Ia-ti calea catre Babilon.”
(Voltaire, „Zadig” in Candid sau optimismul, trad. de Al. Phillipide, Chisinau, Hiperion, 1993, p. 66.)

Conversatia se deschide brusc cu introducerea temei anticipand, intre emitator si receptor, un conflict asupra valorilor de baza:credinta religioasa. Ingerul rezolva conflictul intr-un mod impersonal: foloseste cuvinte precum: tot, oamenii, totul. Cuvantul tot este o presecventa pentru secventa de baza (E3). Prin doua verdicte(Austin): (E1) -; verdict bazat pe evidenta si (E3 ), ingerul vrea de la Zadig un act promisiv: sa ramana intr-o stare, sa faca ceva (nu cerceta) pentru cineva (pentru Providenta). (E1) si (E2) sunt presecvente-argumente la secventa de baza: „nu exista intamplare, totul e incercare sau pedeapsa, sau prevedere.” (E2) este premisa, (E1) este argumentul, iar (E3) este concluzia. Prin subiectul dezbaterii, ingerul realizeaza o comunicare persuasiva, iar modalitatea folosita este ethosul: ingerul a perceput auditoriul si modul in care va fi perceput, cu mult inainte ca el sa comunice. Organizarea discursului influenteaza in mod indirect pathosul. Factorii care ofera credibilitate ingerului sunt: calificarea si experienta ingerului, dinamismul subiectului si adevarul. Ingerul foloseste un procedeu semantic al adevarului: arata ce e fals („oamenii cred... (E3) ) si prin conectorul dar arata ce e adevarat: (E3), (E1). Adevarul e perceput prin simturi: „tot ce vezi...” . Pe langa argumentele cu o singura fateta (E1), cu dubla fateta (E2+E3), ingerul aduce si dovezi: copilul inecat, casa arsa. Folosindu-se de procedeul inductiei, plecand de la elemente particulare (copilul, casa), ingerul vrea ca Zadig sa ajunga la concluzia implicita: Totul este determinat de Dumnezeu. Aceasta concluzie (E1) are forta argumentativa, chiar daca Zadig pare a cauta un contrargument. (E3), tinta argumentativa orienteaza argumentarea: „nu exista intamplare...”, indicand lui Zadig un principiu de viata, o atitudine cognitiva (cunoasterea lui Dumnezeu), determinand modificarea starii psihologice a interlocutorului.

Cadrul in care se desfasoara comunicarea este unul formal, relatia fiind asimetrica: prin statutul de reprezentant al lui Dumnezeu, ingerul are puterea, are comportament dominator (da ordine: nu cerceta, ia calea). Atitudinea lui este una de presiune, dovedind superioritatea si responsabilitatea: (E4), (E6). Dupa doua reprezentative (Searle): (E 1 ) si (E 3 ) prin care este redata in mod adecvat realitatea, urmeaza doua directive sau decrete (E 4), (E 6) prin care ingerul impune o cerinta imperioasa. Dupa o constatare (biet muritor ), Providenta vrea de la Zadig un gest declaratie care sa realizeze corespondenta dintre coiinutul propozitional (E 4 ) si realitate, in prezenta unei realitati extealingvistice, Biserica.
Suita de enunturi (E 1)-(E 4) si enuntul )E 6) respecta principiul sinceritatii: ingerul adera la cuvintele lui. Informatiile sunt necesare ( principiul informativitatii) si de cea mai mare importanta (principiul exhaustivitatii). Se respecta maxima modalitatii, exprimarea e clara, precisa, dar nu si maxima calitatii pentru ca informatia nu este concisa: (E 4) este precedata de (E 1), (E2), (E3), textul abunda in informatii si in ipoteze implicite: (E 1 ), ( E 2 ), (E3), (E4). Data fiind functia de a convinge, ingerul cade in retorism: prin folosirea unor cuvinte solemne (Providenta, Babilon) da o nota de patetism discursului. Dar maxima modalitatii este respectata: la nivel fonetic, claritatea se manifesta prin dictia corecta, pronuntia clara, rostirea fluenta, la nivel sintactic, prin constructiile firesti, logice, la nivel semantic , prin folosirea cuvintelor larga circulatie in limba literara, al caror sens este bine cunoescut. Cuvintele sunt folosite cu sens conotativ; metafora micul atom (Pamantul) sufivciente elemente dezambiguizatoare pentru relevarea sensului.
Ingerul introduce tema, o coreleaza (E6), dar nu ii da dreptul la cuvant lui Zadig pentru ca zboara. Alternanta replicilor este minima: „-Dar...” realizeaza disjunctia comprehensiva. Nu este ascultare dialogica, iar un raspuns trunchiat al lui Zadig („-Dar...”) incalca maxima calitatii si a modalitatii.Considerand ca ar spune ceva fals sau inutil, ingerul nu-l lasa pe Zadig sa continue si astfel maxima calitatii este incalcata. Decalajul de informatie existent intre Zadig si inger, obscuritatea, incalca maxima modalitatii. La nivel semantic, ingerul nu poate primi infomatiile necesare intelegerii enuntului: el zboara. E incalcata maxima cantitatii: (E5) nu e un enunt informativ. Ingerul considera ca interventia lui Zadig ar fi deplasata si de aceea zboara: se incalca maxima relatiei. Zadig vrea sa coopereze, dar nu exista sincronizare interactionala. Ingerul deschide dialogul printr-o asertare, il mentine printr-un argument de tip asertare si il incheie printr-un ordin (E4) neoferind dreptul la cuvant receptorului.
Reusita persuadarii este determinata de calitatea argumentelor (tot, totul, dar) si de prestigiul emitatorului (inger). Dar (E3)este un conector argumentativ care indica orientarea argumentativa, (E3) fiind un argument in favoarea unei concluzii vizate de inger. Pentru a persuada, ingerul foloseste „ancore” precum: tot ce vezi, copilul, casa, evaluarea negativa a doua obiecte (copilul inecat, casa arsa) care vor fi evaluate pozitiv (dorinta lui Dumnezeu), dezechilibrul creat intre placerea simtita (credinta) si informatia declansatoare de panica (casa arsa, copilul inecat). La nivel semantic, se remarca campul lexical al dogmei lui Dumnezeu: tot, atom, locul, timpul, poruncile, celui care cuprinde tot, totul, incercare, rasplata, prevedere, muritor, sa adori, ingerul, cer, in genunchi, se inchina, se supune, vazduhului, Babilon. Prin cuvintele mai putin folosite (atom, sa adori), valoarea semantica e mai mare. In mesajul ingerului un singur cuvant se repeta des: intamplare (de 3 ori), dar acesta reprezinta tocmai elementul-surpriza care ofera valoare pragmatica textului.
Locutorul A (ingerul) impune o lege morala (credinta in Dumnezeu). Aceasta lege exprima principiul pertinentei care arata incidenta lui E3 asupra lui E2. Acel dar al lui Zadig ramas in suspans fie se opune ordinului instituit de inger, fie se opune tezei conform careia Providenta determina totul. El poate sa conteste fie interdictia ingerului, fie continutul tezei care arata ca totul este impus de Providenta. Dupa Searle, respingerea lui Zadigeste un act indirect de limbaj cu urmatoarele etape:
Etapa 1: A face o propunere lui B, B raspunde (Dar …) (conversatia)
Etapa 2: B este cooperativ in conversatie, remarca se doreste pertinenta (principiul cooperarii)
Etapa 3: Raspunsul lui Zadig poate fi o acceptare, o respingere sau o contra-propunere (teoria actelor de limbaj).
Etapa 4: Dar enuntarea nu exprima nimic din cele prezentate mai sus si nu constituie raspunsul pertinent.
Etapa 5: El vrea probabil, sa spuna mai mult: alocutorul presupune ca remarca sa este pertinenta.
Etapa 6: Eu stiu ca a cere cuiva sa nu cerceteze presupune a nega curiozitatea umana; stiu, de asemenea, ca a crede fara dovezi este esenta dogmei crestine (informatia factuala din planul indepartat)
Etapa 7:B nu poate fi in acelasi timp si credincios si necredincios.
Etapa 8: Una din conditiile pregatitoare ale acceptarii unei propozitii consta in capacitatea de intreprinde actul predicat (teoria actelor de limbaj).
Etapa 9: Eu stiu, deci, cs el a spus ceva (Dar…) ce implica faptul ca nu poate sa accepte aceasta propozitie.
Etapa 10: Scopul sau ilocutionar primar este probabil de a respinge propozitia.
Poate ca acest dar ramane suspendat pentru ca Zadig (B) nu are nici un argument pe care sa-l ofere lui A, dar vrea sa-si arate refuzul. Astfel omul nu poate sa se resemneze in fata sortii; chiar daca motivul oferit de el nu este suficient pentru a argumenta, totusi demnitatea ii impune sa marcheze deschiderea catre o argumentare in favoarea unei teze contrare.
Se pune alta problema: daca ingerul pleaca pentru ca si-a terminat misiunea si nu-l mai intereseaza Zadig sau daca vrea sa se eschiveze pentru a nu raspunde obiectiilor aduse de Zadig. Ingerul a recurs la un argument de autoritate pentru a nu face ca discutia sa deturneze in dezavantajul Providentei. Gestul de supunere al lui Zadig poate fi interpretat in doua moduri: Zadig il adora pe Dumnezeu si se supune; naratorul descrie doar gestul lui Zadig fara a-i marca si sentimentele. In acest al doilea caz doar gesturile marcheaza supunerea (in genunchi pronunta formule tip intr-un cadru institutional). Ingerul ii cere lui Zadig o promisiune, vrea ca el sa doreasca, sa fie interesat in actiune, sa prefere realizarea actului in locul nerealizarii lui; si totusi zboara. Dupa Grice, L (ingerul locutor ) vrea sa spuna ceva (E4), dandu-i de inteles lui Zadig sa-l adore pe Dumnezeu. El are intentia (I1) de a determina prin enuntarea lui P (E4) un anumit raspuns R (ascultarea ordinului si inchinarea catre Dumnezeu) din partea alocutorului (Zadig); are intentia I2 ca Zadig sa identifice intentia lui L (de aceea si yboara). L are intentia I3 ca aceasta identificare din partea lui Zadig a intentiei lui L sa functioneze ca temei pentru Zadig de a raspunde R. Chiar daca initial nu manifesta ascultare (Dar…), Zadig identifica I2 ca temei pentru a raspunde prin obedienta (in genunchi, se inchina Providentei si se supuse). Dupa ce ingerul realizeaza actul locutionar, de producere a enunturilor (E1)-(E4) prin utilizarea unor cuvinte cu sens si semnificatie, cauta sa-l influenteze pe Zadig in a se inchina catre Dumnezeu (in genunchi, se inchina Providentei), ajungand ca prin act perlocutiv sa-l si influenteze:exercitivul se supuse. Prin statutul sau de reprezentant al lui Dumnezeu, ingerul manifesta in special acte exercitive, ordine(E4),(E6).Verbul se supusesemnifica faptul ca subiectul realizeaza o serie de gesturi care arata supunerea (se asaza in genunchi, pronunta cuvinte pioase), dar noi nu stim nimic despre starea lui sufleteasca. In aceasta interpretare „pragmatica” descoperim problema”delopcutivitatii” a lui Emile Benveniste, unde verbul a se inchina presupune sensul „eu zic: ma inchin”, iar a se supune inseamna „eu spun: ma supun”.
Prin gestul de supunere, cooperarea este finalizata. Zadig, auditoriul, poate fi vazut ca un „eu ideal” este figura unui partener ideal: „un locutor care aplica un demers argumentativ se pregateste sa comunice imaginandu-si existenta unui auditoriu care, pe langa faptul ca este capabil sa-l urmareasca si sa-i raspunda solicitarilor, poate sa-l testeze si sa-l evalueze. Un auditoriu care are aceasta competenta este un partener ideal al unei intalniri dialectice” (Golden).

BIBLIOGRAFIE

1. Budau, Eugen, Moduri de expunere si de organizare compozitionala in opera literara (I). Naratiunea, in „Convorbiri didactice”, „Bacovia”, Bacau, IV, 11/1993, pp.8-12.
2. Budau, Eugen, Moduri de expunere si de organizare compozitionala in opera literara (II). Descrierea, in „Convorbiri didactice”, „Bacovia”, Bacau, IV, 12-13, pp. 16-20.
3. Constantinescu, Viorica S., Curs de teoria literaturii (Partea I) , Iasi, Univ. „Al. I. Cuza”, Facultatea de Litere, 1991.
4. Coteanu, Ion, Gramatica. Stilistica. Compozitie, Bucuresti, Editura Stiintifica, 1990.
5. Covrig-Nonea, Ion, Notiuni de compozitie si stil, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1970.
6. Cvasnii, Maria, Un aspect al constructiei dialogului- intreruperea replicii, in „Limba si literatura romana”, Bucuresti, 2/198, pp. 187-193.
7. Coordonator Ducrot, Oswald, Les Mots du discours, Les Editions du Minuit, Paris, 1980.
8. Eco, Umberto, Limitele interpretarii, Constanta, Pontica, 1996.
9. Eco, Umberto, Sase plimbari prin padurea narativa, Constanta, Pontica, 1997.
10. Eliade, Pompiliu, Ce este literatura?, Cluj, Dacia, 1978.
11. Forster, E. M., Aspecte ale romanului, Bucuresti, Editura pentru Literatura universala, 1968.
12. Frye, Northrop, Anatomia criticii, Bucuresti, Univers, 1972.
13. Ghita, Gh. si Fierascu, C., Dictionar de terminologie literara, Bucuresti, Editura Ion Creanga, 1973.
14. Goia, Vistian, Retorica si argumentatie, in „Limba si literatura romana”, Bucuresti, X X VII, 1/1998, pp. 7-10.
15. Ionescu-Ruxandoiu, Liliana, Conversatia-structuri si strategii, sugestii pentru o pragmatica a limbii vorbite, Bucuresti, Editura All, 2000.
16. Ionescu-Ruxandoiu, Liliana, Naratiune si dialog in proza romaneasca. Elemente de pragmatica a textului literar, Bucuresti, Editura Academiei, 1991.
17. Ionescu-Ruxandoiu, Liliana, Principii de baza ale comunicarii, in „Limba si literatura romana”, Bucuresti, XXIX, 4/2000, pp. 8-13.
18. Larthomas, Pierre, Le Langage dramatique. Sa nature , ses procedes, 6-e edition sans correction, Paris, Presse Universitaire de France, 1997.
19. Leahu, Emil si Jamneala, Aurel, Poetica si stilistica, Editura Egal, Bacau, 1999.
20. Maingueneau, Dominique, Pragmatique pour le discours litteraire, Paris, Bordas, 1990.
21. Moduri de gandire, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1987.
22. Coordonator Marcus, Solomon, Semnificatie si comunicare in lumea contemporana, Bucuresti, Editura Politica, 1985.
23. Marcus, Solomon, Timpul, Bucuresti, Editura Albatros, 1985.
24. Marino, Adrian, Introducere in critica literara, Bucuresti, E. T., 1968.
25. Markiewicz, Henryk, Conceptele stiintei literaturii, Bucuresti, Editura Univers, 1988.
26. Mihai, Gheorghe, Psihologica argumentarii dialogale, Bucuresti, Editura Academiei, 1987.
27. Milas, Constantin, Introducere in stilistica oralitatii, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1988.
28. Nastasel, Eugen si Ursu, Ioana , Argumentul sau cuvantul bine gandit, prefata de Mircea malita, Bucuresti, Editura Stiintifica si Enciclopedica, 1980.
29. Oleron, Pierre, L’argumentation, deuxieme edition mise a jour, Paris, Presse Universitaire de France, 1987.
30. Philippide, Al., Pitorescul si primejdia lui, in Studii de literatura universala, Bucuresti, E. T., 1966.
31. Plantin, Cristian, Essai sur l’argumentation, Introduction a l’etude linguistique de la parole argumentative, Paris, Editions Kime, 1990.
32. Salavastru, Constantin, Antinomiile receptivitatii, incercare de pragmatica logica, Bucuresti, Editura Didactica si Pedagogica, 1997.
33. Salavastru, Constantin, Discursul puterii: incercare de retorica aplicata, Iasi, Istitutul Europe