Dependent, intr-o masura mai mare sau mai mica, de inaintasii sai (Alecsandri, Bolintineanu, Heliade, Gr. Alexandrescu), la varsta de 20 de ani Eminescu devine dintr-o data el insusi, neasteptat de nou si original, prin Epigonii. Acest poem (aparut pentru prima data in Convorbiri literare din luna august 1870) aduna, ca intr-un focar, principalele directii de dezvoltare a literaturii moderne, de pana la cel mai mare poet al nostru. c5i15ip
Compozitional, Epigonii se sprijina pe o antiteza, procedeu tipic romantic, intre trecutul insufletit de idealuri, epoca scriitorilor de la 1848, si prezentul dominat de scepticism rece. Apropiat ideologiceste de inaintasi, a caror spusa era santa si frumoasa, pentru ca era izvorata din inimi, poetul repudiaza scepticismul, insa constata totodata imposibilitatea de a i se sustrage, acesta fiind o trasatura inerenta epocii.
Prima parte a poemului este o oda inchinata zilelor de aur cand au trait poeti ce-au scris o limba ca un fagure de miere. Cresterea usor retorica a frazei poetice, ca si unele epitete ca: visari dulci si senine, dulci si mandre primaveri, verzi dumbravi cu filomele, mai amintesc de Alecsandri si Bolintineanu. Dar gestul scufundarii intr-o mare de vise, oceane de stele, zilele cu trei sori in frunte, izvoarele oglindirii si raurile de cantari sunt imagini care arata pe marele Eminescu.
Cum s-a mai observat, in partea a doua a poemului Eminescu e total original, purificat de orice urma de conventie si retorism. Acum apare miscarea abrupta, sacadata a frazei satirice. Propozitiile sunt scurte, interogative, juxtapuse, eliptice de predicat cele mai multe.
Metafora, prin care abstractiile devin materiale palpabile, se afla aici, in partea a doua a poeziei Epigonii, la locul ei mai mult ca oriunde: Epigonii sunt simtiri reci, harfe zdrobite; desi sunt tineri, mici de zile, sunt mari de patimi si cu inimi batrane, urate; in timp ce inaintasii, desi sunt batrani, au inimi mari, tinere inca. Contrastul tanar-batran, infatisat prin rasturnare, izbeste imaginatia, imprimandu-se cu o forta expresiva imposibil de aflat altundeva decat la Eminescu.
Ultimele 3-4 strofe ale Epigonilor realizeaza prin pana lui Eminescu una dintre cele mai patrunzatoare pagini lirice in care e vorba de scepticism: Epigonii privesc reci la lumea asta, dispretuiesc pe vizionari si considera ca totul e conventie, de vreme ce s-a constatat ca un lucru care azi e drept, maine poate deveni minciuna. Lupta inaintasilor a fost desarta si tinta lor nebuna. Scepticii formuleaza definitii schopenhauerinene de felul: Moartea succede vietii, viata succede la moarte. Lumea nu are — dupa dansii — alt sens. Cugetarea nu e decat o combinare maiestrita a unor lucruri care nu exista, o carte trista si-ncalcita, / Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra.
Asadar, poetul traieste o drama, drama neputintei iesirii din contemporaneitate, conditia de epigon sceptic fiind in cele din urma si a lui, cu toate ca ideologic ramane un adept al inaintasilor de la 1848. De aici decurge vibratia lirica intensa a poemului, care trebuie vazut ca un manifest poetic ivit intr-un moment de rascruce al dezvoltarii poeziei romanesti.
Scrisoarea III a aparut la 1 mai 1881, in Convorbiri literare. Simtindu-se atras de istorie, ca orice poet romantic, Eminescu transpune in opera sa momente incarcate de glorie din viata poporului roman. In evocarea istoriei atitudinea poetului are doua ipostaze: una eleigaca si cealalta satirica.
Viziunea elegiaca se manifesta cu pregnanta in poeziile in care panorama civilizatiei creeaza un sentiment al zadarniciei (Memento mori, Muresanu, Imparat si proletar).
In ce priveste satira, aceasta vizeaza toate laturile existentei sociale: lipsa de idealuri a tineretului (Junii corupti), scepticismul, impostura, superficialitatea (Epigonii), conditia geniului (Scrisoarea I, Scrisoarea II), snobismul (Ai nostri tineri), profanarea iubirii (Scrisoarea IV, Scrisoarea V), precum si lipsa unei conceptii superioare despre arta (Criticilor mei). Mihai Eminescu publica in Convorbiri literare o serie de poezii intitulare eufemistic Scrisori, care contin puternice accente satirice, ce se remarca printr-o vizibila unitate din punct de vedere al formularii si al tematicii. Toate aceste poeme de factura romantica au in centru motivul conditiei geniului nevoit sa traiasca intr-o societate incapabila sa-l inteleaga.
Scrisoarea III, care initial urma sa faca parte alaturi de Imparat si proletar din vastul poem Memento mori, se opreste la vremurile stralucite din timpul domniei lui Mircea cel Batran. Aici geniul este omul politic, Cezarul si conducatorul. Poemul este o creatie bazata pe antiteza dintre trecutul inaltator si prezentul decazut.
La nivelul compozitional distingem doua parti, prima avand patru tablouri si o desfasurare ampla, evocatoare si epopeica.
Tabloul intai debuteaza cu o alegorie menita sa sugereze puterea Imperiului Otoman. Povestea feerica incepe prin evocarea unui tanar sultan care doarme sub fereastra iubitei -; frumoasa Malcatun -; si care viseaza ca Luna (prefacuta in fecioara) il cheama intr-un straniu joc nuptial. Dupa disparitia lunii, visul capata o alta semnificatie: din inima sa creste un copac urias sub care se adaposteste intreg Universul.
Tabloul urmator consta intr-un succint episod dramatic, in care dialogul are o importanta deosebita. Sunt evocate cele doua personalitati istorice -; Mircea si Baiazid -; a caror miscare este scenica. Domnitorul roman se infatiseaza inca de la inceput ca un simbol al poporului nostru, ca o intruchipare a calitatilor morale ale acestuia. Eminescu il evoca ca pe un batran intelept, simplu dupa vorba, dupa port, care stie sa le faca o primire ospitaliera chiar si dusmanilor: Cat suntem inca pe pace, eu iti zic: Bine-ai venit! Mircea cel Batran da dovada de modestie: Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-spaimant, / Cum venira se facura toti o apa si-un pamant, dar si de demnitate: Despre partea inchinarii, insa, doamne, sa ne ierti. El sugereaza, de asemenea, cu multa diplomatie, utilitatea evitarii unui razboi.
Urmeaza apoi tabloul al treilea in care scena se transpune pe campul de lupta. De data aceasta, predominante sunt imaginile motorii, vizuale si cele auditive. Inca de la inceput atmosfera tensionata este sugerata prin miscarile naturii. Ostirea romana iese din umbra deasa a codrului si il loveste cu inversunare pe dusman. Poetul releva vitejia lui Mircea, care prin atitudinea sa isi incurajeaza ostenii: Mircea insusi mana-n lupta vijelia-ngrozitoare, / Care vine, vine, vine, calca totul in picioare. Contrastul dintre starea de spirit a domnului nostru si aceea a cotropitorului, care urla ca si leul in turbare, este evident. Imaginile realizate sunt apocaliptice: in fuga lor, caii iau pe copite fata negrului pamant, sagetile “se toarna” “ca nouri de arama si ca ropotul de grindini”, “Vajaind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie”.
In final, inclestarea armata se termina cu victoria lui Mircea cel Batran, armata otomana fiind aruncata ca pleava vanturata peste Dunare.
Ca si tabloul al treilea, cel de-al patrulea este descriptiv. Este evocat momentul de odihna al invingatorilor. Acum luna, Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn. Este o liniste plina de solemnitate ce contrasteaza cu tumultul bataliei. Intr-un cadru in care domneste un calm desavarsit este introdusa o nota idilica, concretizata prin cartea pe care fiul domnitorului o trimite dragei sale, de la Arges mai departe.
Aceasta parte echilibreaza constructia episodului si anunta, totodata, izbucnirea vehementa din episodul al doilea. Virulenta este foarte bine scoasa in evidenta prin antiteza trecut-prezent.
Diferenta izbitoare dintre veacul de aur si vremurile contemporane poetului este relevata de la inceput: De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii; / Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii…
Sagetile satirei Eminesciene vizeaza demagogia, falsul patriotism, lipsa de idealuri a tineretului. Poetul constata cu amaraciune si indignare: …castigul fara munca, iata singura pornire; / Virtutea? e o nerozie; Geniul? o nefericire. Discursurile, retoricele suliti sunt rostite din usa cafenelei. Daca in prima parte a poeziei domina epitetele ornante, in cea de-a doua politicienilor vremii le sunt atribuite epitete menite sa caracterizeze: uraciune, priviri imparosate, cocosati, lacomi, ochi bulbucati, sugerandu-se astfel dimensiunile lor sufletesti.
Pentru depasirea acestei realitati tragice, el cauta solutia tot in trecut, prin evocarea lui Vlad Tepes: Cum nu vii tu, Tepes doamne, …
Daca in partea intai a Scrisorii III fraza este lunga, cu o curgere lina, iar culoarea locala este sugerata printr-un limbaj usor arhaizant (oaspe, val-vartej), care scoate la iveala intelepciunea populara, in partea a doua fraza este abrupta; exista un numar mare de propozitii interogative si exclamative menite sa exprime revolta, ironia, sarcasmul poetului: Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni! / I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni! Cuvintele de factura populara sunt inlocuite cu neologismele: fameni, progenitura, perfid.
Asadar, Scrisoarea III, o vibranta expresie a patriotismului eminescian, contine idei sociale si politice.