Pulbicata in Covorbiri literare din 1 iulie 1885, Sara pe deal a fost
compusa la Viena, in 1871, finizata in 1872 si incorporata in
postuma Eco, forma ultima a poemului Ondina. Dragostea da poetului o sensibilitate
sporita pentru lucrurile din jurul sau. Tematic, Sara pe deal este poemul dorului
de dragoste, al visului pur. E visul tanarului abia iesit din adolescenta
care aspira spre ideal. Manat de dor, de o pornire adanca venita
din sine, el isi imagineaza - incinta experientei - poveste iubirii,
pe care o traieste ca pe o dorinta aprinsa si statornica. In viziunea
lui Eminescu, o astfel de iubire in care fiintele descopera armonia sufletelor
si frumusetea universului este reper de valoare suprema, echivalent vu valoarea
vietii insesi: "Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata
lui toata ?", idee ce poate fi comparata cu aceea din Luceafarul: "Si
pentru toate da-mi in schimb / O ora de iubire" sau din Pe langa
plopii fara sot: "O ora sa fi fost amici / Sa ne iubim cu dor / S-ascult
de glasul guiei mici / O ora si sa mor". l2e5ey
Compozitional poezia este o idila cu puternice note de pastel, prin care se
realizeaza un deplin echilibru intre planul erotic si planul naturii.
Organizarea ei compozitionala urmareste sa sugereze raportul de consoana dintre
cele doua realitati, prin incadrarea starii de suflet in starea
naturii. Pentru aceasta, poetul insista mai intai asupra planului
descriptiv, precum panitor in ultimele patru strofe, cu doar patru versuri
apartinand celuilalt plan, apoi in ultimele doua strofe, pune accentul
pe spectacolul erotic, refacand un fragment din ceremonialul cunoscut
al perechii eminesciene.
De la inceput Eminescu percepe cu exactitate componentele naturii si locul
obiectelor in spatiu. Imaginile au o sigurozitate realista, sunt usor
de recunoscut si de reconstruit. Imaginile sunt vizuale (cu alternante de umbra
si lumina urmarind miscarea naturii dinspre amurg spre noapte) si auditive.
Sunetele, estompate, cu o intensitate redusa, contribuie in mod paradoxal,
la accentuarea crescanda a tacerii generale. Ele sunt melodioase si melancolice:
"buciumul suna cu jale", "apele plang", "fluierele
murmura-n stana" ; familiare "scartaie-n vant
cumpana de la fantana", "toaca rasuna mai tare",
sau difuze: "cloputul umple cu glasul lui sara" alcatuind un strat
sonor secundar, ca o muzica discreta a naturii.
Spatiul poetic devine astfel larg, evocator. Nu e nici puternic, nici individualizat
prin detalii care particularizeaza excesiv, dar nici abstract, valabil oriunde
si oricand. Privelistea care rezulta are o linie romantica domoala, cu
turme care urca dealul, cu oamenii care vin de la coasa, cu sate pitite in
vale. Totul e domestic si pastoral, cu un aer de vechime nealterata. In
aceasta atmosfera, poetul, patenteaza un sentiment, sugerind paralelismul
psihic (om?natura) realizat poetic printr-o subtila trecere a valorilor metaforice
dintr-u plan in celalalt. Astfel, in strofa intai, jalea
buciumului si plansetul apelor sunt stari in care se reflecta de
fapt trairile sufletesti ale fetei care asteapta: "Sub un salcam,
draga, m-astepti tu pe mine". Tot asa epitetele din versul: "luna
pe cer trece-asa sfanta si clara" pot fi atribuite ochilor care privesc
cu dor: "Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara", iar metafora "stelele
nasc umezi pe bolta senina reprezinta echivalentul astral al lacrimilor care
apar fara voie si se sfarama cu straluciri diamantice intre genele
fiintei coplesite de tensiune "Pieptul de dor, fruntea de ganduri
ti-e plina". Spectacolul general al naturii e creat ca sa sustina prin
efectele lui de rezonanta afectiva, izbucnirea de nestapanit a dorului.
Versul declamatic care noteaza momentul: "Sufletul meu arde-n iubire ca
para", are dublu rol: inchide planul naturii si concentreaza poemul
pana la sfarsit in jurul povestii de dragoste. Se reia astfel
jocul initiatic: "Langa salcam sta?vom noi noaptea intreaga
/ Ore intregi spuneti voi cat imi este draga! // Ne-am razama
capetele-unul de altul / Si surazand vom adormi sub inaltul,
/ Vechiul salcam".
Este scrisa un vis in care indrogastitii, imbatati de farmec,
adorm, rezemati unul de celalalt, se contopesc in natura si refac, prin
pereche, unitatea primordiala a mitului.
Intrebarea finala: "Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da
viata lui toata", a fericirii si a nostalgiei totodata, inaltaproblematica
poemului intr-un plan dramatic profund, relevand aspiratia omului
spre ideal si neputinta de a-l atinge.
Poezia este scrisa in metru clasic, cu versuri de 12 silabe constand
dintr-un coriamb (troheu-iamb), doi dactili si un troheu a \ -; -;
\ | \ -; -; | \ -; -; | \ -; i precum si o cezura care
separa coriambul de restul versului si-l individualizeaza.
