q8x17xx
Pe Ahil il imbracase maica-sa in haine femeisti si-l tinea ascuns printre fete ca sa-l scape de mobilizare. In vremea aceea de vitejie cronica si generala s-a gasit, dar, cel putin o mama care sa puie mai presus viata decat gloria militara a fiului sau. Baiatul insa avea vocatie. Cand Odiseu, imbracat ca negustor, i-a aratat de o parte arme, de alta podoabe femeiesti, Ahil s-a repezit drept la sulita. In el, vitejia era geniu. Si asa Omer a avut pe cine sa cante si sa incredinteze dascalilor si scolarilor, spre milenara admiratie gramatico-morala. Dar acest erou-model a spus, dupa moarte, foarte amarat, ca mai bine sa fii randas intre vii decat om ilustru pe lumea cealalta.
Poetul Minulescu canta pe acei care nu s-au apropiat de spatele frontului nici macar pan la Cotofenesti. In textul simfoniei sale tricolore cuvantul lasitate rasuna ca motiv fundamental, cu o consecventa superwagneriana. Daca si-ar fi adus aminte de vechea prudenta a zanei Thetis si de scepticismul postum al fiului ei, ar fi privit mai indulgent poate lasitatea moderna. Mie, cel putin, acum indata dupa lectura, zambetul in care-i tinut intreg romanul imi pare, pe alocuri, patruns de oarecare asprime... Si alt cusur nu gasesc in aceasta carte splendida si diavoleasca.
Dar nu-i adevarat: acele tonuri surde de asprime satirica sunt, desigur, scrise dinadins, acolo unde trebuie, pentru ca sa fie imediat dizolvate in armonia voioasa care domina tabloul intreg sunt condimentele acestei armonii.
Materialul acestui poem umoristic este universal uman este omenirea dindaratul fronturilor de razboi, prezentata, se intelege, cu nuante si accente nationale. Cu privire agera si sigura,
Minulescu a patruns esenta pacatelor noastre: nevinovatia romana in materie de morala. Cer iertare ca am uitat numele cugetatorului patriot care a spus ca romanii sunt incapabili sa faca rau; numai strainii izbutesc sa-i arunce in ispita. Romanul lui Minulescu este ilustrarea poetica a acestui aforism: singurul ticalos propriu-zis in toata cartea este un armean, singurul care face moarte de om (pe vreme de razboi, ma rog!), un rus, incolo: blandetea, toleranta, dragostea se arata sa fie bogatia noastra nationala cea mai necontestabila.
Cu simtul sigur al perfectului artist, poetul si-a potrivit punctul de vizare cu acest caracter fundamental al materialului sau: umor continuu, cu neistovita verva, colorat de scanteierea comparatiilor care amuza irezistibil atentia si surprind fantezia cu perspective si ecouri comic poetice de o curioasa splendoare. In acest comic poetic, construit cu agera reflectie din o rara bogatie de impresii si sustinut cu maiastra indemanare, sta, mi se pare, sensul estetic al lucrarii. Viu si repede, ca si sclipirea imaginilor scurte si totusi saturate de forma si culoare, alearga povestirea si ne fura cu ea fara sa prindem de veste. E graba insasi, e nesiguranta, alarma si anxietatea vremii, tempo prestissimo al razboiului. De miscarea aceasta s-a patruns artistul si a transpus-o in melodie umoristica.
In vis. Concert la Ateneu. Bataia intaia a simfoniei a V-a (numar hotarat inevitabil in programele concertelor noastre serioase; in
Germania a trecut, in sfarsit, cu drept cuvant, si la pianele cinematografelor). Fantezia celui care doarme, libera de franele treziei, transforma in banala reminiscenta muzicala bataia in usa a gazdei alarmate de zgomotele neobisnuite din strada. Politia strange si rupe tricolorele arborate de negustori in urma unei vesti de victorie a noastra care s-a dovedit neautentica. Pe urma, un atac de aeroplane nemtesti anuleazaa scurt scena tumultuoasa
si penibila. Asa incepe povestirea cu o combinare abila de elemente pe care vremea razboiului ni le-a intiparit ca banalitati urate si depline. La acest nivel de banalitate perfecta si locala este mentinut materialul intreg al acestei minunate cronici pitoresti. Seful de cabinet, metresa lui, ziaristul transilvanean care slujeste impartial birourile nemtesti si ohrana ruseasca a...i, armeanul cafegiu, tren de evacuare, Iasul uluit sub navala rusilor si a bucurestenilor, istoria fabuloasa a spitalului de la Cotofenesti toti si toate sunt desavarsit locale, tipice pan la schema, marfa omeneasca curenta, plina de inteles prin insasi mediocritatea ei.
Valorile aceste reci si cenusii dau fondul de exactitate realista pe care se desfasoara povestirea atat de vesel si risipitor colorata.
Ca un ingredient de stranie savoare in totalul acesta de persiflaj, indulgent, dar staruitor, se strecoara in preludiul si finalul bucatii, schitat cu gratie fugara, chipul unei fetite serios sentimentale si serios senzuale care, singura, scapa din cadrul ironic unde stau inchise celelalte figuri radical frivole si patrunse de vulgarele vanitati si lacomii.
In acord cu acest tipism aproape clasicist al figurilor sta simplicitatea dictiunii. Nici moft sintactic, nici pompa puerila de vocabular. E o carte literara romaneasca de superba puritate.
Vorbire eleganta, in curgere limpede si sonora, de o repezime rafinata care, ea singura, da intregului un farmec cu totul rar.
Strofele pentru zapada ale lui Minulescu, Printesa Limonada a dlui Adrian Maniu, Vraciul dlui Arghezi sunt pentru mine, din literatura romaneasca noua, lucrurile pe care le recitesc. In arta sunt creatii care iti plac asa ca ori ai vrea sa nu vorbesti niciodata de ele, ori ai vrea sa vorbesti prea mult care iti trebuie, de care iti spui repetat ca sunt anume facute pentru tine. Acum am recitit o carte intreaga. Tablourile, impreunate cu adanca virtuozitate in aceasta stralucitoare cronica a vietii sedentarilor tricolori, alcatuiesc cea intai carte romaneasca intreg si pur artistica.
