q3m6mi
Ca prozator V.Voiculescu a cultivat romanul, anecdota si povestirea fantastica.
El a fost consacrat ca prozator de romanul "Zahei Orbul", precedat de povestiri anecdotice anecdote si fantastice.
Povestirile anecdotice:
Povestiri ca "Proba" , "Fata din Java" , "Capul de zimbru" ori "Farsa" sunt povestiri anecdotice.
El pleaca de la o "situatie extraordinara" , relatand intamplari aparent autentice.
In "Proba" un mosier grec de 70 de ani, dupa o viata aventuroasa, se casatoreste cu o fata tanara, cu care are patru fete.
La nasterea fiecarui copil barfitorii targului o acuza pe sotie de adulter.
Pentru a pune capat acestei campanii calomnioase, batranul sot inchiriaza vitrina cofetariei din centru si in fiecare sarbatoare el si copiii isi expun piciorul drept gol.
La acest picior toti aveau cate sase degete, semn ca el este tatal copiilor.
Povestirile fantastice:
Un loc aparte in povestirile lui V.Voiculescu il ocupa povestirile fantastice, dintre care amintim "In mijlocul lupilor" , "Pescarul Amin" ,"Ultimul Berevoi" , "Sezon mort" si "Lostrita".
In toate aceste povestiri descoperim o lume fabuloasa, salbatica, de o deosebita vitalitate, unde - prin intermediul vanatorii si magiei, omul intuieste principiile primordiale ale existentei.
Scriitorul prefera situatiile neobisnuite, miraculoase, iar realul se suprapune fantasticului.
Finalul povestirilor este ambiguu, deschis oricarei interpretari.
Eroii lor sunt niste existente arhetipale, care - prin magie - se intorc intr-un timp si spatiu arhaic.
In functie de povestire, acest om-animal este "marele lup spiritual de dincolo" , "omul peste" , "ursul tragic" , "marele taur al muntelui" , "batranul arhitaur".
In "In mijlocul lupilor" portretul Luparului aminteste aceasta conditie a omului-animal.
El este un vanator si vrajitor de lupi, care a mostenit din mosi-stramosi cunoasterea obiceiurilor acestor animale, cu care vorbeste si pe care le domina prin magie.
Eroul din "Pescarul Amin" pare un om-amfibie.
El are brate lungi si palme late "ca niste lopecioare", iar in apa se lungeste si se scurteaza.
Din mosi-stramosi a mostenit o piele "lunecoasa" , fara par, incrustata cu niste solzisori, care se usuca imediat ce iese din apa.
De aceea se spune ca neamul lui s-ar trage din pesti.
Alaturi de pescari, el participa la asezarea capcanelor pentru prinderea unui nefiresc morun urias, ratacit in balta din apele Dunarii.
Dar Amin nu vrea ca acest peste fabulos, arhetipul spiritual al neamului sau, sa fie ucis cu dinamita.
Dupa un moment de regasire de sine, el se scufunda in apa pentru a indeparta bolovanii si a distruge capcana.
Coborarea in adancuri echivaleaza cu iesirea din real si cu regasirea "in fundul bulboanei" a paradisului acvatic pierdut.
Amin se scufunda "lasand afara timpul ca pe o sluga, sa-l astepte".
Adancul devine pentru el o matrice originara, in care diferenta dintre om si peste se atenueaza.
Pestele nu mai este vanat, ci devine ocrotitor si arhetip al neamurilor de pescari.
Finalul povestirii simbolizeaza tentatia absolutului.
In "Ultimul Berevoi" ultimul descendent al familiei Berevoi este un personaj ambiguu : vanator si solomonar.
Intrucat autoritatile au interzis uciderea cu arme de foc a animalelor salbatice care le decimau turmele, pastorii cer ajutorul batranului solomonar.
Intorcandu-se prin timp in anistorie,printr-un ritual magic, solomonarul intra intr-o puternica relatie cu duhul arhitaurului" pe care il invoca.
Acesta este un animal originar, totemic, care ar putea reda vigoare vitelor.
Descriind ritualul magic, scriitorul inventeaza simboluri, miscari magice si eresuri.
Dar magia batranului ramane fara efect si el isi insceneaza propria moarte.
Moartea sa simbolizeaza disparitia mitului, a unei culturi arhaice.
*
* *

c"Lostrita", de Vasile Voiculescu

Povestirea fantastica "Lostrita" a fost inclusa din volumul "Iubire magica".
Ca si in "Pescarul Amin" , "Amintiri despre pescuit" ori "Lacul Rau" scriitorul se inspira din lumea fabuloasa a pescuitului, vazuta ca practica ancestrala, indeletnicire ce exprima puternica legatura om-natura.
Izvoare de inspiratie:
In deschiderea textului scriitorul precizeaza sursele folclorice ale povestirii.
El porneste de la credintele populare privitoare la fortele supranaturale existente in lume.
Tema povestirii o constituie nazuinta spre absolut, autorul avertizand ca cel ce are tentatia absolutului se expune la pericole.
El aminteste de stimele viclene care intind curse flacailor nestiutori, ca sa-i inece.
Aceasta poveste de vanatoare si de dragoste, in acelasi timp, reface o atmosfera fabuloasa, de basm, datorita intamplarilor fantastice, dar si naturii unor personaje si fapte nascute dintr-un "miracol magic".
Scriitorul foloseste formule de narare specifice basmului, prin care atrage atentia cititorului ca intamplarile povestite ies din sfera realului.
El spune ca necuratul randuise de multa vrele in apele Bistritei o "nagoda" cu infatisare de lostrita, ce se arata cind la bulboane, cand la suvoaie.
Aceasta este o alcatuire hibrida, cu cap de somn, trup de salau si piele de pastrav, care isi poate schimba infatisarea.
Astfel, cand se odihneste pe nisip, ea pare o "domnita intinsa la soare".
Aceasta este prima asociere semantica peste-femeie.
Lostrita a ademenit in mrejele ei, innecandu-i, pescari iscusiti, copii nestiutori ori flacai tulburati de frumusetea sa.
Socotind-o vrajita, oamenii o ocolesc ca pe o piaza rea.
Numai flacaul Aliman, eroul povestirii, nu crede in basme si rade cand i se vorbeste de stime preschimbate in lostrite.
Lostrita i se aratase si lui de cateva ori,ca un peste din poveste.
O data a si prins-o in undita, dar flacaul nu vede in ea o intruchipare demonica, ci o salbaticiune oarecare.
Intr-o zi a prins-o in brate, dar ea l-a lovit cu coada si i-a scapat "cum ii scapa duminica cate o zvarluga de fata la hora", simbol al absolutului care i se refuza.
Este a doua apropiere peste-femeie pe care o face scriitorul.
Din aceasta poveste de vanatoare se naste treptat o poveste de dragoste intre om si peste, amintind de mitul Sirenei.
De cand a prins in brate trupul lunecos al lostritei, Aliman a ramas vrajit.
El simte permanent in brate povara si forma ei, ori o dezmierdare, "ca un gust de departe al lostritei".
Cele doua planuri (real si supranatural) se interpatrund mai ales in momentele sale de indecizie.
Provocat si fermecat de aceasta sirena a Bistritei, Aliman si cerceteaza apa ca un nebun.
Oamenii stiu ca flacaul este sub puterea vrajei si ca lostrita il va ucide.
Ea i se arata din cand in cand, dar dispare la sfarsitul verii.
Flacaul se topeste de dor si de zbucium, "tanjeste" si incepe sa fie interesat de povestile cu lostrita fermecata, si de vrajitori ce au puteri asupra apelor si pestilor.
In primavara reancepe cautarile, dar stima i se arata doar la Paste, fiind mai mandra si mai vicleana.
Il infrunta pe fata pe flacau mancandu-i pestii pusi drept momeala in plasele de nuiele.
Aliman intelege ca nu-i lucru curat.
Fermecat de lostrita, el pleaca intr-un sat "salbatic", la un vraci batran, mare descantator de pesti si stapan al apelor, unde se leapada de credinta in Dumnezeu.
Scriitorul introduce in povestire un motiv faustic.
Astfel, in schimbul credintei sale, vraciul ii da un totem : o lostrita de lemn descantata si vrajita.
Interventia vrajitorului estompeaza legatura cu realitatea, impingand povestirea intr-o zona halucinanta, magica.
Intr-o noapte "cu luna in patrar" flacaul intra gol in Bistrita, rosteste descantecul invatat de la vraci si da drumul pe apa lostritei de lemn.
Este un act arhetipal, prin care se sugereaza nunta demonica.
Efectul vrajii nu intarzie. A doua zi apele involburate ale Bistritei aduc pe o sfaramatura de pluta o fata frumoasa lesinata.
Aliman vrea sa intre in apa sa o salveze, dar se intampla un lucru ciudat : pluta se desprinde singura din stransoarea apelor si vine direct la mal, la picioarele flacaului, semn ca lui ii era trimisa fata.
Lostrita ajunsa prin vraja femeie este insa un personaj ambiguu, care sporeste curiozitatea cititorului.
Ea are o origine echivoca, deoarece nimeni nu stie daca apele umflate ale Bistritei au adus-o acolo din intamplare, sau daca este un peste preschimbat in femeie.
Desi este imbracata in straie taranesti, ea are o infatisare stranie : hainele i se usuca imediat ce este scoasa din apa, amintind de pielea pescarului Amin din nuvela cu acelasi titlu.
Cere imediat de mancare, are ochii reci, "ca de sticla" , iar dintii ii sunt "ascutiti ca la fiare".
Cei doi tineri par facuti unul pentru altul, se indragostesc si merg acasa la Aliman, care - nestiind cum o cheama - ii spune Ileana.
Rupti de lume, ei traiesc o iubire paradisiaca.
Fata are un comportament straniu.
Il obliga pe Aliman sa se scalde noaptea goi in Bistrita, ale carei ape se faceau pe rand de aur, de argint si apoi albastre, invaluindu-i tainuitoarea, pescuiesc pastravi si-i mananca acolo, fripti la foc de brad, cum ii place ei.
Feciorul pare a fi uitat de patima care-l mistuise pana atunci si-i vorbeste de cununia religioasa, dar strigoaica fara nume refuza nunta ortodoxa, care-l sfinteste pe om, spunand ca altul este rolul venirii ei.
Prin sat circula zvonul ca fata i-ar suge flacaului sangele, ca o strigoaica.
Dupa un timp, mama fetei, o femeie "sturluibatica", vine si o cearta pe fata ca si-a uitat neamul si s-a insotit cu saracia.
Femeia nu este straina de magie.
Ea o hipnotizeaza pe fata, iar pe Aliman il anihileaza, lasandu-l "prostit, gol de puteri, ca o arma descarcata".
O duce pe fata in satul lor din munte si Aliman o cauta multa vreme, dar fara rezultat.
Intr-un sfarsit reuseste s-o identifice in alt veac, afla ca si ea se vanduse diavolului si fusese probabil preschimbata in stima.
Un mosneag trecut de suta de ani ii spune ca, pe cand el era copil, satul le alungase cu pietre pe bistriteanca si pe fata ei, care faceau farmece cu ajutorul demonilor, si "le daduse Satanei".
Disparitia fetei, cautarea, imposibilitatea gasirii si identificarea ei aproximativa intr-un secol trecut sporesc misterul povestirii.
Fantasticul situatiilor se naste din ambiguitate.
Povestirea se va desfasura pana la sfarsit pe acest joc incert al imaginii lostritei.
Ea pare a fi cand peste, cand fata, dar niciodata peste si fata in acelasi timp.
Pierzandu-si speranta, flacaul se intoarce acasa "nevolnic si moale ca o carpa".
Nu mai pescuieste si - cu vointa paralizata - accepta sa seinsoare cu o fata oarecare din sat.
Dar in noaptea dinaintea nuntii viseaza ca se insoara cu lostrita si-l cununa batranul vrajitor.
Acest vis dezvaluie sufletul feciorului chinuit de nostalgia iubirii pierdute si de remuscarea de a-si fi tradat iubita.
La nunta Aliman bea mult si-si paraseste mireasa cand afla de la un copil ca a reaparut lostrita.
El alearga la Bistrita s-o caute pe regina pestilor, s-o prinda cu orice pret si s-o manance la nunta sa.
Finalul este indecis, situat intr-un plan fantastic.
Fascinat de privirile lostritei, flacaul se afunda in apele dezlantuite si se ineaca in genunile Bistritei, incercand sa ocroteasca lostrita de viitura.
El dispare pentru totdeauna rapus de o iluzie.
Moartea sa dramatica sugereaza ideea ca cel ce are tentatia absolutului devine victima propriei sale aspiratii.
Epilogul nu clarifica, ci reia ideea stimei care colinda fara astampar malurile Bistritei, urcand cu carausii, coborand cu plutasii, oprindu-se cu copiii.
Ea fulgera "ca o sabie bulboanele" sau isi intinde la soare trupul de "ibovnica", stand in calea flacailor "aprinsi si fara minte".
In final scriitorul explica nasterea eposului din setea de fabulos a omului.
El spune ca povestea lui Alimen se imbogateste in fiecare an cu noi adaosuri, dupa inchipuirile oamenilor care jinduiesc dupa intamplari de "dincolo de fire".