x2s20sv
INFATISAREA GENERALA

Dupa inceputurile foarte modeste dinainte de 1830, urmeaza o perioada de mare importanta pentru literatura noastra. Multi scriitori au numit-o "perioada renasterii", ca sa corespunda cu renasterea politica a nationalitatii romane, care cazuse in epoca fanariota. Pentru istoria literaturii termenul e mai putin potrivit, fiindca - dupa cum s-a putut vedea chiar in cartea de fata - dezvoltarea literaturii s-a facut in mod ascendent cu cat inaintam spre timpurile noastre si nu vedem o epoca mare de stralucire in trecut, urmata de o decadere pentru ca sa renasca si sa readuca vechea stralucire. As numi mai bine aceasta perioada: eroica, de vreme ce sfortarile ce s-au facut si pe terenul cultural sunt cu adevarat eroice, iar in sprijinul celor mai multe din sferele literare se vede o insufletire puternica, o mare incredere in viitorul natiunii si o ambitiune in genere mai presus de fortele celor ce scriu si de posibilitatile obstesti ale miscarii literare din acel timp.
In aceasta perioada se produce contactul cel mare, direct, intre romanii din principatele romane si cultura apusului. Ei vad drumul cel lung facut de celelalte popoare europene care traise in imprejurari mai fericite decat ale lor si doresc sa le ajunga. Toate intreprinderile culturale din acest timp de la aceasta idee pornesc. Astfel Eliade in primul sau articol din "Curierul romanesc" (1829) arata ca in toate tarile civilizate apar ziare, si indeamna pe "cei care zic ca sunt floarea neamului" sa se puna la lucru si sa se rusineze "sa fie mai jos decat pleava celorlalte neamuri".
Asemenea indemnuri se aud adesea si de la Asachi si de la Heliade. Numarul celor care le asculta este restrans la inceput, dar se mareste din ce in ce. Aceasta se datoreste mai ales presei. Ziarul sau revista, mai bine decat cartea, intretin legaturile dintre autori si cititori, provoaca intrebari si raspunsuri. "Curierul romanesc" care incepe sa apara in Bucuresti la 8 aprilie 1829 si "Albina romaneasca" in Iasi la 1 iunie acelasi an, sunt, e drept, la inceput gazete aproape oficiale, pentru ca publica mai ales stiri politice din tara si din afara; dar mai tarziu incep sa dea si mici informatii literare, sa dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel ca ajung sa stranga in jurul lor toata miscarea literara din tara.
In adevar, tot ce se lucreza pe taramul literar in Moldova de la 1830 pana la 1840 sta in legatura cu Gh. Asachi si cu ziarele si revistele sale: "Albina romaneasca" (1829-1849) si "Icoana lumii" (1840-41). De aci incolo centrul de gravitatea trece la grupul de tineri care se numesc Negruzzi, Kogalniceanu, Alecsandri, intemeietori ai revistelor "Dacia literara" (1840), "Arhiva romaneasca" (1841) si "Propasirea" (1844).
In Muntenia Heliade ramane pana la 1848 persoana cea mai insemnata a activitatii literare, gratie "Curierului romanesc" de care pomeniram (1829-1848) si revistei "Curier de ambe sexe" (1836-1848).
Dupa 1848, revistele si ziarele se inmultesc, Asachi scoate "Gazeta de Moldavia" (1850-1859), M. Kogalniceanu, "Albumul istoric si literar" (1854), Hasdeu "Arhiva istorica a Romaniei" (1865), mai apoi "Traian" (1869), Odobescu "Revista Romana" (1861), Boliac "Buciumul" (1863) si "Trompeta Carpatilor" (1865). Apar si ziare cu parti satirice, ca "Satirul" (1866) si publicatiile lui N. Oraseanu, Pantazi Ghica s.a. ca "Nichipercea" (1859), "Scranciobul" (1868) etc.
Inca un mijloc pentru raspandirea culturii, care se vede chiar in primii ani ai acestei perioade sunt calendarele. Asachi si mai apoi Kogalniceanu in Moldova, Pann si Gorjan in Muntenia, sunt autorii celor mai insemnate lucrari de acest fel. Ele continua traditia calendarelor romanesti din Buda, pe care la inceputul secolului le scotea Micu si cu alti tovarasi. Mai tarziu vom vedea urmand pe Bolintineanu si altii.
In acelasi timp si scoalele incep sa se inmulteasca. Interesant de notat este ca corpul didactic nu se margineste a-si face datoria in scoala - si poate ca in aceasta privinta s-ar putea observa multe scaderi - dar lucreaza si in afara: aproape intreaga miscare culturala si literara se datoreste profesorilor. Din lungul sir de nume ce se pot cita in activitatea dintre 1830 si 1870 numai cativa n-au fost profesori macar un timp scurt.
Perioada de care ne ocupam se caracterizeaza prin ivirea sau dezvoltare tuturor genurilor literare. Putem zice ca nu este specialitate stiintifica sau literara care sa nu-si afle vreun reprezentant in acest timp. Filologia si istoria, filozofia si oratoria, poezia lirica si epica, poezia dramatica si didactica se infatiseaza in activitatea noastra literara cu scrieri din care multe raman ca simple incercari, dar unele se impun nu numai fata de contemporani, dar si fata de generatiile urmatoare.
Doritori de a inainta cat mai repede, scriitorii dezvolta o mare activitate in comparatie cu mijloacele de care dispun si recurg foarte adesea la modele straine facand din imitatie o insusire comuna a operelor din acest timp.
Aceasta tendinta insa, daca miscoreaza originalitatea, e foarte necesara pentru a stimula inceputurile unei literaturi. Mai necesara este traducerea operelor straine si perioada eroica a literaturii noastre este bogata in traduceri.
In special Heliade are un plan maret si bine definit pentru infiintarea unei "Biblioteci universale", care sa dea 21 de volume pe an, cuprinzand scrieri de istorie, de filozofie, de drept, de politica, de economie politica, de stiinte naturale, de belle-arte, de retorica, de poezie si romane. Intreprinderea aceasta cerea si mari sfortari intelectuale si insemnate mijloace materiale; ea nu s-a putut urma asa cum o proiectase el, dar a fost un indemn puternic, care a dat nastere unei infloritoare perioade de traduceri. Atunci s-au dat pe romaneste un mare numar de opere literare, din care unele intr-o limba curata si intr-o traducere constiincioasa. Astfel, gratie lor, avuram in romaneste parti din poemele lui Omer, din Plutarch, din Xenofon, din Shakespeare, din Byron, din Tasso, din Dante, din Schiller, din Goethe, din Racine, din Molière, din Victor Hugo etc.
Curentele si influentele care contribuiesc la dezvoltarea literaturii in acest timp, sunt cele din prima perioada, insa multe dezvoltate.
Intai, ideile scoalei latiniste infloresc in ambele parti ale Carpatilor. Stapani pe scoala, ardelenii dau multa vreme directiva intregii culturi si de abia se aud slabe si rare obiectiuni, mai ales in Moldova. Vom nota pasagiul din lectia introductiva a lui Kogalniceanu din 1843, in care vorbeste de exagerarile latinistilor. Alaturi cu el vom afla pe Al. Russo si mai tarziu pe Alecsandri.
Inraurirea acestui curent se simte si in multe genuri literare, mai ales in istorie si in filozofie. Trebuie sa mai notam ca latinistilor se datoresc primele scrieri de filozofie, care sunt traduceri in adevar, dar tot contribuie la raspandirea printre cititori a catorva idei din cele ce agitau pe cugetatorii apusului.
Mai slabe rezultate s-au obtinut pentru literatura propriu-zisa. Incercarile poetice ale lui Muresanu nu se ridica deasupra mediocritatii, facand exceptie de faimosul Desteapta-te romane. Si mai slabe sunt poeziile altor ardeleni. Se poate zice ca primul poet ce a produs Ardealul este Cosbuc.
Ceea ce n-a putut face acest curent, a relizat influenta franceza. In adevar, contactul cu poetii, romancierii, nuvelistii, dramaturgii francezi da nastere intregii literaturi poetice romanesti din aceasta perioada.
Romanii cunosc insa, multumita lui Heliade si catorva tineri care isi facura studiile in Italia, si ceva din literatura italieneasca. A fost chiar o vreme cand in administratie se introdusese multe cuvinte ialienesti, care s-au parasit in urma pentru a se inlocui cu alte frantuzesti.
La finele perioadei eroice se manifesta cu mare tarie curentul poporan. Articolele lui Russo si Negruzzi si mai ales colectia lui Alecsandri (1852-1853), atrag atentia cititorilor asupra comorilor poeziei poporane. In perioada urmatoare nu va fi aproape nici un scriitor, care sa nu datoreasca macar o mica parte din inspiratia sa acestui izvor nesecat.
Ideile si curentele de care vorbim se manifesta si dau efecte deosebite in cursul anilor dintre 1830-1870. Ca sa intelegem bine mersul lucrurilor, trebuie sa despartim in doua aceasta perioada si sa cercetam deosebit: epoca lui Heliade si epoca lui Alecsandri.

1. EPOCA LUI HELIADE
(1830-1848)

Heliade Radulescu (1802-1872) a fost fiul unei familii modeste, originara din Targoviste, stabilita in Bucuresti. La varsta de 7-8 ani inceput sa invete cartea greceasca cu dascalul Alexe; mai tarziu a luat lectiuni cu dascalul Naum, care pare a fi calugarul invatat Naum Ramniceanul, iar romaneste a invatat singur, citind cu mare greutate Alexandria. Studii superioare a facut la scoala greceasca de la Magureanu (intre 1815-1818). In vremea aceasta venise in tara George Lazar si reusise a dobandi un loc intre profesorii de la Sf. Sava. Cursurile lui le-a urmat Heliade si, cu ce stia dinainte, cu ce a invatat de la dascalul ardelean, cu ce a studiat singur, a ajuns in 1822 profesor in locul lui Lazar si a stat pana la 1828. Dupa unele informatii a dat lectii si mai tarziu, dar lucrul nu e sigur.
Pe atunci nu se putea vorbi de o specializare. Heliade ne spune ca preda gramatica si retorica, istorie si geografie, logica si matematica. Ca sa-si poata indeplini indatorirea, a trebuit natural sa invete limbi straine, cea romana fiind atunci lipsita mai de tot de carti de acest fel. Bibliografia romaneasca veche ne-a aratat o singura geografie, tradusa de Amfilohie Hotiniul din italieneste (1715), o singura carte de retorica, a lui Molnar (1798), o singura logica, a lui Micu (1799).
Pentru aritmetica erau mai multe carti: una tradusa tot de Amfilohie (1795), alta a lui Sincai (1785) si doua tiparite la Viena cu text romanesc si nemtesc (1777-1783).
Istoria si gramatica erau mai bine reprezentate prin scrierile ardelenilor Micu, Sincai si Maior si prin ale altora mai putin insemnati cu Radu Tempea (1797), Paul Iorgovici (1799) si Ion Alexe (1826) si altii. In principate aparuse numai doua carti de acest fel: a lui Ienache Vacarescu (1787) si lui Toader Scoleriu (Iasi, 1789).
Nu putem sti cat va fi cunoscut Heliade din aceasta lista de carti, dar stim ca el a tradus din frantuzeste o carte de aritmetica (dupa Francoeur, tip. 1832), una de logica (dupa Condillac, netiparita), una de geometrie (dupa Legendre, tip. 1837), una de gramatica (tip. in 1828).
Cu aceasta gramatica apare Heliade pe arena publicitatii. Ea ii servise pentru predare cursului sau si fusese citita in intrunirea unei asociatii literare la care se raporta intr-un pasagiu unde vorbeste de alfabet si de inlaturarea unor litere dintr-insul, zicand ca a facut "dupa hotararile cinstitei societati literare a romanilor".
Comparata cu gramaticile anterioare, ea nu se prezinta cu un merit deosebit de originalitate: planul seamana intrucatva cu al lui Tempea, iar terminologia se gaseste aproape in intregime la inaintasii sai. Trebuie sa-i recunoastem numai ca a avut curaj ca acolo unde aceia puneau doua nume (ex. Loga zice: "nume infiintatoare sau substantive") el sa aleaga unul si pe cel mai nimerit ("substantive") care va ramanea, pe cand Vacarescu zice numai "interietione", Heliade pune: "zicere de glasuire sau interectie" in limba. Are si el insa cazuri unde ezita; important este faptul acesta al simplificarii alfabetului cirilic si mai ales este pretioasa prefata.
Desi cam lunga si tratand chestii care nu mai pot prezenta azi interesul de atunci, ea arata insusirile literare ce vor caracteriza totdeauna stilul lui Heliade: intrebuintarea glumei pentru a scapa de greutatea unei discutiuni teoretice; un humor care ar putea fi simtit si azi, daca n-ar avea multe expresii vulgare. Ea stabileste si cateva principii cu privire la ortografie, la termenii tehnici etc. care denota din partea autorului o rara claritate de spirit si o intelegere minunata a realitatilor. E de regretat ca nu a pastrat aceasta din urma insusire in lucrarile sale de mai tarziu.
Laudand ortografia italiana, stabileste principiul ca "ortografia aceea a statut mai norocita care s-a supus la mai putine reguli". Si pentru a face ideea sa si mai clara, adauga:
"Aici indraznesc a vorbi pentru fratii nostri din Transilvania si Banat, care sunt vrednici de toata lauda pentru ostenelile ce pun pentru literatura romaneasca. Pentru ortografia insa care vrea s-o introduca scriind cu litere latinesti, bine ar fi fost sa urmeze, duhul italienesc, adica a scrie dupa cum vorbim si sa nu sa ia dupa ortografia franceza si englezeasca, care pazeste derivatia zicerilor si de care singuri ar voi acum sa se scuture".
Daca Heliade ar fi staruit in aplicarea acestui principiu, cand i-a venit si lui randul sa scrie romaneste cu litere latine, s-ar fi castigat multa vreme pierduta si s-ar fi inlaturat multe discutiuni zadarnice. Atunci fonetismul, pe care-l lauda Heliade la 1828, ar fi devenit principiul ortografiei noastre, gratie autoritatii de care s-a bucurat el si castigul ar fi fost imens pentru cultura romana.
Chestiunea termenilor tehnici a trebuit sa fie pentru el, profesor de gramatica, de aritmetica si de alte stiinte, o preocupare de toata ziua. In aceasta privinta el critica si pe aceia care nu vor sa imprumute, ci fac vorbe romanesti noi zicand "cuvantelnic" in loc de "dictionar", "amiazaziesc" in loc de "meridian" s.a.; critica si pe acei care iau vorbele asa cum se gasesc in limbile straine, zicand: "patriotismos" ca grecii, "ocazion" ca francezii, "sotieta" ca italienii, "privilegium" ca latinii etc. si propune ca: "vorbele straine sa se infatiseze in haine romanesti". El va zice dar: patriotism, ocazie, societate, privilegiu etc.
Un fapt mai important decat publicarea gramaticei este aparitiunea "Curierului".
In principatele romane pe la finele secolului XVIII si in primii ani ai secolului XIX incepuse sa patrunda diferite ziare straine, mai ales franceze, germane si grecesti.
Nevoia unui mijloc de a se raspandi mai repede stirile despre intamplarile din tara si din strainatate se simtise de mult si se citeaza cateva incercari, dar nici una nu ajunge la o desavarsita inchegare inainte de opera lui Heliade.
Ziarul este anuntat printr-un prospect fara data - trebuie sa fi fost in februarie cel mai tarziu, caci zice ca va aparea la inceputul lui martie 1829 - in care ni se spune ca va purta titlul de "Curierul Bucurestilor" si va iesi in 1/2 coala de doua ori pe saptamana. Abonamentul era in Bucuresti 2 galbeni imparatesti pe an, iar pentru provincie se adauga plata transportului. Sumele trebuie sa se depuna la diferiti corespondenti de prin orase, iar in Bucuresti la "datatorii gazetelor" I. Eliad si C. Moroiu.
Zic "gazetelor" pentru ca tot ei tipareau si "Buletinul Oficial" care le era platit de guvern.
Incet, incet, "Curierul romanesc" devine ecoul intregii miscari literare din tara; ba el isi face o datorie sa reproduca din confratele moldovean "Albina romaneasca" a lui Asachi, stiri politice, culturale, literare si mai tarziu sa faca acelasi lucru fata de ziarele din Brasov ale lui Barit: "Gazeta de Transilvania" si "Foaia literara".
In "Curier" urmarim noi progresul scoalelor prin dari de seama la finele anului si prin discursurile tinute la diferite ocazii.
In el vedem nasterea si primii pasi ai teatrului romanesc.
In el gasesc coloane deschise, dupa batranul Iancu Vacarescu, Grigore Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Balacescu, Viisoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie s.a. unii din ei ramasi necunoscuti, iar altii ilustrandu-se mai tarziu prin lucrari de valoare.
"Curierul romanesc" ne tine in curent cu tot ce se publica in limba romaneasca, mai ales in Valahia. El ne face cunoscute foile literare ce apar in vremea aceasta, cum este "Foaia stiintifica si literara de la Iasi" si "Magazin istoric" din Bucuresti, pe langa foile proprii ale lui Heliade: "Gazeta Teatrului" (1835) si "Curierul de ambe sexe" (1836).
In "Curier" se naste critica literara in literatura romana. Ea se infatiseaza prin mici notite, in care se apreciaza valoarea scriitorilor si a celor ce publica scrierile lor in diferite brosuri.
Prin "Curier" Heliade se formeaza incet, incet. Spiritul lui se imbogateste prin citiri variate si o suma de idei culturale si literare se raspandesc in public. El devine o personalitate si in locul rolului modest ce socotea la inceput ca are foaia sa, el o vede acum cu un rol mare. Aceasta o spune in no. 93 din anul 1842:
"Aceasta foaie a fost inainte mergatoare si ferice vestitoare a asezamintelor celor noi si progresive ce am dobandit; limba ei a crescut dimpreuna cu cunostintele natiei si colectia perioadelor sale poate fi cel mai indestulator ajutor la istoria literaturii noastre".
In 1834 Heliade fondeaza impreuna cu Ioan Campineanu Societatea Filarmonica, avand de scop sa ajute propagarea culturii in genere si in special sa lucreze pentru infiintarea unui teatru. Indata ce se constitui, societatea incredinta directia lui Heliade.
Acesta deschise cu Aristia o scoala in care se invata literatura, declamatia si canto, pentru ca mai tarziu sa se produca actori pentru teatrul national. Rezultatele scoalei se vazura la examenul general, cand scolarii jucara Mahomet al lui Volatire si Amphytrion al lui Moliere si una din eleve canta cavatina lui Bellini Piratul. Cu acel prilej Heliade rosti un discurs in care arata importanta teatrului pentru progres, infatisa cu culori vii cat de grea, dar cat de nobila e cariera artistica si se ridica in contra prejudecatilor ce are lumea fata de actori, pe care ii considera numai ca niste comedianti, lasati in voia intamplarii, cand ei sunt niste slujbasi ai statului spre formarea bunelor obiceiuri si a limbii nationale.
Societatea, incantata de munca lui Heliade, il alese ca director si pentru al doilea an. Lucrurile mersera bine, se stransera fonduri importante, se tradusera o multime de piese.
Societatea Filarmonica era insa oarecum continuarea unei alte asociatiuni, parte secreta - cu scop politic, parte pe fata - cu scop literar. Din cauza aceasta s-au nascut tot felul de banuieli in privinta ei si dupa cativa ani s-a desfiintat.
Imprejurarile acestea adusera amestecul lui Heliade in afacerile politice. Dupa ce lua o data pozitia contra rusilor, cand acestia voira sa introduca un articol aditional in Regulamentul Organic prin care isi stabileau noi drepturi politice (1836), porni iarasi contra lor, cand cu incercarea lui Trandafilov de a lua in concesiune exploatarea minelor (1844).
Atunci scrise fabula cunoscuta Maciesul si florile. De atunci deveni un mare adversar al Rusiei si e natural sa-l vedem luand parte la toate miscarile impotriva protectoratului rusesc si sa fie intre fruntasii revolutiei din 1848.
El este autorul proclamatiunii ce s-a citit la Islaz la 9 iunie 1848; el fu, dupa abdicarea lui Bibescu, membru al guvernului provizoriu. Acest guvern avu o viata foarte scurta si foarte agitata, schimbandu-si forma si compunerea de trei ori, pregatind cateva proiecte de legi ce avea sa supuna viitoarei constituante, se vazu inlaturat de puterea turcilor, care trimisera armata la Bucuresti si inlocuit cu o caimacanie ce avea de scop sa restabileasca vechea stare de lucruri si sa puna la loc Regulamentul. Aceasta intoarcere a reactiunii se completa prin conventiunea de la Balta-Liman (1849), care nu mai ingaduia principatelor sa aiba domni pe viata, ci le acorda numai pe 7 ani.
Fruntasii si partasii la miscarea din 1848 fura pedepsiti cu exilul. Fiindca se considerau ca supusi ai Portii, guvernul otoman le ofera sa-i interneze pe toti intr-un oras si sa-i intretie pe socoteala lui. Unii primira si se dusera la Brusa in Asia Mica. Altii refuzara si pornira pe unde putura. Heliade trecu in Transilvania, unde statu doua luni. De aici, dupa un drum de 50 de zile ajunge la Paris. In Paris se intalneste cu alti romani emigrati si incepu a lucra pentru a face cunoscut guvernelor straine plangerile romanilor. Calatoreste cu acest scop si la Londra. Dar aceste imprejurari aduc si oarecare neintelegeri intre emigrati si ajung din discutie in discutie la acuzatii grave si la o adevarata lupta intre ei. Cine citeste colectia de scrisori a lui Heliade (publicata de R. Locusteanu in 1891) si colectia publicata de Ion Ghica (Amintiri din pribegia dupa 1848, Buc. 1889) va putea intelege cat de adanci erau dezbinarile intre emigrati. Din Paris se duce in insula Chios unde-i era familia si sta acolo pana la finele anului 1853. In cursul anului 1854 a stat cateva luni la Sumla, pe langa armata lui Omer Pasa, de unde a venit pentru catva timp la Bucuresti.
E de notat ca e, poate, emigrantul care a intrat mai tarziu in tara, caci de abia in 1859 il vedem stabilit in Bucuresti.
Restul vietii sale a fost consacrat in mare parte literaturii, dar l-a preocupat mult sa-si apere nu atat opera sa literara, cat mai ales opera politica de inainte de a pleca din tara.
Actiunea aceasta se vede in cele doua memorii asupra miscarii din 1848: Mémoire sur l'histoire de la régénération roumaine (1851) in care se ocupa de miscarea din 1848 - si Souvenire et impressions d'un proscrit (1850), in care trateaza aceeasi parte a istoriei noastre, insa din punct de vedere mai personal. Se vede asemenea in cartea intitulata Spiritul si materia sau Echilibrul intre antitese o colectiune de articole politice si istorice, publicate intre 1859-1869, pe care voieste a le reuni intr-un tot, legandu-le de o idee generala: ideea antitezelor.

"Misia acestei scrieri, zice autorul, va fi spre a arata durerile romanului in genere, nevoile si aspiratiunile lui. Luptele scrierii acesteia vor fi de a combate, cu cuvantul si cu moderatie pe arena drepturilor adevarat nationale si a legilor, atat terorismul baionetelor de orice natura cat si terorismul cutitelor si armelor ascunse ale mercenarilor conduse de venetici".
Dupa prefata, incepe seria articolelor: superstitia si ateia, tirania si anarhia, boierii si ciocoii etc. In acest din urma articol, da ca "anexe istorice" o suma de acte relative la constituirea si functionarea Societatii Filarmonice, care prezinta un interes deosebit. Vorbeste apoi de revolutia de la 1848, cautand sa innegreasca pe unii din luptatorii cu care nu se intelesese in timpul acela. Partea I se termina cu cantul II din poema epica Mihaida.
Partea II continua a analiza idei antitetice: Guvernul si Poporul, Progresul si conservatia, Vot universal si rasboi universal etc. aConcluzia generala a operei, pe care cauta s-o faca a reesi la tot pasul, este echilibrul antitezelor, cu deosebire in ordinea politica. Nu trebuie sa fie nici prea multa libertate, nici prea multa restrictiune, ci moderatie in tot. Daca autoritatea sau guvernul va fi prea puternic, se va naste tirania, daca din contra poporul va fi mai puternic, se va naste anarhia. Prin urmare, nu numai progres, nu numai conservare, ci progres si conservare deodata. Cine conserva are, zice dansul - si cine are poate progresa mai repede.
Ca insusiri de stil, trebuie sa recunoastem ca, desi limba e impestritata cu multe latinisme, cu toate acestea vivacitatea expresiunii te captiveaza si te face sa urmaresti cu interes povestirea. Partile in care se incearca a face filozofia istoriei, a trage legi generale, sunt slabe si lipsite tocmai de insusirile unei cercetari cu adevarat stiintifice: insa naratiunile istorice, anecdotele, dialogurile, trasaturile de spirit, cu care presara scrierea, sunt pline de farmec.
Desi scrise cu patima politica, articolele acestea sunt importante prin amanuntele ce ne dau despre revolutia din 1848, despre societatea filarmonica si ne arata modul cum s-au privit de o parte din oamenii nostri politici diferite chestiuni, ca unirea, improprietarirea taranilor s.a.
Heliade a fost numit membru fondator al Academiei, a fost ales si prezident, dar, se pare ca din cauza unor chestii de ortografie, in anii din urma nu s-a mai interesat de lucrarile acestei institutii.
Desi in ultimii ani era bolnav si nu mai putea produce, moartea sa (28 aprilie 1872) a fost simtita de romani ca o mare pierdere. Ziarele se intreceau in caracterizari mai elogioase, numindu-l: cel mai mare poet, acel care ne-a invatat a scrie si a citi romaneste cu litere strabune, cel dintai gramatic, cel dintai profesor, cel dintai jurnalist, parintele literaturii. Pierderea lui fu un doliu national si in mai se constitui comitetul care avea sa-i ridice statuia.
Aceste regrete unanime, aceste aprecieri, exagerate in multe puncte, se explica prin rolul ce jucase el in viata. Sa cercetam care i-a fost rolul in miscarea literara.

*

Desi viata lui Heliade se prelungeste mult dupa anul 1848, numai pana la aceasta data situatia lui este preponderenta in literatura.
Pentru a o putea intelege si pentru a intelege intreaga miscare, va trebui sa des partim in trei aceasta epoca a lui Heliade: 1830-1835, 1835-1845 si 1845-1848.
Care este starea literaturii romane in momentul cand apare Heliade pe arena publicitatii?
Din cele spuse in capitolul precedent, am aflat ca era foarte saraca.
Cateva poezii ce figurau ca exemple in gramatica lui Ienache Vacarescu (1787), traducerea lui Britannicus al lui Iancu Vacarescu (1827) si desigur si poezii ale acestuia raspandite in manuscris, intr-un cerc de prieteni personali, un volum sau doua de poezii date la lumina de Barbu Paris Momuleanu (1822-1825); iata opera poetica din Tara Romaneasca. Moldova se putea lauda numai cu cateva talmaciri ale lui Alecu Beldiman, ca Moartea lui Avel (1818) Istoria lui Numa Pompilie (1820), Tragedia lui Orest (1820), cu poeziile manuscrise ale lui Conachi si cu brosura lui Asachi (1822), in care, cu destula caldura de altfel, dar cu putina arta, se sarbatorea urcarea pe tron a lui Ionita Sandu Sturdza, primul domn roman dupa epoca fanariota. Pe langa acestea, cititorii din amandoua tarile mai aveau, pentru a-si indestula nevoile spiritului lor, brosurile ce soseau de peste munti impreuna cu calendarele anuale: Istoria lui Arghir si Elena (1801) si Risipirea Ierusalimului (1821) ale lui Barac: Fabulele lui Tichindel (1814): Patimile lui Hristos (1805) Piram si Tisbe (1807) Leonat si Dorofata (1815) ale lui Vasile Aaron.
Enumerarea e aproape completa, daca nu ne preocupam de Scavin si de Dimachi, iar valoarea lor poetica pentru unele este cu totul relativa, pentru altele este redusa pana la nimic.
In aceasta stare de lucruri se gandeste Heliade si deschide paginile "Curierului" si pentru literatura. Sa vedem ce se produce acum.

a) 1830-1835

Acum incepe Heliade sa publice si el, desi compusese mai inainte. Da intai traduceri. Primele lui incercari sunt cu totul slabe. El nu este inca stapan pe fraza, pe vocabularul poetic si poate nici pe cunoasterea profunda a originalului. Din aceasta vreme este traducerea Lacului de Lamartine.
Astfel fiind, el primeste cu bucurie si cu laude sonetul lui Iancu Vacarescu in 1829 si de atunci continua a publica scrierile acestui "Anacreon roman".
Iancu Vacarescu (1792), fiul lui Alecu, este cel mai insemnat dintre toti membrii familiei Vacarestilor.
Acesta capata, ca tanar, o instructiune deosebita, cunoscu adanc literatura clasica greceasca si cateva din literaturile moderne, in special cea franceza. Intrand in viata publica, se arata cu toate ocaziunile foarte sprijinitor pentru ideile de progres, pentru tot ce privea ridicarea tarii sale.
Astfel, fu printre cei dintai prieteni ai lui Lazar si intrebuinta pozitiunea si simpatia de care se bucura pentru a face mai lesnicioasa izbanda noului profesor. De asemenea, incearca sa puie in practica - pe cat era cu putinta in acel timp - ideea teatrului romanesc si traduse insusi cateva piese, pe care le reprezentara scolarii din Sf. Sava.
Precum se purta in miscarea culturala se purta si in imprejurarile politice. Cand Tudor Vladimirescu se ridica impotriva domniei grecesti, el se declara partizan al acestuia. La introducerea Regulamentului Organic, Iancu Vacarescu fu singurul boier care protesta in contra impunerii rusesti dintre cei sase care refuzara semnarea acestei legiuiri.
De la dansul avem o traducere a piesei Britannicus a lui Racine, in care a cautat sa dea versuri romanesti cat mai maiestrite, silindu-se a da limbii multiplele intorsaturi si variata alcatuire de fraze, caracterizata limbilor clasice si in specie celei grecesti.
Posedam asemenea si un volum de poezii originale, publicate la 1830 pentru prima oara.
Aci aflam poezii lirice de toate felurile: elegii in care se amesteca cugetari filozofice, ca in: Ciasornicul indreptat; poezii patriotice, cum e cea adresata Milcovului pe care o termina cu versul atat de cunoscut:

... despartit ori departat, fratele e tot frate; laude la adresa poetilor din timpul sau, ca Lui Grigore Alexandrescu, Cununa lui Carlova, in care aflam des citatele cuvinte:

Si orice neam incepe
Intai prin poezie
Fiinta de-si pricepe;

in fine, aflam lucruri inspirate din credintele populare ca Ielele si descriptiuni frumoase, ca Primavara amorului, imitata dupa Anacreon, in care ni se infatiseaza frumusetea vietii de la tara.
Aceste calitati sunt insa inabusite, aci prin lungimi netrebuincioase, aci prin lipsa de claritate si in redactie si mai ales in plan.
Alti poeti, care incep oarecum sub auspiciile lui Heliade in aceasta epoca 1830-1835 sunt: Vasile Carlova, Paris Momuleanu, Grigore Alexandrescu si Cezar Bolliac.
Barbu Paris Momuleanu (1794-1837), care a studiat in tara mai mult singur, a fost un modest functionar. A publicat cateva volume de poezii in care lipsa de stiinta a artei versului se uneste cu vulgaritatea expresiilor. Cu toate ca Heliade l-a sustinut si l-a laudat, el n-a fost mult apreciat nici chiar de contemporani. Daca Eminescu in Epigonii gaseste pentru el epitetul de "glas de durere", aceasta se explica prin punctul de vedere cu totul special al poetului, caci altfel nimeni nu poate sa admire versurile de care radeau scolarii din vremea cand invata Ion Ghica la Sf. Sava:

Ah, ce ciuda, cat un mir
De al celor mari haractir.

Vasile Carlova (1809-1831) apare, in adevar, cum zice Balcescu, "ca o cometa trecatoare", pe cerul poeziei romane si daca cele 5-6 poezii ce a lasat nu prezinta perfectiunea ca fond si ca forma, totusi ele arata la autorul lor, pe langa simtire, si darul de a gasi de multe ori cuvinte si imagini potrivite: iar daca ritmul lui este greoi, aceasta se datoreste vremii, caci pe atunci nici Vacarescu, nici Heliade, nici Asachi, nici Alexandrescu nu stiau sa faca versuri corecte din acest punct de vedere si dupa modul cum le intelegem noi astazi.
E destul pentru acest tanar ofiter ca una din poeziile lui a putut servi ca direct izvor de inspiratie lui Alecsandri. E vorba de Marsul ostirii (1831) dupa care scrie Alecsandri Desteptarea Romaniei (1848).
Si una si alta incep printr-un apel la popor. Si una si alta pun miscarea romanilor in legatura cu evenimentele din Europa. Si una si alta amintesc de puterea din trecut a romanilor si de decaderea lor de azi. Cateodata nu numai ideea, dar si intorsatura frazei este la fel.
Impreuna cu aceasta, mai e cunoscuta inca o poezie a lui Ruinele Targovistei. Mai are cateva, care s-au tiparit in "Curier", dar in volum nu s-au reunit decat in anii trecuti in editia Minerva cu o prefata de G. Bogdan Duica (1906).
Daca adaugam la acestia, pe Faca, autorul unei piese ce se reprezinta si azi la ocazii solemne pe scena Teatrului National Frantuzitele, avem toata elita poetilor din epoca de care vorbim.
Costache Faca (1790?-1845) a fost un boier care in orele libere se ocupa si de literatura. Nu se stie pana acum cu siguranta cat a scris el. Heliade a publicat in "Biblioteca portativa" (un fel de revista literara) in 1860, cateva scrieri ale lui: poezii scurte si o mica piesa scrisa in 1833 pe care autorul o intitulase Comodia vremii iar Heliade i-a zis Frantuzitele. O noua editiune a dat-o V. Varcol (Buc. 1906).
Nu sunt mai de valoare nici incercarile lui Bolliac, nici ale lui Grigore Alexandrescu. Acesta in ed. din 1832 ne da numai 13 bucati din care mare parte sunt traduceri din Lamartine sau inspirate de-a-dreptul din el, iar fabulele sunt aproape toate traduse din La Fontaine sau Florian si nu dau pe fata pe marele Alexandrescu de mai tarziu.
In ce priveste pe Heliade, care ne da in aceasta perioada colectia de Meditatii din 1830, el are, pe langa traduceri, cateva poezii originale, din care numai Cantare diminetii prezinta 2-3 strofe de oarecare consistenta.
In afara de acesti scriitori, ba, pe cat se vede, ignorat cu totul de ei, traieste si publica primul volum de poezii in 1831 Anton Pann, care se adreseaza unui anumit public al mahalalelor.
Anton Pann (1794-1854), roman de origina prin tatal sau, s-a nascut in Bulgaria. Pe la 1806 izbucnind razboiul ruso-turc, familia lui se duse in Basarabia, cautand o soarta mai buna sub stapanirea rusilor, dar, dupa ce doi frati ai lui, luati in armata ruseasca pierira in lupta, fugi cu mama-sa in Romania si ajunsera in Bucuresti.
Aci Pann intra dascal la biserica Olteni, apoi cantaret la o alta biserica si in acelasi timp urma si la scoala de cantari si la tipografia lui Petru Efesiu, vestit profesor de muzica bisericeasca in Bucuresti. Pe vremea aceasta se numea Pantaleon. Mai tarziu deveni director al acestei tipografii si se ocupa cu nationalizarea cantarilor eclesiastice si cu raspandirea artei muzicale in tara.
Dupa ce functiona ca dascal domnesc la seminarul din Ramnicu-Valcii, avu mai multe aventuri romantice, pe care le povesteste Teodorescu G. Dem. in biografia poetului popular (Buc. 1893); apoi se reintoarse in Bucuresti, unde fu numit profesor de muzica vocala al scoalelor nationale, fiind si cantaret pe la biserici. La 1842 i se dete insarcinarea de profesor de muzica la seminarul din Capitala si se ocupa foarte mult cu aceasta indatorire noua, dand la lumina o interesanta lucrare Basul teoretic si practic al muzicii bisericesti cu gramatica melodica, scris in forma catihetica pentru uzul scoalelor.
Pentru ca scria mult si voia sa-si raspandeasca mai cu inlesnire lucrarile, funda o tipografie, in care se tiparira in curs de vreo zece ani o suma de opere, atat ale lui, cat si ale altora.
Muri de tifos si fu inmormantat in curtea bisericii Lucaci.

Scrierile sale, incepand cu Axionul din 1819 si cu Cantarile de stea din 1821, sunt foarte numeroase si se urmeaza regulat aproape in tot anul.
De la 1821 el scoate calendare, unsprezece ani aproape de-a-randul, traduse din greceste Noul Erotocrit si Christoitie sau scoala moralului; tipareste opere bisericesti sau de muzica orientala pentru trebuinta cantaretilor de pe la biserici si a elevilor din seminar, ca Noul doxastar, Irmologhion, Randuiala Sfintei Leturghii s.a.
Toate acestea - si alte lucrari si prelucrari de mai putina importanta - desi au adus un real serviciu, atat cititorilor in genere, cat si in special elevilor de care vorbeste cu mult drag in testamentul sau in versuri, nu formeaza titlul de glorie a lui Anton Pann.
Afara de Cantecele de stea, aparute in nenumarate editiuni, lucrarile de capetenie ale lui Pann sunt: Fabule - O sezatoare la tara - Nazdravaniile lui Nastratin Hogea Povestea vorbei.
Subiectele fabulelor lui sunt sau originale sau poporane. Unele sunt foarte importante prin istoria lor. Astfel Soarecele - capitan peste toata gloata - care merge tocmai la soare sa caute sotie si, dupa multe peripetii se convinge ca tot neamul soricesc este mai puternic decat lumea intreaga, aceasta fabula se gaseste tocmai in colectiunea indiana Panciantantra si de acolo, prin migratiune, a trecut la mai toate popoarele Asiei si Europei. Stilul este simplu si uneori cu expresii glumete potrivite. Versurile apar cu aceleasi greseli de ritm ca si cele populare.
Morala, uneori prea lunga, e in genul poporului, care obisnuieste sa povesteasca cu toate detaliile.
O sezatoare la tara sau calatoria lui Mos Albu e o adevarata epopee comica, in care se oglindeste intreaga viata a taranului, cu obiceiuri, cu credinte, cu povesti, cu cantece, cu ghicitori. Mos Albu povesteste singur cum a plecat din Bucuresti la drum. Apucandu-l noaptea si ratacindu-se, a cazut intr-o groapa, unde a stat pana dimineata, cand au trecut niste sateni, l-au auzit si l-au scos. A mai mers catva si iar l-a apucat noaptea. La desteptare, vazand lumina la o casa, a nimerit la un cimpoier. De aci urmeaza o suma de intamplari glumete, povestiri cu glume destul de vulgare, pana cand vedem ca Mos Albu asista fara voie la o sezatoare, la care iau parte fete si flacai, Mos Neagu, popa cu arendasul, un grec, a carui pronuntare o reproduce intocmai autorul. Toti spun diferite ghicitori, povesti, cantece. În aceasta parte de "culegere" sta meritul scrierii. Vom cita dintre povesti Trei ghebosi, foarte lunga, dar dezvoltata de Pann intr-un chip interesant. Dintre anecdote vom aminti pe cea cu femeia indaratnica, din care a ramas proverbul: "ba e tunsa, ba e rasa". La urma bietul Mos Albu fu descoperit, luat drept un facator de rele si dus la inchisoare. Pann fagaduieste ca in a treia brosura va spune ce i s-a intamplat de acolo inainte, dar acea brosura nu s-a tiparit niciodata.
Sub titlul de Nazdravaniile lui Nastratin Hogea ni se povestesc in versuri o suma de snoave care circula prin literaturile diferitelor popoare, atribuite aci unui personagiu, aci altuia. El le pune toate pe seama lui Nasreddin (Nastratin), care a fost un invatat pe vremea lui Tamerlan, dar a capatat in gura poporului caracterul bufon.
Povestea vorbei e o adunare de proverbe, facuta insa intr-un mod particular. Diferitele proverbe sunt adunate in capitole, dupa ideea principala la care se raporta: despre cusururi, despre zgarcenie etc. si dupa fiecare grupa urmeaza o anecdota in legatura cu ideea principala si in ea sunt intrebuintate multe proverbe. Vom cita ca exemplu anecdota ce urmeaza dupa capitolul Fagaduieli si daruri, cuprinzand lungi dialoguri intre un sultan si un pescar, intre pescar si sotia sa etc., in care figureaza proverbe. Sistemul acesta are marele merit ca, punand proverbele in vorbire, ne arata adevaratul sens si modul cum se intrebuinteaza.
Doua sunt punctele de vedere din care trebuie sa judecam activitatea lui Anton Pann; cultural si folcloric.
Dupa cum Heliade a raspandit gustul de citire in patura ridicata a societatii romanesti si a produs o miscare intelectuala indemnand pe toata lumea sa se instruiasca si sa scrie, tot astfel Anton Pann, luand idei ale poporului sau dand idei analoage, vorbind in limba curat romaneasca, fara a se fi influentat de pedantismul ce incepuse a se introduce in vremea sa, captiveaza poporatiunea saraca din capitala si din provincii si necesitatea de a citi spre a pricepe cartile lui Pann sileste pe nenumarati baieti de prin pravalii si de prin mahalale sa petreaca orele libere descifrand buchiile - mai tarziu literele - din tipariturile acestui scriitor. Sinceritatea si naturalul expresiunii sale, usurinta versurilor, au facut pe cititorii sai sa creada ca le da ceva din al lor, ca le scrie un amic sau ca scriu ei insisi. De aceea au avut mult efect satire ca Indreptatorul betivilor - Cantatorul betiei - Triumful betiei s.a.
Generatiunea boiereasca de pe la 1835-45 primi si ea cu incetul influenta lui Pann si culegerea de poezii Spitalul amorului, apoi Memoriul focului mare de la 1847 s.a. devenira cartile ei favorite.
Noua si repedea prefacere in viata noastra, in cultura si modul ei de a gandi, neaparat a dat la o parte pe Pann, l-a dat uitarii. Acum insa trebuie sa cautam brosurile lui prafuite, pentru ca sunt importante din al doilea punct de vedere. In ele gasim comori ale spiritului poporan, gasim lucrarea enorma a unui folclorist roman, care a facut pentru alte ramuri ale literaturii poporane ceea ce a facut Alecsandri pentru poezie.
O pozitie speciala scrie in aceasta vreme Costachi Conachi, care nu si-a tiparit lucrarile in timpul vietii, dar le-a raspandit printre prieteni, asa ca rolul sau acum se poate studia.
Costachi Conachi (1777-1849) a invatat in scolile din Moldova si, pe langa studiul limbilor atunci la moda, adica greaca, turceasca si franceza, s-a ocupat cu matematicile aplicate, devenind un bun inginer hotarnic si fiind chemat de catre o suma de proprietari, care aveau procese de delimitare.
Conachi se cobora dintr-o familie boiereasca avuta, lucru care ii permise sa se amestece in trebile politice, sa ocupe functiuni insemnate, ajungand pana la logofetie, ba chiar si sa aspire la tronul tarii.
De la dansul ne-a ramas un volum de versuri, tiparit peste sapte ani dupa moartea lui, intitulat Poezii, alcatuiri si talmaciri.
Meritul acestui poet, care era iubit si mult cunoscut de contemporani, s-a exagerat nu numai in timpul vietii lui, dar si mai tarziu, Desigur ca judecata facuta asupra-i de C. Negri e cea mai dreapta; a scris romaneste intr-un timp cand se scria prea putin. Desi pare a nu fi fost lipsit de talent, opera lui poetica ni se infatiseaza ca un produs artificial, fara simtire adevarata care sa fi miscat pe poet si sa impresioneze si pe cititor.
Afara de rare exceptiuni, toate lucrarile lui sunt erotice, poezii lirice din specia numita oda usoara.
Ne spune ca intreaga sa viata si-a inchinat-o amorului, ca multa vreme, a fost condus de acest zeu, dupa ce a zburat oriunde, a voit sa-l poarte divinitatea adorata, iubirea pentru Zulnia (mama lui C. Negri) l-a fermecat incat, la moartea acesteia, nu are alta speranta decat tot moartea. Ajuns la batranete, ca un soldat care si-a petrecut viata in lupte - cand era invins, cand invingator - se adreseaza amorului, spunandu-i ca-i inapoiaza si arcurile si sagetile, caci acum este un schelet rezemat pe o carja.
La aceste idei se reduce intreaga colectiune de poezii originale. De altfel, nici nu le scrisese cu gandul de a le publica, dar, din pricina ca circulau in manuscris printre prieteni si cunoscuti si fiindca lautarii le-au insotit cu multe arii frumoase, care au desfatat generatiunea contemporana, familia a crezut ca va face un serviciu literaturii romane, dandu-le la iveala.
De la Conachi ne-au ramas si cateva traduceri. b) 1835-1845

Acest rastimp de zece ani este unul din momentele cele mai insemnate ale dezvoltarii noastre literare.
In intervalul acesta, in afara de faptul ca Iancu Vacarescu mai publica din cand in cand, nu numai ca numarul celor care fac versuri e mult mai mare, dar se produc unele din lucrarile cele mai bune ale marilor nostri autori. Si aceasta se poate zice pentru amandoua principatele
Acum, intre 1835-1845, este vremea cand se incearca traducerea marilor capodopere ale literaturilor straine. Neaparat, lucrarea este grea, succesul este foarte neegal, dar trebuie sa tinem seama de intentiunea si de folosul pe care l-a castigat limba literara chiar din aceste incercari nereusite, care au dovedit macar atat: ca drumul incercat nu este cel bun si trebuie gasit altul.
Ca exemple, trebuie sa citam pe ale lui Costache Negruzzi si ale lui Alecu Donici. Unul traduce baladele lui Victor Hugo si cateva drame (ca Angelo, tiranul Padovei, Maria Tudor); celalalt traduce din ruseste Tiganii de Puskin, dar amandoi in colaborare dau pe romaneste Satirele lui Antioh Cantemir.
Acest scriitor rus (1709-1744) este roman de origine. Fiu al domnitorului Dimitrie Cantemir el ajunge de tanar la situatiuni importante, caci e trimis ambasador al Rusiei in Anglia. Se ingrijeste a da la lumina manuscrise ale tatalui sau, si inspirat direct de clasicii francezi, in special de Boileau, scrie satirele sale in care loveste in abuzurile aristocratiei si ale clerului.
Daca traducerile de care vorbim sunt pana la un punct izbutite, nu tot asa de fericit fu Heliade, care traduse din Gerusalemme liberata al lui Tasso, din Infernul lui Dante s.a.
Pe Heliade il impiedica mai ales teoriile sale privitoare la limba, tendinta sa de a purifica vorbirea de cuvintele slavone si de a o apropia de cea italiana.
Iata primele strofe:

In mijlocul calei vietei noastre
Ma reaflai intr-o selba obscura,
Caci calea directa era pierduta.

Nu e d-a spune cat era de dura
Asta selba silvestra aspra si forte,
Caci si in cuget reinnoate frica.

Sa fim drepti insa, Heliade lupta cu greutati mari atunci, mai ales ca voia sa pastreze si forma de vers a originalului, endecasilabul italian. Cand peste 40 de ani se va incerca Nicolae Gane sa traduca, se va da ideile cu claritate, dar nu va avea curaj sa transpuie romaneste si versul dantesc, ci va intrebuinta versul obisnuit la noi, de 14 silabe. Numai Cosbuc va reusi in aceasta forma noua de vers - si el, dupa ce Eminescu si Vlahuta vor fi dat prin sonetele lor forme corecte de endecasilabe.
Si mai putin fericit a fost Aristia, care, a incercat sa dea Iliada pe romaneste.
Costache Aristia, grec de origine, a venit in tara ori s-a nascut chiar in tara, nu se stie bine. Viata lui e putin cunoscuta. Se pare sigur ca s-a nascut pe la inceputul veacului XIX, ca fiind student la Academia greceasca din Bucuresti a luat parte la miscarea din 1821, ca mai tarziu a fost prieten cu Heliade, ca a lucrat la inceputurile teatrului romanesc si afost profesor la Sf. Sava. D-l N. Iorga crede ca aceasta cariera este implinita de doua persoane si ca studentul de la 1821 este tatal profsorului de mai tarziu, dar nu se vad bine temeiurile parerii sale.
Ca tovaras al lui Heliade a fost prins in lupta cea mare pentru traduceri si ca unul ce cunostea vechea literatura elenica a luat asupra-si sa dea pe romaneste Iliada. Prima fascicola a aparut in 1837 cu dedicatie catre domnitorul Alexandru Ghica si cu o prefata critica a lui Heliade. Se vede ca traducerea lui lui Aristia, pe cat era cunoscuta in public, nu placuse si el incerca sa sustina si sa justifice procedarea lui Aristia. Doua lucruri suparau mai ales pe cititori: in versiunile silite si cuvintele compuse formate de el, ca "bratalba", "norintaratorul" etc. Heliade le explica prin necesitatile versificatiei si ale traducerii, dar, desi autoritatea lui pentru un moment le-a impus, lucrarile acestea fura curand uitate.
A mai tradus Aristia si din Plutarch si din alti autori; ba a facut si o lucrare originala: Stante epice la intronara lui Bibescu (1842), care a dat prilej lui Alecsandri sa scrie o critica glumeata foarte reusita. Aici se vad toate greselile de limba din traduceri, si mai putin justificate.
Sa nu fim insa prea severi cu Aristia.
Abia acum peste 60 de ani se fac incercari noi in aceasta privinta: G. Murnu traduce Iliada in versuri exametre; iar Cosbuc pregateste Odiseea.

*

Dar nu numai pentru traduceri este importanta epoca 1835-1845, ea este si pentru literatura originala.
Pentru Heliade este momentul cel mai stralucit. In vremea aceasta, 1844, se publica Sburatorul pe care unii critici l-au numit "un mic capodopera" si care prezinta in adevar atatea calitati incat, daca se recita undeva este ascultata cu aceeasi placere ca si o poezie recenta; de aceea trebuie sa se mire cineva ca ea nu figureaza in lista de poezii bune ce s-a publicat ca anexa in cartea Poezia romana de Titu Maiorescu in 1867, cand gasim acolo Vecina lui N. Georgescu si alte cateva bucati, bune - negresit - dar care nu pot sta alaturi de Sburatorul lui Heliade.
In epoca 1835-45 apar cativa timizi incepatori ca Ion Catina, G. Baronzi in Tara Romaneasca; apare in Moldova ofiterul Hrisoverghi, pe care il va plange amicul sau Kogalniceanu in prefata poeziilor din 1845. Apar mai multe volume de poezii ale lui Cezar Bolliac si ale lui Costache Rosetti.
Despre Cezar Bolliac (1813-1880) nu avem nici un studiu biografic. Se stie ca e nascut in Bucuresti, ca a studiat in tara si apoi in Franta. A fost partas la toate miscarile politice ale tinerimii din Tara Romaneasca si a suferit de mai multe ori in inchisoare, iar dupa 1848, fiindca fusese unul dintre cei mai staruitori, fu exilat ca si tovarasii sai. O parte din exil a petrecut-o in Transilvania si Ungaria, incercand acolo sa impace pe romani cu unguri. Despre activitatea in acel timp se poate citi colectia de scrisori publicate de Ghica in Amintiri din pribegia dupa 1848. Dupa 1859 el se ocupa cu politica, fiind deputat si cu ziaristica, redactand si conducand o suma de foi din cele mai cu autoritate in vremea aceea: "Buciumul" (1862-64) si "Trompeta Carpatilor" (1866-1877).
El s-a ocupat cu chestii de istorie, studiind in special chestia manastirilor inchinate, asupra careia a publicat doua volume (1862-1863); apoi cu chestii de arheologie. In aceasta ramura de activitate arata multa bunavointa si mult entuziasm, dar n-avea pregatirea necesara. Adesea a avut polemici cu Odobescu, care l-a combatut si mereu l-a luat in ras.
Ca poet, incepe modest, mai ales prin dedicatii persoanelor insemnate din vremea aceea si prin cateva poezii ocazionale. Sprijinit si laudat mult de Heliade, care-i publica mult din scrierile sale, el se incearca apoi sa zboare singur nu numai ca poet, dar si ca ziarist. Aceste manifestatii sunt slabe. Dupa 1848 va reusi ca ziarist si in adevar va fi unul dintre fruntasii presei romane, talentul lui va fi recunoscut chiar de criticul Maiorescu, care pe de alta parte neaga orice valoare poeziilor sale. Aci are intrucatva dreptate. Opera poetica a lui Bolliac, afara de poeziile de amor si cele ocazionale, la care nici nu ne putem opri, consta in porniri generoase pentru cei desmosteniti, pentru cei umili si apasati. Poeziile lui sunt insa retorica pura, discursuri patriotice puse in versuri. Cea mai buna din ele este Sila - care, pe langa oarecare slabiciuni, are si strofe cu adevarate calitati poetice.
Costache Rosetti (1816-1885), a invatat in Bucuresti la colegiul Sf. Sava, a fost ofiter, functionar si apoi s-a apucat iar de invatatura, ducandu-se la Paris. Intorcan du-se, s-a dedat comertului si industriei; a intemeiat o tipografie si o librarile. In acelasi timp era amestecat in toate miscarile politice ale vremii. Cand revolutia din 1848 a devenit stapana pe situatie, Rosetti a fost numit prefect al Capitalei si apoi secretar al guvernului. In acele zile de fierbere a scos ziarul "Pruncul roman" care avea sa devina "Romanul" de mai tarziu. Cu acestea Rosetti isi stabileste cariera pentru restul vietii: va fi ziarist si om politic.
Arestat si gonit din patrie ca si ceilalti revolutionari, el rataceste prin tari straine, luptand cu greutati mari, si se stabileste la Paris, unde da la lumina ziare si brosuri in care sustine cauza romanilor. Se intoarce in tara si devine un factor principal in vremea luptelor pentru unire; el este acela care a fost trimis in delegatie cu mai multi deputati ai Camerei din Bucuresti ca sa salute pe Cuza pentru indoita alegere si care telegrafiaza din Iasi faimoasele cuvinte: "Domnul este intru toate sublim".
Luptele politice ce se desfasoara in timpul lui Cuza silesc pe Rosetti sa combata adesea regimul si sa ajunga chiar a fi intre organizatorii miscarii care au silit pe Cuza sa abdice.
Ministru in ministerul locotenentei domnesti si in primul minister al principelui Carol, Rosetti devine un personaj politic de mana intaia. El face parte dintre conducatorii coalitiei de la Mazar Pasa, care rastoarna guvernul lui Lascar Catargiu in 1876 si, partizan al ideii razboiului, devine ministru de interne in vremea acestui razboi. Mai tarziu a fost prezident al Camerei si tovaras devotat al lui Ion Bratianu; dar, in timpul dezbaterilor pentru revizuirea constitutiei, el ceru reforme de un caracter democratic mai accentuat si neadmitandu-le constituanta, a urmat o raceala intre el si conducatorii partidului liberal.
Pe Costache Roseeti poezia l-a atras numai intamplator. Debuturile sale sunt interesante, dar fara consistenta. In Camasa fericitului e o naratiune condusa cu oarecare abilitate, dar nu se ridica la poezia filozofica, ci ramane o simpla povestire romantica.
In altele ca, Fracul meu, el pastreaza numai tonul unui "badinage" fara pretentii si e departe de adevarata satira.

*

Tot in epoca aceasta si sub influenta lui Heliade scrie Costache Balacescu si incepe Bolintineanu. Acum ajunge la maturitate talentul lui Grigore Alexandrescu.
Costache Balacescu este astazi putin cunoscut, dar pe la 1840 era cautat in cercul scriitorilor, fiindca el avea nota vesela si muscatoare in poeziile lui. O piesa de teatru mai ales, Buna educatie (publicata in "Curierul romanesc" in 1845) are un mare succes si este o mare fericire pentru trupa incepatoare a lui Costache Caragiale, caci o iarna intreaga (1845) aduce publicul la teatru ca sa asculte comedia de moravuri bucurestene, lucrare naiva ca constructie dramatica, dar cu trasaturi satirice care il faceau sa rada de educatia tinerelor fete si mai ales de vorbirile amestecate cu frantuzisme ("cruelule", "mil pardon", "mii de supsonuri") ca si piesa predecesorului sau, Faca.
Data nasterii acestui poet nu poate fi aceea de 1800, pe care o gasim in prefata editiunii din Bibl. p. toti de Suchianu, ci mai probabil 1809, pe care o aflam in Istoria literaturii romane de N. Iorga.
Balacescu a publicat putin si anume ce a scris inainte de 1848: din celelalte bucati prea putine au vazut lumina zilei, astfel ca nu-l putem judeca decat dupa opera primei parti a vietii sale.
Aceasta opera se compune din cateva poezii filozofice foarte slabe si care aproape nu se pot citi azi, dintr-un numar bunicel de fabule printre care se pot numi Magarul si vulpea, Taranul si pescarul. Stilul din aceste fabule este familiar, adesea vulgar: asemenea il vedem la satira Cuconul Dragan, precum si in poema satirica Fa-ma tata, sa-ti seaman.

In "Curier de ambe sexe" al lui Heliade (1842) se publica prima poezie a lui Bolintineanu O fata tanara pe patul mortii. Desi nu e originala in fond, fiind inspirata dupa La jeune captive a lui André Chénier, desi are cateva greseli grave de limba si cateva neologisme nepotrivite, totusi ea placu mult. Heliade a insotit-o de o notita, in care spunea ca ea "prevesteste opere demne de un secol mai ferice". Succesul aduce renumele autorului; poezia se traduce in limbi straine si deveni cunoscuta in toate cercurile. Poate ca acel moment este cel mai important din toata cariera sa literara; de aceea si Eminescu in Epigonii, voind sa caracterizeze pe Bolintineanu, nu vorbeste in cele sase versuri ce-i consacra decat de aceasta poezie.
In ce priveste pe Alexandrescu, putem zice ca acum e momentul de a-i analiza intreaga opera.
Grigore Alexandrescu (1812-1885) este un elev al lui Heliade. Nascut in Targoviste, venit in Bucuresti ca scolar sarac, el este primit bine de familia lui Ion Ghica, pe care-l cunoaste la Sf. Sava, de Campineanu, de I. Vacarescu si de Heliade.
Primele lui poezii, ce apar in 1832, am spus ca sunt foarte slabe, simple reflexe ale maestrilor sai: Heliade din literatura romana, Lamartine si Florian din literatura franceza, singura literatura pe care a cunoscut-o. Imprejurari de natura intima aduc racirea raporturilor intre Heliade si Alexandrescu, ba chiar dau nastere unei dusmanii grozave.
Aceasta cearta se intampla tocmai in epoca de care ne ocupam. Primul atac este al lui Heliade in prefata poeziilor lui Momuleanu in 1837, unde - fara a-l numi - indrepteaza cateva sageti impotriva lui Alexandrescu si e atat de stapanit de necazul sau incat considera pe bietul Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profita apoi de publicarea unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul si lupul) si-l ataca direct in Curier de ambe sexe (I, 238), facand glume pe socoteala lui. Alexandrescu raspunde prin fabula Privighetoarea si magarul in care spune ca de ar asculta sfaturile criticului, atunci "eu in locu-ti as fi magar". Alexandrescu l-a mai atacat si prin epigrama catre Voltaire facand aluzie la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez) si la Pogor (care tradusese Henriada). Heliade si-a razbunat groaznic prin poezia Ingratul (publ. in "Curier de ambe sexe", II) scrisa cu o violenta extraordinara, care, daca-l indeamna cateodata sa exagereze tonul vulgar, ii da insa si cateva accente foarte puternice. Se pare ca satira lui Alexandrescu de mai tarziu Confesiunea unui renegat l-a vizat pe Heliade.
Acesta l-a urmarit toata viata. A fost, poate, singurul autor pe care l-a criticat cu severitate, chiar fara dreptate, pe cand cu toti ceilalti a fost indulgent.
Viata lui Alexandrescu o cunoastem in parte, dar despre unele epoci ale ei nu avem informatii suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toti biografii, este o scrisoare a lui I. Ghica in care povesteste toate amintirile sale despre Alexandrescu, cu care a fost legat de aproape o mare parte din viata. Unele afirmatiuni insa, facute din memorie, s-au dovedit a fi neexacte.
Sigur este ca a fost ofiter, ca si-a facut serviciul la Focsani, ca, demisionand, s-a intors in Bucuresti si ca a fost arestat. Nu e prea sigura pricina: dupa unii ar fi fabula Lebada si puii corbului; dupa altii, amestecul intre tinerii care organizau miscari politice in spirit democratic. Ion Ghica ne spune ca l-a vizitat la inchisoare, iar dupa informatiunile ce ne da pare a fi fost vorba de un arest preventiv, pana i s-au cercetat manuscrisele, caci a fost indata liberat.
Colectia de poezii ce publica in 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi cuprinde poezii de amor: (Eliza, Asteptare, Pestera); poezii religioase si umanitare (Cainele soldatului, Rugaciune), fabule (Lebada si puii corbului, Boul si vitelul, Soarecele si pisica) si epistola catre Vacarescu. Originalitatea lui nu e deplina nici acum, caci gasim ca izvoarele inspiratiei sale sunt Boileau, Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci incepe a-si arata personalitatea in poeziile sale.
Un eveniment important se intampla in viata sa, anume calatoria pe care o face cu I. Ghica pe la manastirile de peste Olt in 1842, dupa care Ghica e nevoit sa se expatrieze pentru catva timp. Se duce la Iasi, unde se va intovarasi cu Kogalniceanu si cu Alecsandri ca sa scoata o revista "Propasirea". Era vorba sa se duca si Alexandrescu acolo. Nu stim din ce motive nu s-a dus. A avut insa legaturi stranse cu miscarea literara din Iasi. In revistele de acolo si-a publicat cateva poezii, acolo si-a publicat impresiile de calatorie, in Iasi a aparut editiunea cea mai frumos tiparita a poeziilor sale, in 1842.
Alexandrescu a fost functionar la postelnicie si a intrat in bunele gratii ale lui Bibescu. Ghica povesteste chiar o scena, in care s-a vorbit sa fie numit poet al curtii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director al departamentului credintei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru interimar. Ultima sa functiune a fost aceea de membru in comisia centrala de la Focsani, de acolo a fost lovit de o boala cruda. Nu s-au publicat documente asupra acestei chestiuni. Se stie ca el a mai scris si dupa aceasta, ca a publicat articole in ziarele din Bucuresti si chiar poezii, dar nici una nu mai reaminteste pe Alexandrescu de altadata.
Editia din 1842, de care pomeniram, cuprinde cateva din cele mai reusite poezii, ca Satira Duhului meu; fabule in care intrebuinteaza versul liber ca La Fontaine; aci se tipareste si Anul 1840, care se considera una din cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre si care va ramanea, fara indoiala.
Pornind de la situatia sa personala, aducandu-si aminte ca odinioara si el a sperat ca anul nou va fi mai bun decat cel vechi, el se ridica treptat la conceptiile cele mai inalte ale filozofiei sociale si politice. El face un tablou scurt, dar cuprinzator, al epocei:

Ici umbre de noroade se vad ocarmuite
De umbra unor pravili, calcate, siluite
De alte mai mici umbre, neinsemnati pitici... apoi un apel catre an, ca sa schimbe lumea din temelie, caci

De imbunatatiri rele cat vrei suntem satui si sa nu se margineasca la schimbarea formelor:

Ce-i pasa bietei turme in veci nenorocita
Sa stie de ce mana va fi macelarita
Si daca are unul sau multi asupritori?

Intr-o editie noua din 1847 el mai publica poeziile inspirate din calatoria prin Oltenia: Umbra lui Mircea, Rasaritul lunii la Tismana s.a.
Daca la aceasta poezie lirica si narativa adaugam satirele si fabulele, vedem ca opera lui Alexandrescu este variata si foarte valoroasa.
Compozitia lui e reusita in cele mai multe si destul de clara. Versificatia insa nu este perfectionata. In aceasta nu e mai sus decat contemporanii sai. Profunditate