x2s20sv
INFATISAREA GENERALA
Dupa inceputurile foarte modeste dinainte de 1830, urmeaza o perioada
de mare importanta pentru literatura noastra. Multi scriitori au numit-o "perioada
renasterii", ca sa corespunda cu renasterea politica a nationalitatii romane,
care cazuse in epoca fanariota. Pentru istoria literaturii termenul e
mai putin potrivit, fiindca - dupa cum s-a putut vedea chiar in cartea
de fata - dezvoltarea literaturii s-a facut in mod ascendent cu cat
inaintam spre timpurile noastre si nu vedem o epoca mare de stralucire
in trecut, urmata de o decadere pentru ca sa renasca si sa readuca vechea
stralucire. As numi mai bine aceasta perioada: eroica, de vreme ce sfortarile
ce s-au facut si pe terenul cultural sunt cu adevarat eroice, iar in sprijinul
celor mai multe din sferele literare se vede o insufletire puternica,
o mare incredere in viitorul natiunii si o ambitiune in genere
mai presus de fortele celor ce scriu si de posibilitatile obstesti ale miscarii
literare din acel timp.
In aceasta perioada se produce contactul cel mare, direct, intre
romanii din principatele romane si cultura apusului. Ei vad drumul
cel lung facut de celelalte popoare europene care traise in imprejurari
mai fericite decat ale lor si doresc sa le ajunga. Toate intreprinderile
culturale din acest timp de la aceasta idee pornesc. Astfel Eliade in
primul sau articol din "Curierul romanesc" (1829) arata ca in
toate tarile civilizate apar ziare, si indeamna pe "cei care zic
ca sunt floarea neamului" sa se puna la lucru si sa se rusineze "sa
fie mai jos decat pleava celorlalte neamuri".
Asemenea indemnuri se aud adesea si de la Asachi si de la Heliade. Numarul
celor care le asculta este restrans la inceput, dar se mareste din
ce in ce. Aceasta se datoreste mai ales presei. Ziarul sau revista, mai
bine decat cartea, intretin legaturile dintre autori si cititori,
provoaca intrebari si raspunsuri. "Curierul romanesc"
care incepe sa apara in Bucuresti la 8 aprilie 1829 si "Albina
romaneasca" in Iasi la 1 iunie acelasi an, sunt, e drept, la
inceput gazete aproape oficiale, pentru ca publica mai ales stiri politice
din tara si din afara; dar mai tarziu incep sa dea si mici informatii
literare, sa dea articole istorice, nuvele, poezii, astfel ca ajung sa stranga
in jurul lor toata miscarea literara din tara.
In adevar, tot ce se lucreza pe taramul literar in Moldova
de la 1830 pana la 1840 sta in legatura cu Gh. Asachi si cu ziarele
si revistele sale: "Albina romaneasca" (1829-1849) si "Icoana
lumii" (1840-41). De aci incolo centrul de gravitatea trece la grupul
de tineri care se numesc Negruzzi, Kogalniceanu, Alecsandri, intemeietori
ai revistelor "Dacia literara" (1840), "Arhiva romaneasca"
(1841) si "Propasirea" (1844).
In Muntenia Heliade ramane pana la 1848 persoana cea mai insemnata
a activitatii literare, gratie "Curierului romanesc" de care
pomeniram (1829-1848) si revistei "Curier de ambe sexe" (1836-1848).
Dupa 1848, revistele si ziarele se inmultesc, Asachi scoate "Gazeta
de Moldavia" (1850-1859), M. Kogalniceanu, "Albumul istoric si literar"
(1854), Hasdeu "Arhiva istorica a Romaniei" (1865), mai apoi
"Traian" (1869), Odobescu "Revista Romana" (1861),
Boliac "Buciumul" (1863) si "Trompeta Carpatilor" (1865).
Apar si ziare cu parti satirice, ca "Satirul" (1866) si publicatiile
lui N. Oraseanu, Pantazi Ghica s.a. ca "Nichipercea" (1859), "Scranciobul"
(1868) etc.
Inca un mijloc pentru raspandirea culturii, care se vede chiar in
primii ani ai acestei perioade sunt calendarele. Asachi si mai apoi Kogalniceanu
in Moldova, Pann si Gorjan in Muntenia, sunt autorii celor mai insemnate
lucrari de acest fel. Ele continua traditia calendarelor romanesti din
Buda, pe care la inceputul secolului le scotea Micu si cu alti tovarasi.
Mai tarziu vom vedea urmand pe Bolintineanu si altii.
In acelasi timp si scoalele incep sa se inmulteasca. Interesant
de notat este ca corpul didactic nu se margineste a-si face datoria in
scoala - si poate ca in aceasta privinta s-ar putea observa multe scaderi
- dar lucreaza si in afara: aproape intreaga miscare culturala si
literara se datoreste profesorilor. Din lungul sir de nume ce se pot cita in
activitatea dintre 1830 si 1870 numai cativa n-au fost profesori macar
un timp scurt.
Perioada de care ne ocupam se caracterizeaza prin ivirea sau dezvoltare tuturor
genurilor literare. Putem zice ca nu este specialitate stiintifica sau literara
care sa nu-si afle vreun reprezentant in acest timp. Filologia si istoria,
filozofia si oratoria, poezia lirica si epica, poezia dramatica si didactica
se infatiseaza in activitatea noastra literara cu scrieri din care
multe raman ca simple incercari, dar unele se impun nu numai fata
de contemporani, dar si fata de generatiile urmatoare.
Doritori de a inainta cat mai repede, scriitorii dezvolta o mare
activitate in comparatie cu mijloacele de care dispun si recurg foarte
adesea la modele straine facand din imitatie o insusire comuna a
operelor din acest timp.
Aceasta tendinta insa, daca miscoreaza originalitatea, e foarte necesara
pentru a stimula inceputurile unei literaturi. Mai necesara este traducerea
operelor straine si perioada eroica a literaturii noastre este bogata in
traduceri.
In special Heliade are un plan maret si bine definit pentru infiintarea
unei "Biblioteci universale", care sa dea 21 de volume pe an, cuprinzand
scrieri de istorie, de filozofie, de drept, de politica, de economie politica,
de stiinte naturale, de belle-arte, de retorica, de poezie si romane. Intreprinderea
aceasta cerea si mari sfortari intelectuale si insemnate mijloace materiale;
ea nu s-a putut urma asa cum o proiectase el, dar a fost un indemn puternic,
care a dat nastere unei infloritoare perioade de traduceri. Atunci s-au
dat pe romaneste un mare numar de opere literare, din care unele intr-o
limba curata si intr-o traducere constiincioasa. Astfel, gratie lor, avuram
in romaneste parti din poemele lui Omer, din Plutarch, din Xenofon,
din Shakespeare, din Byron, din Tasso, din Dante, din Schiller, din Goethe,
din Racine, din Molière, din Victor Hugo etc.
Curentele si influentele care contribuiesc la dezvoltarea literaturii in
acest timp, sunt cele din prima perioada, insa multe dezvoltate.
Intai, ideile scoalei latiniste infloresc in ambele
parti ale Carpatilor. Stapani pe scoala, ardelenii dau multa vreme directiva
intregii culturi si de abia se aud slabe si rare obiectiuni, mai ales
in Moldova. Vom nota pasagiul din lectia introductiva a lui Kogalniceanu
din 1843, in care vorbeste de exagerarile latinistilor. Alaturi cu el
vom afla pe Al. Russo si mai tarziu pe Alecsandri.
Inraurirea acestui curent se simte si in multe genuri literare,
mai ales in istorie si in filozofie. Trebuie sa mai notam ca latinistilor
se datoresc primele scrieri de filozofie, care sunt traduceri in adevar,
dar tot contribuie la raspandirea printre cititori a catorva idei
din cele ce agitau pe cugetatorii apusului.
Mai slabe rezultate s-au obtinut pentru literatura propriu-zisa. Incercarile
poetice ale lui Muresanu nu se ridica deasupra mediocritatii, facand exceptie
de faimosul Desteapta-te romane. Si mai slabe sunt poeziile altor ardeleni.
Se poate zice ca primul poet ce a produs Ardealul este Cosbuc.
Ceea ce n-a putut face acest curent, a relizat influenta franceza. In
adevar, contactul cu poetii, romancierii, nuvelistii, dramaturgii francezi da
nastere intregii literaturi poetice romanesti din aceasta perioada.
Romanii cunosc insa, multumita lui Heliade si catorva tineri
care isi facura studiile in Italia, si ceva din literatura italieneasca.
A fost chiar o vreme cand in administratie se introdusese multe
cuvinte ialienesti, care s-au parasit in urma pentru a se inlocui
cu alte frantuzesti.
La finele perioadei eroice se manifesta cu mare tarie curentul poporan. Articolele
lui Russo si Negruzzi si mai ales colectia lui Alecsandri (1852-1853), atrag
atentia cititorilor asupra comorilor poeziei poporane. In perioada urmatoare
nu va fi aproape nici un scriitor, care sa nu datoreasca macar o mica parte
din inspiratia sa acestui izvor nesecat.
Ideile si curentele de care vorbim se manifesta si dau efecte deosebite in
cursul anilor dintre 1830-1870. Ca sa intelegem bine mersul lucrurilor,
trebuie sa despartim in doua aceasta perioada si sa cercetam deosebit:
epoca lui Heliade si epoca lui Alecsandri.
1. EPOCA LUI HELIADE
(1830-1848)
Heliade Radulescu (1802-1872) a fost fiul unei familii modeste, originara
din Targoviste, stabilita in Bucuresti. La varsta de 7-8 ani
inceput sa invete cartea greceasca cu dascalul Alexe; mai tarziu
a luat lectiuni cu dascalul Naum, care pare a fi calugarul invatat Naum
Ramniceanul, iar romaneste a invatat singur, citind cu mare
greutate Alexandria. Studii superioare a facut la scoala greceasca de la Magureanu
(intre 1815-1818). In vremea aceasta venise in tara George
Lazar si reusise a dobandi un loc intre profesorii de la Sf. Sava.
Cursurile lui le-a urmat Heliade si, cu ce stia dinainte, cu ce a invatat
de la dascalul ardelean, cu ce a studiat singur, a ajuns in 1822 profesor
in locul lui Lazar si a stat pana la 1828. Dupa unele informatii
a dat lectii si mai tarziu, dar lucrul nu e sigur.
Pe atunci nu se putea vorbi de o specializare. Heliade ne spune ca preda gramatica
si retorica, istorie si geografie, logica si matematica. Ca sa-si poata indeplini
indatorirea, a trebuit natural sa invete limbi straine, cea romana
fiind atunci lipsita mai de tot de carti de acest fel. Bibliografia romaneasca
veche ne-a aratat o singura geografie, tradusa de Amfilohie Hotiniul din italieneste
(1715), o singura carte de retorica, a lui Molnar (1798), o singura logica,
a lui Micu (1799).
Pentru aritmetica erau mai multe carti: una tradusa tot de Amfilohie (1795),
alta a lui Sincai (1785) si doua tiparite la Viena cu text romanesc si
nemtesc (1777-1783).
Istoria si gramatica erau mai bine reprezentate prin scrierile ardelenilor Micu,
Sincai si Maior si prin ale altora mai putin insemnati cu Radu Tempea
(1797), Paul Iorgovici (1799) si Ion Alexe (1826) si altii. In principate
aparuse numai doua carti de acest fel: a lui Ienache Vacarescu (1787) si lui
Toader Scoleriu (Iasi, 1789).
Nu putem sti cat va fi cunoscut Heliade din aceasta lista de carti, dar
stim ca el a tradus din frantuzeste o carte de aritmetica (dupa Francoeur, tip.
1832), una de logica (dupa Condillac, netiparita), una de geometrie (dupa Legendre,
tip. 1837), una de gramatica (tip. in 1828).
Cu aceasta gramatica apare Heliade pe arena publicitatii. Ea ii servise
pentru predare cursului sau si fusese citita in intrunirea unei
asociatii literare la care se raporta intr-un pasagiu unde vorbeste de
alfabet si de inlaturarea unor litere dintr-insul, zicand
ca a facut "dupa hotararile cinstitei societati literare a romanilor".
Comparata cu gramaticile anterioare, ea nu se prezinta cu un merit deosebit
de originalitate: planul seamana intrucatva cu al lui Tempea, iar
terminologia se gaseste aproape in intregime la inaintasii
sai. Trebuie sa-i recunoastem numai ca a avut curaj ca acolo unde aceia puneau
doua nume (ex. Loga zice: "nume infiintatoare sau substantive")
el sa aleaga unul si pe cel mai nimerit ("substantive") care va ramanea,
pe cand Vacarescu zice numai "interietione", Heliade pune: "zicere
de glasuire sau interectie" in limba. Are si el insa cazuri
unde ezita; important este faptul acesta al simplificarii alfabetului cirilic
si mai ales este pretioasa prefata.
Desi cam lunga si tratand chestii care nu mai pot prezenta azi interesul
de atunci, ea arata insusirile literare ce vor caracteriza totdeauna stilul
lui Heliade: intrebuintarea glumei pentru a scapa de greutatea unei discutiuni
teoretice; un humor care ar putea fi simtit si azi, daca n-ar avea multe expresii
vulgare. Ea stabileste si cateva principii cu privire la ortografie, la
termenii tehnici etc. care denota din partea autorului o rara claritate de spirit
si o intelegere minunata a realitatilor. E de regretat ca nu a pastrat
aceasta din urma insusire in lucrarile sale de mai tarziu.
Laudand ortografia italiana, stabileste principiul ca "ortografia
aceea a statut mai norocita care s-a supus la mai putine reguli". Si pentru
a face ideea sa si mai clara, adauga:
"Aici indraznesc a vorbi pentru fratii nostri din Transilvania si
Banat, care sunt vrednici de toata lauda pentru ostenelile ce pun pentru literatura
romaneasca. Pentru ortografia insa care vrea s-o introduca scriind
cu litere latinesti, bine ar fi fost sa urmeze, duhul italienesc, adica a scrie
dupa cum vorbim si sa nu sa ia dupa ortografia franceza si englezeasca, care
pazeste derivatia zicerilor si de care singuri ar voi acum sa se scuture".
Daca Heliade ar fi staruit in aplicarea acestui principiu, cand
i-a venit si lui randul sa scrie romaneste cu litere latine, s-ar
fi castigat multa vreme pierduta si s-ar fi inlaturat multe discutiuni
zadarnice. Atunci fonetismul, pe care-l lauda Heliade la 1828, ar fi devenit
principiul ortografiei noastre, gratie autoritatii de care s-a bucurat el si
castigul ar fi fost imens pentru cultura romana.
Chestiunea termenilor tehnici a trebuit sa fie pentru el, profesor de gramatica,
de aritmetica si de alte stiinte, o preocupare de toata ziua. In aceasta
privinta el critica si pe aceia care nu vor sa imprumute, ci fac vorbe
romanesti noi zicand "cuvantelnic" in loc
de "dictionar", "amiazaziesc" in loc de "meridian"
s.a.; critica si pe acei care iau vorbele asa cum se gasesc in limbile
straine, zicand: "patriotismos" ca grecii, "ocazion"
ca francezii, "sotieta" ca italienii, "privilegium" ca latinii
etc. si propune ca: "vorbele straine sa se infatiseze in haine
romanesti". El va zice dar: patriotism, ocazie, societate, privilegiu
etc.
Un fapt mai important decat publicarea gramaticei este aparitiunea "Curierului".
In principatele romane pe la finele secolului XVIII si in
primii ani ai secolului XIX incepuse sa patrunda diferite ziare straine,
mai ales franceze, germane si grecesti.
Nevoia unui mijloc de a se raspandi mai repede stirile despre intamplarile
din tara si din strainatate se simtise de mult si se citeaza cateva incercari,
dar nici una nu ajunge la o desavarsita inchegare inainte
de opera lui Heliade.
Ziarul este anuntat printr-un prospect fara data - trebuie sa fi fost in
februarie cel mai tarziu, caci zice ca va aparea la inceputul lui
martie 1829 - in care ni se spune ca va purta titlul de "Curierul
Bucurestilor" si va iesi in 1/2 coala de doua ori pe saptamana.
Abonamentul era in Bucuresti 2 galbeni imparatesti pe an, iar pentru
provincie se adauga plata transportului. Sumele trebuie sa se depuna la diferiti
corespondenti de prin orase, iar in Bucuresti la "datatorii gazetelor"
I. Eliad si C. Moroiu.
Zic "gazetelor" pentru ca tot ei tipareau si "Buletinul Oficial"
care le era platit de guvern.
Incet, incet, "Curierul romanesc" devine ecoul intregii
miscari literare din tara; ba el isi face o datorie sa reproduca din confratele
moldovean "Albina romaneasca" a lui Asachi, stiri politice,
culturale, literare si mai tarziu sa faca acelasi lucru fata de ziarele
din Brasov ale lui Barit: "Gazeta de Transilvania" si "Foaia
literara".
In "Curier" urmarim noi progresul scoalelor prin dari de seama
la finele anului si prin discursurile tinute la diferite ocazii.
In el vedem nasterea si primii pasi ai teatrului romanesc.
In el gasesc coloane deschise, dupa batranul Iancu Vacarescu, Grigore
Alexandrescu, Ion Voinescu, Costache Aristia, Cezar Bolliac, Costache Balacescu,
Viisoreanu, K. Caragiale, G. Baronzi, Ion Catina, I. Genilie s.a. unii din ei
ramasi necunoscuti, iar altii ilustrandu-se mai tarziu prin lucrari
de valoare.
"Curierul romanesc" ne tine in curent cu tot ce se publica
in limba romaneasca, mai ales in Valahia. El ne face cunoscute
foile literare ce apar in vremea aceasta, cum este "Foaia stiintifica
si literara de la Iasi" si "Magazin istoric" din Bucuresti, pe
langa foile proprii ale lui Heliade: "Gazeta Teatrului" (1835)
si "Curierul de ambe sexe" (1836).
In "Curier" se naste critica literara in literatura romana.
Ea se infatiseaza prin mici notite, in care se apreciaza valoarea
scriitorilor si a celor ce publica scrierile lor in diferite brosuri.
Prin "Curier" Heliade se formeaza incet, incet. Spiritul
lui se imbogateste prin citiri variate si o suma de idei culturale si
literare se raspandesc in public. El devine o personalitate si in
locul rolului modest ce socotea la inceput ca are foaia sa, el o vede
acum cu un rol mare. Aceasta o spune in no. 93 din anul 1842:
"Aceasta foaie a fost inainte mergatoare si ferice vestitoare a asezamintelor
celor noi si progresive ce am dobandit; limba ei a crescut dimpreuna cu
cunostintele natiei si colectia perioadelor sale poate fi cel mai indestulator
ajutor la istoria literaturii noastre".
In 1834 Heliade fondeaza impreuna cu Ioan Campineanu Societatea
Filarmonica, avand de scop sa ajute propagarea culturii in genere
si in special sa lucreze pentru infiintarea unui teatru. Indata
ce se constitui, societatea incredinta directia lui Heliade.
Acesta deschise cu Aristia o scoala in care se invata literatura,
declamatia si canto, pentru ca mai tarziu sa se produca actori pentru
teatrul national. Rezultatele scoalei se vazura la examenul general, cand
scolarii jucara Mahomet al lui Volatire si Amphytrion al lui Moliere si una
din eleve canta cavatina lui Bellini Piratul. Cu acel prilej Heliade rosti
un discurs in care arata importanta teatrului pentru progres, infatisa
cu culori vii cat de grea, dar cat de nobila e cariera artistica
si se ridica in contra prejudecatilor ce are lumea fata de actori, pe
care ii considera numai ca niste comedianti, lasati in voia intamplarii,
cand ei sunt niste slujbasi ai statului spre formarea bunelor obiceiuri
si a limbii nationale.
Societatea, incantata de munca lui Heliade, il alese ca director
si pentru al doilea an. Lucrurile mersera bine, se stransera fonduri importante,
se tradusera o multime de piese.
Societatea Filarmonica era insa oarecum continuarea unei alte asociatiuni,
parte secreta - cu scop politic, parte pe fata - cu scop literar. Din cauza
aceasta s-au nascut tot felul de banuieli in privinta ei si dupa cativa
ani s-a desfiintat.
Imprejurarile acestea adusera amestecul lui Heliade in afacerile
politice. Dupa ce lua o data pozitia contra rusilor, cand acestia voira
sa introduca un articol aditional in Regulamentul Organic prin care isi
stabileau noi drepturi politice (1836), porni iarasi contra lor, cand
cu incercarea lui Trandafilov de a lua in concesiune exploatarea
minelor (1844).
Atunci scrise fabula cunoscuta Maciesul si florile. De atunci deveni un mare
adversar al Rusiei si e natural sa-l vedem luand parte la toate miscarile
impotriva protectoratului rusesc si sa fie intre fruntasii revolutiei
din 1848.
El este autorul proclamatiunii ce s-a citit la Islaz la 9 iunie 1848; el fu,
dupa abdicarea lui Bibescu, membru al guvernului provizoriu. Acest guvern avu
o viata foarte scurta si foarte agitata, schimbandu-si forma si compunerea
de trei ori, pregatind cateva proiecte de legi ce avea sa supuna viitoarei
constituante, se vazu inlaturat de puterea turcilor, care trimisera armata
la Bucuresti si inlocuit cu o caimacanie ce avea de scop sa restabileasca
vechea stare de lucruri si sa puna la loc Regulamentul. Aceasta intoarcere
a reactiunii se completa prin conventiunea de la Balta-Liman (1849), care nu
mai ingaduia principatelor sa aiba domni pe viata, ci le acorda numai
pe 7 ani.
Fruntasii si partasii la miscarea din 1848 fura pedepsiti cu exilul. Fiindca
se considerau ca supusi ai Portii, guvernul otoman le ofera sa-i interneze pe
toti intr-un oras si sa-i intretie pe socoteala lui. Unii primira
si se dusera la Brusa in Asia Mica. Altii refuzara si pornira pe unde
putura. Heliade trecu in Transilvania, unde statu doua luni. De aici,
dupa un drum de 50 de zile ajunge la Paris. In Paris se intalneste
cu alti romani emigrati si incepu a lucra pentru a face cunoscut
guvernelor straine plangerile romanilor. Calatoreste cu acest scop
si la Londra. Dar aceste imprejurari aduc si oarecare neintelegeri
intre emigrati si ajung din discutie in discutie la acuzatii grave
si la o adevarata lupta intre ei. Cine citeste colectia de scrisori a
lui Heliade (publicata de R. Locusteanu in 1891) si colectia publicata
de Ion Ghica (Amintiri din pribegia dupa 1848, Buc. 1889) va putea intelege
cat de adanci erau dezbinarile intre emigrati. Din Paris se
duce in insula Chios unde-i era familia si sta acolo pana la finele
anului 1853. In cursul anului 1854 a stat cateva luni la Sumla,
pe langa armata lui Omer Pasa, de unde a venit pentru catva timp
la Bucuresti.
E de notat ca e, poate, emigrantul care a intrat mai tarziu in tara,
caci de abia in 1859 il vedem stabilit in Bucuresti.
Restul vietii sale a fost consacrat in mare parte literaturii, dar l-a
preocupat mult sa-si apere nu atat opera sa literara, cat mai ales
opera politica de inainte de a pleca din tara.
Actiunea aceasta se vede in cele doua memorii asupra miscarii din 1848:
Mémoire sur l'histoire de la régénération roumaine
(1851) in care se ocupa de miscarea din 1848 - si Souvenire et impressions
d'un proscrit (1850), in care trateaza aceeasi parte a istoriei noastre,
insa din punct de vedere mai personal. Se vede asemenea in cartea
intitulata Spiritul si materia sau Echilibrul intre antitese o colectiune
de articole politice si istorice, publicate intre 1859-1869, pe care voieste
a le reuni intr-un tot, legandu-le de o idee generala: ideea antitezelor.
"Misia acestei scrieri, zice autorul, va fi spre a arata durerile romanului
in genere, nevoile si aspiratiunile lui. Luptele scrierii acesteia vor
fi de a combate, cu cuvantul si cu moderatie pe arena drepturilor adevarat
nationale si a legilor, atat terorismul baionetelor de orice natura cat
si terorismul cutitelor si armelor ascunse ale mercenarilor conduse de venetici".
Dupa prefata, incepe seria articolelor: superstitia si ateia, tirania
si anarhia, boierii si ciocoii etc. In acest din urma articol, da ca "anexe
istorice" o suma de acte relative la constituirea si functionarea Societatii
Filarmonice, care prezinta un interes deosebit. Vorbeste apoi de revolutia de
la 1848, cautand sa innegreasca pe unii din luptatorii cu care nu
se intelesese in timpul acela. Partea I se termina cu cantul
II din poema epica Mihaida.
Partea II continua a analiza idei antitetice: Guvernul si Poporul, Progresul
si conservatia, Vot universal si rasboi universal etc. aConcluzia generala a
operei, pe care cauta s-o faca a reesi la tot pasul, este echilibrul antitezelor,
cu deosebire in ordinea politica. Nu trebuie sa fie nici prea multa libertate,
nici prea multa restrictiune, ci moderatie in tot. Daca autoritatea sau
guvernul va fi prea puternic, se va naste tirania, daca din contra poporul va
fi mai puternic, se va naste anarhia. Prin urmare, nu numai progres, nu numai
conservare, ci progres si conservare deodata. Cine conserva are, zice dansul
- si cine are poate progresa mai repede.
Ca insusiri de stil, trebuie sa recunoastem ca, desi limba e impestritata
cu multe latinisme, cu toate acestea vivacitatea expresiunii te captiveaza si
te face sa urmaresti cu interes povestirea. Partile in care se incearca
a face filozofia istoriei, a trage legi generale, sunt slabe si lipsite tocmai
de insusirile unei cercetari cu adevarat stiintifice: insa naratiunile
istorice, anecdotele, dialogurile, trasaturile de spirit, cu care presara scrierea,
sunt pline de farmec.
Desi scrise cu patima politica, articolele acestea sunt importante prin amanuntele
ce ne dau despre revolutia din 1848, despre societatea filarmonica si ne arata
modul cum s-au privit de o parte din oamenii nostri politici diferite chestiuni,
ca unirea, improprietarirea taranilor s.a.
Heliade a fost numit membru fondator al Academiei, a fost ales si prezident,
dar, se pare ca din cauza unor chestii de ortografie, in anii din urma
nu s-a mai interesat de lucrarile acestei institutii.
Desi in ultimii ani era bolnav si nu mai putea produce, moartea sa (28
aprilie 1872) a fost simtita de romani ca o mare pierdere. Ziarele se
intreceau in caracterizari mai elogioase, numindu-l: cel mai mare
poet, acel care ne-a invatat a scrie si a citi romaneste cu litere
strabune, cel dintai gramatic, cel dintai profesor, cel dintai
jurnalist, parintele literaturii. Pierderea lui fu un doliu national si in
mai se constitui comitetul care avea sa-i ridice statuia.
Aceste regrete unanime, aceste aprecieri, exagerate in multe puncte, se
explica prin rolul ce jucase el in viata. Sa cercetam care i-a fost rolul
in miscarea literara.
*
Desi viata lui Heliade se prelungeste mult dupa anul 1848, numai pana
la aceasta data situatia lui este preponderenta in literatura.
Pentru a o putea intelege si pentru a intelege intreaga miscare,
va trebui sa des partim in trei aceasta epoca a lui Heliade: 1830-1835,
1835-1845 si 1845-1848.
Care este starea literaturii romane in momentul cand apare
Heliade pe arena publicitatii?
Din cele spuse in capitolul precedent, am aflat ca era foarte saraca.
Cateva poezii ce figurau ca exemple in gramatica lui Ienache Vacarescu
(1787), traducerea lui Britannicus al lui Iancu Vacarescu (1827) si desigur
si poezii ale acestuia raspandite in manuscris, intr-un cerc
de prieteni personali, un volum sau doua de poezii date la lumina de Barbu Paris
Momuleanu (1822-1825); iata opera poetica din Tara Romaneasca. Moldova
se putea lauda numai cu cateva talmaciri ale lui Alecu Beldiman, ca Moartea
lui Avel (1818) Istoria lui Numa Pompilie (1820), Tragedia lui Orest (1820),
cu poeziile manuscrise ale lui Conachi si cu brosura lui Asachi (1822), in
care, cu destula caldura de altfel, dar cu putina arta, se sarbatorea urcarea
pe tron a lui Ionita Sandu Sturdza, primul domn roman dupa epoca fanariota.
Pe langa acestea, cititorii din amandoua tarile mai aveau, pentru
a-si indestula nevoile spiritului lor, brosurile ce soseau de peste munti
impreuna cu calendarele anuale: Istoria lui Arghir si Elena (1801) si
Risipirea Ierusalimului (1821) ale lui Barac: Fabulele lui Tichindel (1814):
Patimile lui Hristos (1805) Piram si Tisbe (1807) Leonat si Dorofata (1815)
ale lui Vasile Aaron.
Enumerarea e aproape completa, daca nu ne preocupam de Scavin si de Dimachi,
iar valoarea lor poetica pentru unele este cu totul relativa, pentru altele
este redusa pana la nimic.
In aceasta stare de lucruri se gandeste Heliade si deschide paginile
"Curierului" si pentru literatura. Sa vedem ce se produce acum.
a) 1830-1835
Acum incepe Heliade sa publice si el, desi compusese mai inainte.
Da intai traduceri. Primele lui incercari sunt cu totul slabe.
El nu este inca stapan pe fraza, pe vocabularul poetic si poate
nici pe cunoasterea profunda a originalului. Din aceasta vreme este traducerea
Lacului de Lamartine.
Astfel fiind, el primeste cu bucurie si cu laude sonetul lui Iancu Vacarescu
in 1829 si de atunci continua a publica scrierile acestui "Anacreon
roman".
Iancu Vacarescu (1792), fiul lui Alecu, este cel mai insemnat dintre toti
membrii familiei Vacarestilor.
Acesta capata, ca tanar, o instructiune deosebita, cunoscu adanc
literatura clasica greceasca si cateva din literaturile moderne, in
special cea franceza. Intrand in viata publica, se arata cu toate
ocaziunile foarte sprijinitor pentru ideile de progres, pentru tot ce privea
ridicarea tarii sale.
Astfel, fu printre cei dintai prieteni ai lui Lazar si intrebuinta
pozitiunea si simpatia de care se bucura pentru a face mai lesnicioasa izbanda
noului profesor. De asemenea, incearca sa puie in practica - pe
cat era cu putinta in acel timp - ideea teatrului romanesc
si traduse insusi cateva piese, pe care le reprezentara scolarii
din Sf. Sava.
Precum se purta in miscarea culturala se purta si in imprejurarile
politice. Cand Tudor Vladimirescu se ridica impotriva domniei grecesti,
el se declara partizan al acestuia. La introducerea Regulamentului Organic,
Iancu Vacarescu fu singurul boier care protesta in contra impunerii rusesti
dintre cei sase care refuzara semnarea acestei legiuiri.
De la dansul avem o traducere a piesei Britannicus a lui Racine, in
care a cautat sa dea versuri romanesti cat mai maiestrite, silindu-se
a da limbii multiplele intorsaturi si variata alcatuire de fraze, caracterizata
limbilor clasice si in specie celei grecesti.
Posedam asemenea si un volum de poezii originale, publicate la 1830 pentru prima
oara.
Aci aflam poezii lirice de toate felurile: elegii in care se amesteca
cugetari filozofice, ca in: Ciasornicul indreptat; poezii patriotice,
cum e cea adresata Milcovului pe care o termina cu versul atat de cunoscut:
... despartit ori departat, fratele e tot frate; laude la adresa poetilor din timpul sau, ca Lui Grigore Alexandrescu, Cununa
lui Carlova, in care aflam des citatele cuvinte:
Si orice neam incepe
Intai prin poezie
Fiinta de-si pricepe;
in fine, aflam lucruri inspirate din credintele populare ca Ielele si
descriptiuni frumoase, ca Primavara amorului, imitata dupa Anacreon, in
care ni se infatiseaza frumusetea vietii de la tara.
Aceste calitati sunt insa inabusite, aci prin lungimi netrebuincioase,
aci prin lipsa de claritate si in redactie si mai ales in plan.
Alti poeti, care incep oarecum sub auspiciile lui Heliade in aceasta
epoca 1830-1835 sunt: Vasile Carlova, Paris Momuleanu, Grigore Alexandrescu
si Cezar Bolliac.
Barbu Paris Momuleanu (1794-1837), care a studiat in tara mai mult singur,
a fost un modest functionar. A publicat cateva volume de poezii in
care lipsa de stiinta a artei versului se uneste cu vulgaritatea expresiilor.
Cu toate ca Heliade l-a sustinut si l-a laudat, el n-a fost mult apreciat nici
chiar de contemporani. Daca Eminescu in Epigonii gaseste pentru el epitetul
de "glas de durere", aceasta se explica prin punctul de vedere cu
totul special al poetului, caci altfel nimeni nu poate sa admire versurile de
care radeau scolarii din vremea cand invata Ion Ghica la Sf.
Sava:
Ah, ce ciuda, cat un mir
De al celor mari haractir.
Vasile Carlova (1809-1831) apare, in adevar, cum zice Balcescu,
"ca o cometa trecatoare", pe cerul poeziei romane si daca cele
5-6 poezii ce a lasat nu prezinta perfectiunea ca fond si ca forma, totusi ele
arata la autorul lor, pe langa simtire, si darul de a gasi de multe ori
cuvinte si imagini potrivite: iar daca ritmul lui este greoi, aceasta se datoreste
vremii, caci pe atunci nici Vacarescu, nici Heliade, nici Asachi, nici Alexandrescu
nu stiau sa faca versuri corecte din acest punct de vedere si dupa modul cum
le intelegem noi astazi.
E destul pentru acest tanar ofiter ca una din poeziile lui a putut servi
ca direct izvor de inspiratie lui Alecsandri. E vorba de Marsul ostirii (1831)
dupa care scrie Alecsandri Desteptarea Romaniei (1848).
Si una si alta incep printr-un apel la popor. Si una si alta pun miscarea
romanilor in legatura cu evenimentele din Europa. Si una si alta
amintesc de puterea din trecut a romanilor si de decaderea lor de azi.
Cateodata nu numai ideea, dar si intorsatura frazei este la fel.
Impreuna cu aceasta, mai e cunoscuta inca o poezie a lui Ruinele
Targovistei. Mai are cateva, care s-au tiparit in "Curier",
dar in volum nu s-au reunit decat in anii trecuti in
editia Minerva cu o prefata de G. Bogdan Duica (1906).
Daca adaugam la acestia, pe Faca, autorul unei piese ce se reprezinta si azi
la ocazii solemne pe scena Teatrului National Frantuzitele, avem toata elita
poetilor din epoca de care vorbim.
Costache Faca (1790?-1845) a fost un boier care in orele libere se ocupa
si de literatura. Nu se stie pana acum cu siguranta cat a scris
el. Heliade a publicat in "Biblioteca portativa" (un fel de
revista literara) in 1860, cateva scrieri ale lui: poezii scurte
si o mica piesa scrisa in 1833 pe care autorul o intitulase Comodia vremii
iar Heliade i-a zis Frantuzitele. O noua editiune a dat-o V. Varcol (Buc.
1906).
Nu sunt mai de valoare nici incercarile lui Bolliac, nici ale lui Grigore
Alexandrescu. Acesta in ed. din 1832 ne da numai 13 bucati din care mare
parte sunt traduceri din Lamartine sau inspirate de-a-dreptul din el, iar fabulele
sunt aproape toate traduse din La Fontaine sau Florian si nu dau pe fata pe
marele Alexandrescu de mai tarziu.
In ce priveste pe Heliade, care ne da in aceasta perioada colectia
de Meditatii din 1830, el are, pe langa traduceri, cateva poezii
originale, din care numai Cantare diminetii prezinta 2-3 strofe de oarecare
consistenta.
In afara de acesti scriitori, ba, pe cat se vede, ignorat cu totul
de ei, traieste si publica primul volum de poezii in 1831 Anton Pann,
care se adreseaza unui anumit public al mahalalelor.
Anton Pann (1794-1854), roman de origina prin tatal sau, s-a nascut in
Bulgaria. Pe la 1806 izbucnind razboiul ruso-turc, familia lui se duse in
Basarabia, cautand o soarta mai buna sub stapanirea rusilor, dar,
dupa ce doi frati ai lui, luati in armata ruseasca pierira in lupta,
fugi cu mama-sa in Romania si ajunsera in Bucuresti.
Aci Pann intra dascal la biserica Olteni, apoi cantaret la o alta biserica
si in acelasi timp urma si la scoala de cantari si la tipografia
lui Petru Efesiu, vestit profesor de muzica bisericeasca in Bucuresti.
Pe vremea aceasta se numea Pantaleon. Mai tarziu deveni director al acestei
tipografii si se ocupa cu nationalizarea cantarilor eclesiastice si cu
raspandirea artei muzicale in tara.
Dupa ce functiona ca dascal domnesc la seminarul din Ramnicu-Valcii,
avu mai multe aventuri romantice, pe care le povesteste Teodorescu G. Dem. in
biografia poetului popular (Buc. 1893); apoi se reintoarse in Bucuresti,
unde fu numit profesor de muzica vocala al scoalelor nationale, fiind si cantaret
pe la biserici. La 1842 i se dete insarcinarea de profesor de muzica la
seminarul din Capitala si se ocupa foarte mult cu aceasta indatorire noua,
dand la lumina o interesanta lucrare Basul teoretic si practic al muzicii
bisericesti cu gramatica melodica, scris in forma catihetica pentru uzul
scoalelor.
Pentru ca scria mult si voia sa-si raspandeasca mai cu inlesnire
lucrarile, funda o tipografie, in care se tiparira in curs de vreo
zece ani o suma de opere, atat ale lui, cat si ale altora.
Muri de tifos si fu inmormantat in curtea bisericii Lucaci.
Scrierile sale, incepand cu Axionul din 1819 si cu Cantarile
de stea din 1821, sunt foarte numeroase si se urmeaza regulat aproape in
tot anul.
De la 1821 el scoate calendare, unsprezece ani aproape de-a-randul, traduse
din greceste Noul Erotocrit si Christoitie sau scoala moralului; tipareste opere
bisericesti sau de muzica orientala pentru trebuinta cantaretilor de pe
la biserici si a elevilor din seminar, ca Noul doxastar, Irmologhion, Randuiala
Sfintei Leturghii s.a.
Toate acestea - si alte lucrari si prelucrari de mai putina importanta - desi
au adus un real serviciu, atat cititorilor in genere, cat
si in special elevilor de care vorbeste cu mult drag in testamentul
sau in versuri, nu formeaza titlul de glorie a lui Anton Pann.
Afara de Cantecele de stea, aparute in nenumarate editiuni, lucrarile
de capetenie ale lui Pann sunt: Fabule - O sezatoare la tara - Nazdravaniile
lui Nastratin Hogea Povestea vorbei.
Subiectele fabulelor lui sunt sau originale sau poporane. Unele sunt foarte
importante prin istoria lor. Astfel Soarecele - capitan peste toata gloata -
care merge tocmai la soare sa caute sotie si, dupa multe peripetii se convinge
ca tot neamul soricesc este mai puternic decat lumea intreaga, aceasta
fabula se gaseste tocmai in colectiunea indiana Panciantantra si de acolo,
prin migratiune, a trecut la mai toate popoarele Asiei si Europei. Stilul este
simplu si uneori cu expresii glumete potrivite. Versurile apar cu aceleasi greseli
de ritm ca si cele populare.
Morala, uneori prea lunga, e in genul poporului, care obisnuieste sa povesteasca
cu toate detaliile.
O sezatoare la tara sau calatoria lui Mos Albu e o adevarata epopee comica,
in care se oglindeste intreaga viata a taranului, cu obiceiuri,
cu credinte, cu povesti, cu cantece, cu ghicitori. Mos Albu povesteste
singur cum a plecat din Bucuresti la drum. Apucandu-l noaptea si ratacindu-se,
a cazut intr-o groapa, unde a stat pana dimineata, cand au
trecut niste sateni, l-au auzit si l-au scos. A mai mers catva si iar
l-a apucat noaptea. La desteptare, vazand lumina la o casa, a nimerit
la un cimpoier. De aci urmeaza o suma de intamplari glumete, povestiri
cu glume destul de vulgare, pana cand vedem ca Mos Albu asista fara
voie la o sezatoare, la care iau parte fete si flacai, Mos Neagu, popa cu arendasul,
un grec, a carui pronuntare o reproduce intocmai autorul. Toti spun diferite
ghicitori, povesti, cantece. În aceasta parte de "culegere"
sta meritul scrierii. Vom cita dintre povesti Trei ghebosi, foarte lunga, dar
dezvoltata de Pann intr-un chip interesant. Dintre anecdote vom aminti
pe cea cu femeia indaratnica, din care a ramas proverbul: "ba e tunsa,
ba e rasa". La urma bietul Mos Albu fu descoperit, luat drept un facator
de rele si dus la inchisoare. Pann fagaduieste ca in a treia brosura
va spune ce i s-a intamplat de acolo inainte, dar acea brosura
nu s-a tiparit niciodata.
Sub titlul de Nazdravaniile lui Nastratin Hogea ni se povestesc in versuri
o suma de snoave care circula prin literaturile diferitelor popoare, atribuite
aci unui personagiu, aci altuia. El le pune toate pe seama lui Nasreddin (Nastratin),
care a fost un invatat pe vremea lui Tamerlan, dar a capatat in
gura poporului caracterul bufon.
Povestea vorbei e o adunare de proverbe, facuta insa intr-un mod
particular. Diferitele proverbe sunt adunate in capitole, dupa ideea principala
la care se raporta: despre cusururi, despre zgarcenie etc. si dupa fiecare
grupa urmeaza o anecdota in legatura cu ideea principala si in ea
sunt intrebuintate multe proverbe. Vom cita ca exemplu anecdota ce urmeaza
dupa capitolul Fagaduieli si daruri, cuprinzand lungi dialoguri intre
un sultan si un pescar, intre pescar si sotia sa etc., in care figureaza
proverbe. Sistemul acesta are marele merit ca, punand proverbele in
vorbire, ne arata adevaratul sens si modul cum se intrebuinteaza.
Doua sunt punctele de vedere din care trebuie sa judecam activitatea lui Anton
Pann; cultural si folcloric.
Dupa cum Heliade a raspandit gustul de citire in patura ridicata
a societatii romanesti si a produs o miscare intelectuala indemnand
pe toata lumea sa se instruiasca si sa scrie, tot astfel Anton Pann, luand
idei ale poporului sau dand idei analoage, vorbind in limba curat
romaneasca, fara a se fi influentat de pedantismul ce incepuse a
se introduce in vremea sa, captiveaza poporatiunea saraca din capitala
si din provincii si necesitatea de a citi spre a pricepe cartile lui Pann sileste
pe nenumarati baieti de prin pravalii si de prin mahalale sa petreaca orele
libere descifrand buchiile - mai tarziu literele - din tipariturile
acestui scriitor. Sinceritatea si naturalul expresiunii sale, usurinta versurilor,
au facut pe cititorii sai sa creada ca le da ceva din al lor, ca le scrie un
amic sau ca scriu ei insisi. De aceea au avut mult efect satire ca Indreptatorul
betivilor - Cantatorul betiei - Triumful betiei s.a.
Generatiunea boiereasca de pe la 1835-45 primi si ea cu incetul influenta
lui Pann si culegerea de poezii Spitalul amorului, apoi Memoriul focului mare
de la 1847 s.a. devenira cartile ei favorite.
Noua si repedea prefacere in viata noastra, in cultura si modul
ei de a gandi, neaparat a dat la o parte pe Pann, l-a dat uitarii. Acum
insa trebuie sa cautam brosurile lui prafuite, pentru ca sunt importante
din al doilea punct de vedere. In ele gasim comori ale spiritului poporan,
gasim lucrarea enorma a unui folclorist roman, care a facut pentru alte
ramuri ale literaturii poporane ceea ce a facut Alecsandri pentru poezie.
O pozitie speciala scrie in aceasta vreme Costachi Conachi, care nu si-a
tiparit lucrarile in timpul vietii, dar le-a raspandit printre prieteni,
asa ca rolul sau acum se poate studia.
Costachi Conachi (1777-1849) a invatat in scolile din Moldova si,
pe langa studiul limbilor atunci la moda, adica greaca, turceasca si franceza,
s-a ocupat cu matematicile aplicate, devenind un bun inginer hotarnic si fiind
chemat de catre o suma de proprietari, care aveau procese de delimitare.
Conachi se cobora dintr-o familie boiereasca avuta, lucru care ii permise
sa se amestece in trebile politice, sa ocupe functiuni insemnate,
ajungand pana la logofetie, ba chiar si sa aspire la tronul tarii.
De la dansul ne-a ramas un volum de versuri, tiparit peste sapte ani dupa
moartea lui, intitulat Poezii, alcatuiri si talmaciri.
Meritul acestui poet, care era iubit si mult cunoscut de contemporani, s-a exagerat
nu numai in timpul vietii lui, dar si mai tarziu, Desigur ca judecata
facuta asupra-i de C. Negri e cea mai dreapta; a scris romaneste intr-un
timp cand se scria prea putin. Desi pare a nu fi fost lipsit de talent,
opera lui poetica ni se infatiseaza ca un produs artificial, fara simtire
adevarata care sa fi miscat pe poet si sa impresioneze si pe cititor.
Afara de rare exceptiuni, toate lucrarile lui sunt erotice, poezii lirice din
specia numita oda usoara.
Ne spune ca intreaga sa viata si-a inchinat-o amorului, ca multa
vreme, a fost condus de acest zeu, dupa ce a zburat oriunde, a voit sa-l poarte
divinitatea adorata, iubirea pentru Zulnia (mama lui C. Negri) l-a fermecat
incat, la moartea acesteia, nu are alta speranta decat tot
moartea. Ajuns la batranete, ca un soldat care si-a petrecut viata in
lupte - cand era invins, cand invingator - se adreseaza
amorului, spunandu-i ca-i inapoiaza si arcurile si sagetile, caci
acum este un schelet rezemat pe o carja.
La aceste idei se reduce intreaga colectiune de poezii originale. De altfel,
nici nu le scrisese cu gandul de a le publica, dar, din pricina ca circulau
in manuscris printre prieteni si cunoscuti si fiindca lautarii le-au insotit
cu multe arii frumoase, care au desfatat generatiunea contemporana, familia
a crezut ca va face un serviciu literaturii romane, dandu-le la
iveala.
De la Conachi ne-au ramas si cateva traduceri. b) 1835-1845
Acest rastimp de zece ani este unul din momentele cele mai insemnate
ale dezvoltarii noastre literare.
In intervalul acesta, in afara de faptul ca Iancu Vacarescu mai
publica din cand in cand, nu numai ca numarul celor care fac
versuri e mult mai mare, dar se produc unele din lucrarile cele mai bune ale
marilor nostri autori. Si aceasta se poate zice pentru amandoua principatele
Acum, intre 1835-1845, este vremea cand se incearca traducerea
marilor capodopere ale literaturilor straine. Neaparat, lucrarea este grea,
succesul este foarte neegal, dar trebuie sa tinem seama de intentiunea si de
folosul pe care l-a castigat limba literara chiar din aceste incercari
nereusite, care au dovedit macar atat: ca drumul incercat nu este
cel bun si trebuie gasit altul.
Ca exemple, trebuie sa citam pe ale lui Costache Negruzzi si ale lui Alecu Donici.
Unul traduce baladele lui Victor Hugo si cateva drame (ca Angelo, tiranul
Padovei, Maria Tudor); celalalt traduce din ruseste Tiganii de Puskin, dar amandoi
in colaborare dau pe romaneste Satirele lui Antioh Cantemir.
Acest scriitor rus (1709-1744) este roman de origine. Fiu al domnitorului
Dimitrie Cantemir el ajunge de tanar la situatiuni importante, caci e
trimis ambasador al Rusiei in Anglia. Se ingrijeste a da la lumina
manuscrise ale tatalui sau, si inspirat direct de clasicii francezi, in
special de Boileau, scrie satirele sale in care loveste in abuzurile
aristocratiei si ale clerului.
Daca traducerile de care vorbim sunt pana la un punct izbutite, nu tot
asa de fericit fu Heliade, care traduse din Gerusalemme liberata al lui Tasso,
din Infernul lui Dante s.a.
Pe Heliade il impiedica mai ales teoriile sale privitoare la limba,
tendinta sa de a purifica vorbirea de cuvintele slavone si de a o apropia de
cea italiana.
Iata primele strofe:
In mijlocul calei vietei noastre
Ma reaflai intr-o selba obscura,
Caci calea directa era pierduta.
Nu e d-a spune cat era de dura
Asta selba silvestra aspra si forte,
Caci si in cuget reinnoate frica.
Sa fim drepti insa, Heliade lupta cu greutati mari atunci, mai ales ca
voia sa pastreze si forma de vers a originalului, endecasilabul italian. Cand
peste 40 de ani se va incerca Nicolae Gane sa traduca, se va da ideile
cu claritate, dar nu va avea curaj sa transpuie romaneste si versul dantesc,
ci va intrebuinta versul obisnuit la noi, de 14 silabe. Numai Cosbuc va
reusi in aceasta forma noua de vers - si el, dupa ce Eminescu si Vlahuta
vor fi dat prin sonetele lor forme corecte de endecasilabe.
Si mai putin fericit a fost Aristia, care, a incercat sa dea Iliada pe
romaneste.
Costache Aristia, grec de origine, a venit in tara ori s-a nascut chiar
in tara, nu se stie bine. Viata lui e putin cunoscuta. Se pare sigur ca
s-a nascut pe la inceputul veacului XIX, ca fiind student la Academia
greceasca din Bucuresti a luat parte la miscarea din 1821, ca mai tarziu
a fost prieten cu Heliade, ca a lucrat la inceputurile teatrului romanesc
si afost profesor la Sf. Sava. D-l N. Iorga crede ca aceasta cariera este implinita
de doua persoane si ca studentul de la 1821 este tatal profsorului de mai tarziu,
dar nu se vad bine temeiurile parerii sale.
Ca tovaras al lui Heliade a fost prins in lupta cea mare pentru traduceri
si ca unul ce cunostea vechea literatura elenica a luat asupra-si sa dea pe
romaneste Iliada. Prima fascicola a aparut in 1837 cu dedicatie
catre domnitorul Alexandru Ghica si cu o prefata critica a lui Heliade. Se vede
ca traducerea lui lui Aristia, pe cat era cunoscuta in public, nu
placuse si el incerca sa sustina si sa justifice procedarea lui Aristia.
Doua lucruri suparau mai ales pe cititori: in versiunile silite si cuvintele
compuse formate de el, ca "bratalba", "norintaratorul"
etc. Heliade le explica prin necesitatile versificatiei si ale traducerii, dar,
desi autoritatea lui pentru un moment le-a impus, lucrarile acestea fura curand
uitate.
A mai tradus Aristia si din Plutarch si din alti autori; ba a facut si o lucrare
originala: Stante epice la intronara lui Bibescu (1842), care a dat prilej
lui Alecsandri sa scrie o critica glumeata foarte reusita. Aici se vad toate
greselile de limba din traduceri, si mai putin justificate.
Sa nu fim insa prea severi cu Aristia.
Abia acum peste 60 de ani se fac incercari noi in aceasta privinta:
G. Murnu traduce Iliada in versuri exametre; iar Cosbuc pregateste Odiseea.
*
Dar nu numai pentru traduceri este importanta epoca 1835-1845, ea este si pentru
literatura originala.
Pentru Heliade este momentul cel mai stralucit. In vremea aceasta, 1844,
se publica Sburatorul pe care unii critici l-au numit "un mic capodopera"
si care prezinta in adevar atatea calitati incat, daca
se recita undeva este ascultata cu aceeasi placere ca si o poezie recenta; de
aceea trebuie sa se mire cineva ca ea nu figureaza in lista de poezii
bune ce s-a publicat ca anexa in cartea Poezia romana de Titu Maiorescu
in 1867, cand gasim acolo Vecina lui N. Georgescu si alte cateva
bucati, bune - negresit - dar care nu pot sta alaturi de Sburatorul lui Heliade.
In epoca 1835-45 apar cativa timizi incepatori ca Ion Catina,
G. Baronzi in Tara Romaneasca; apare in Moldova ofiterul Hrisoverghi,
pe care il va plange amicul sau Kogalniceanu in prefata poeziilor
din 1845. Apar mai multe volume de poezii ale lui Cezar Bolliac si ale lui Costache
Rosetti.
Despre Cezar Bolliac (1813-1880) nu avem nici un studiu biografic. Se stie ca
e nascut in Bucuresti, ca a studiat in tara si apoi in Franta.
A fost partas la toate miscarile politice ale tinerimii din Tara Romaneasca
si a suferit de mai multe ori in inchisoare, iar dupa 1848, fiindca
fusese unul dintre cei mai staruitori, fu exilat ca si tovarasii sai. O parte
din exil a petrecut-o in Transilvania si Ungaria, incercand
acolo sa impace pe romani cu unguri. Despre activitatea in
acel timp se poate citi colectia de scrisori publicate de Ghica in Amintiri
din pribegia dupa 1848. Dupa 1859 el se ocupa cu politica, fiind deputat si
cu ziaristica, redactand si conducand o suma de foi din cele mai
cu autoritate in vremea aceea: "Buciumul" (1862-64) si "Trompeta
Carpatilor" (1866-1877).
El s-a ocupat cu chestii de istorie, studiind in special chestia manastirilor
inchinate, asupra careia a publicat doua volume (1862-1863); apoi cu chestii
de arheologie. In aceasta ramura de activitate arata multa bunavointa
si mult entuziasm, dar n-avea pregatirea necesara. Adesea a avut polemici cu
Odobescu, care l-a combatut si mereu l-a luat in ras.
Ca poet, incepe modest, mai ales prin dedicatii persoanelor insemnate
din vremea aceea si prin cateva poezii ocazionale. Sprijinit si laudat
mult de Heliade, care-i publica mult din scrierile sale, el se incearca
apoi sa zboare singur nu numai ca poet, dar si ca ziarist. Aceste manifestatii
sunt slabe. Dupa 1848 va reusi ca ziarist si in adevar va fi unul dintre
fruntasii presei romane, talentul lui va fi recunoscut chiar de criticul
Maiorescu, care pe de alta parte neaga orice valoare poeziilor sale. Aci are
intrucatva dreptate. Opera poetica a lui Bolliac, afara de poeziile
de amor si cele ocazionale, la care nici nu ne putem opri, consta in porniri
generoase pentru cei desmosteniti, pentru cei umili si apasati. Poeziile lui
sunt insa retorica pura, discursuri patriotice puse in versuri.
Cea mai buna din ele este Sila - care, pe langa oarecare slabiciuni, are
si strofe cu adevarate calitati poetice.
Costache Rosetti (1816-1885), a invatat in Bucuresti la colegiul
Sf. Sava, a fost ofiter, functionar si apoi s-a apucat iar de invatatura,
ducandu-se la Paris. Intorcan du-se, s-a dedat comertului
si industriei; a intemeiat o tipografie si o librarile. In acelasi
timp era amestecat in toate miscarile politice ale vremii. Cand
revolutia din 1848 a devenit stapana pe situatie, Rosetti a fost numit
prefect al Capitalei si apoi secretar al guvernului. In acele zile de
fierbere a scos ziarul "Pruncul roman" care avea sa devina "Romanul"
de mai tarziu. Cu acestea Rosetti isi stabileste cariera pentru
restul vietii: va fi ziarist si om politic.
Arestat si gonit din patrie ca si ceilalti revolutionari, el rataceste prin
tari straine, luptand cu greutati mari, si se stabileste la Paris, unde
da la lumina ziare si brosuri in care sustine cauza romanilor. Se
intoarce in tara si devine un factor principal in vremea luptelor
pentru unire; el este acela care a fost trimis in delegatie cu mai multi
deputati ai Camerei din Bucuresti ca sa salute pe Cuza pentru indoita
alegere si care telegrafiaza din Iasi faimoasele cuvinte: "Domnul este
intru toate sublim".
Luptele politice ce se desfasoara in timpul lui Cuza silesc pe Rosetti
sa combata adesea regimul si sa ajunga chiar a fi intre organizatorii
miscarii care au silit pe Cuza sa abdice.
Ministru in ministerul locotenentei domnesti si in primul minister
al principelui Carol, Rosetti devine un personaj politic de mana intaia.
El face parte dintre conducatorii coalitiei de la Mazar Pasa, care rastoarna
guvernul lui Lascar Catargiu in 1876 si, partizan al ideii razboiului,
devine ministru de interne in vremea acestui razboi. Mai tarziu
a fost prezident al Camerei si tovaras devotat al lui Ion Bratianu; dar, in
timpul dezbaterilor pentru revizuirea constitutiei, el ceru reforme de un caracter
democratic mai accentuat si neadmitandu-le constituanta, a urmat o raceala
intre el si conducatorii partidului liberal.
Pe Costache Roseeti poezia l-a atras numai intamplator. Debuturile
sale sunt interesante, dar fara consistenta. In Camasa fericitului e o
naratiune condusa cu oarecare abilitate, dar nu se ridica la poezia filozofica,
ci ramane o simpla povestire romantica.
In altele ca, Fracul meu, el pastreaza numai tonul unui "badinage"
fara pretentii si e departe de adevarata satira.
*
Tot in epoca aceasta si sub influenta lui Heliade scrie Costache Balacescu
si incepe Bolintineanu. Acum ajunge la maturitate talentul lui Grigore
Alexandrescu.
Costache Balacescu este astazi putin cunoscut, dar pe la 1840 era cautat in
cercul scriitorilor, fiindca el avea nota vesela si muscatoare in poeziile
lui. O piesa de teatru mai ales, Buna educatie (publicata in "Curierul
romanesc" in 1845) are un mare succes si este o mare fericire
pentru trupa incepatoare a lui Costache Caragiale, caci o iarna intreaga
(1845) aduce publicul la teatru ca sa asculte comedia de moravuri bucurestene,
lucrare naiva ca constructie dramatica, dar cu trasaturi satirice care il
faceau sa rada de educatia tinerelor fete si mai ales de vorbirile amestecate
cu frantuzisme ("cruelule", "mil pardon", "mii de supsonuri")
ca si piesa predecesorului sau, Faca.
Data nasterii acestui poet nu poate fi aceea de 1800, pe care o gasim in
prefata editiunii din Bibl. p. toti de Suchianu, ci mai probabil 1809, pe care
o aflam in Istoria literaturii romane de N. Iorga.
Balacescu a publicat putin si anume ce a scris inainte de 1848: din celelalte
bucati prea putine au vazut lumina zilei, astfel ca nu-l putem judeca decat
dupa opera primei parti a vietii sale.
Aceasta opera se compune din cateva poezii filozofice foarte slabe si
care aproape nu se pot citi azi, dintr-un numar bunicel de fabule printre care
se pot numi Magarul si vulpea, Taranul si pescarul. Stilul din aceste fabule
este familiar, adesea vulgar: asemenea il vedem la satira Cuconul Dragan,
precum si in poema satirica Fa-ma tata, sa-ti seaman.
In "Curier de ambe sexe" al lui Heliade (1842) se publica prima
poezie a lui Bolintineanu O fata tanara pe patul mortii. Desi nu e originala
in fond, fiind inspirata dupa La jeune captive a lui André Chénier,
desi are cateva greseli grave de limba si cateva neologisme nepotrivite,
totusi ea placu mult. Heliade a insotit-o de o notita, in care spunea
ca ea "prevesteste opere demne de un secol mai ferice". Succesul aduce
renumele autorului; poezia se traduce in limbi straine si deveni cunoscuta
in toate cercurile. Poate ca acel moment este cel mai important din toata
cariera sa literara; de aceea si Eminescu in Epigonii, voind sa caracterizeze
pe Bolintineanu, nu vorbeste in cele sase versuri ce-i consacra decat
de aceasta poezie.
In ce priveste pe Alexandrescu, putem zice ca acum e momentul de a-i analiza
intreaga opera.
Grigore Alexandrescu (1812-1885) este un elev al lui Heliade. Nascut in
Targoviste, venit in Bucuresti ca scolar sarac, el este primit bine
de familia lui Ion Ghica, pe care-l cunoaste la Sf. Sava, de Campineanu,
de I. Vacarescu si de Heliade.
Primele lui poezii, ce apar in 1832, am spus ca sunt foarte slabe, simple
reflexe ale maestrilor sai: Heliade din literatura romana, Lamartine si
Florian din literatura franceza, singura literatura pe care a cunoscut-o. Imprejurari
de natura intima aduc racirea raporturilor intre Heliade si Alexandrescu,
ba chiar dau nastere unei dusmanii grozave.
Aceasta cearta se intampla tocmai in epoca de care ne ocupam.
Primul atac este al lui Heliade in prefata poeziilor lui Momuleanu in
1837, unde - fara a-l numi - indrepteaza cateva sageti impotriva
lui Alexandrescu si e atat de stapanit de necazul sau incat
considera pe bietul Momuleanu superior lui Alexandrescu. Profita apoi de publicarea
unei fabule a lui Alexandrescu (Vulpea, calul si lupul) si-l ataca direct in
Curier de ambe sexe (I, 238), facand glume pe socoteala lui. Alexandrescu
raspunde prin fabula Privighetoarea si magarul in care spune ca de ar
asculta sfaturile criticului, atunci "eu in locu-ti as fi magar".
Alexandrescu l-a mai atacat si prin epigrama catre Voltaire facand aluzie
la Heliade (care tradusese o tragedie a poetului francez) si la Pogor (care
tradusese Henriada). Heliade si-a razbunat groaznic prin poezia Ingratul (publ.
in "Curier de ambe sexe", II) scrisa cu o violenta extraordinara,
care, daca-l indeamna cateodata sa exagereze tonul vulgar, ii
da insa si cateva accente foarte puternice. Se pare ca satira lui
Alexandrescu de mai tarziu Confesiunea unui renegat l-a vizat pe Heliade.
Acesta l-a urmarit toata viata. A fost, poate, singurul autor pe care l-a criticat
cu severitate, chiar fara dreptate, pe cand cu toti ceilalti a fost indulgent.
Viata lui Alexandrescu o cunoastem in parte, dar despre unele epoci ale
ei nu avem informatii suficiente. Izvorul, de care s-au servit mai toti biografii,
este o scrisoare a lui I. Ghica in care povesteste toate amintirile sale
despre Alexandrescu, cu care a fost legat de aproape o mare parte din viata.
Unele afirmatiuni insa, facute din memorie, s-au dovedit a fi neexacte.
Sigur este ca a fost ofiter, ca si-a facut serviciul la Focsani, ca, demisionand,
s-a intors in Bucuresti si ca a fost arestat. Nu e prea sigura pricina:
dupa unii ar fi fabula Lebada si puii corbului; dupa altii, amestecul intre
tinerii care organizau miscari politice in spirit democratic. Ion Ghica
ne spune ca l-a vizitat la inchisoare, iar dupa informatiunile ce ne da
pare a fi fost vorba de un arest preventiv, pana i s-au cercetat manuscrisele,
caci a fost indata liberat.
Colectia de poezii ce publica in 1838 prin ajutorul lui Zaharia Carcalechi
cuprinde poezii de amor: (Eliza, Asteptare, Pestera); poezii religioase si umanitare
(Cainele soldatului, Rugaciune), fabule (Lebada si puii corbului, Boul
si vitelul, Soarecele si pisica) si epistola catre Vacarescu. Originalitatea
lui nu e deplina nici acum, caci gasim ca izvoarele inspiratiei sale sunt Boileau,
Delavigne, Lamartine, dar el nu mai este un imitator, ci incepe a-si arata
personalitatea in poeziile sale.
Un eveniment important se intampla in viata sa, anume calatoria
pe care o face cu I. Ghica pe la manastirile de peste Olt in 1842, dupa
care Ghica e nevoit sa se expatrieze pentru catva timp. Se duce la Iasi,
unde se va intovarasi cu Kogalniceanu si cu Alecsandri ca sa scoata o
revista "Propasirea". Era vorba sa se duca si Alexandrescu acolo.
Nu stim din ce motive nu s-a dus. A avut insa legaturi stranse cu
miscarea literara din Iasi. In revistele de acolo si-a publicat cateva
poezii, acolo si-a publicat impresiile de calatorie, in Iasi a aparut
editiunea cea mai frumos tiparita a poeziilor sale, in 1842.
Alexandrescu a fost functionar la postelnicie si a intrat in bunele gratii
ale lui Bibescu. Ghica povesteste chiar o scena, in care s-a vorbit sa
fie numit poet al curtii, lucru ce Alexandrescu a refuzat. A fost apoi director
al departamentului credintei, iar la venirea lui Cuza a fost chiar ministru
interimar. Ultima sa functiune a fost aceea de membru in comisia centrala
de la Focsani, de acolo a fost lovit de o boala cruda. Nu s-au publicat documente
asupra acestei chestiuni. Se stie ca el a mai scris si dupa aceasta, ca a publicat
articole in ziarele din Bucuresti si chiar poezii, dar nici una nu mai
reaminteste pe Alexandrescu de altadata.
Editia din 1842, de care pomeniram, cuprinde cateva din cele mai reusite
poezii, ca Satira Duhului meu; fabule in care intrebuinteaza versul
liber ca La Fontaine; aci se tipareste si Anul 1840, care se considera una din
cele mai de frunte poezii ale literaturii noastre si care va ramanea,
fara indoiala.
Pornind de la situatia sa personala, aducandu-si aminte ca odinioara si
el a sperat ca anul nou va fi mai bun decat cel vechi, el se ridica treptat
la conceptiile cele mai inalte ale filozofiei sociale si politice. El
face un tablou scurt, dar cuprinzator, al epocei:
Ici umbre de noroade se vad ocarmuite
De umbra unor pravili, calcate, siluite
De alte mai mici umbre, neinsemnati pitici... apoi un apel catre an, ca sa schimbe lumea din temelie, caci
De imbunatatiri rele cat vrei suntem satui si sa nu se margineasca la schimbarea formelor:
Ce-i pasa bietei turme in veci nenorocita
Sa stie de ce mana va fi macelarita
Si daca are unul sau multi asupritori?
Intr-o editie noua din 1847 el mai publica poeziile inspirate din calatoria
prin Oltenia: Umbra lui Mircea, Rasaritul lunii la Tismana s.a.
Daca la aceasta poezie lirica si narativa adaugam satirele si fabulele, vedem
ca opera lui Alexandrescu este variata si foarte valoroasa.
Compozitia lui e reusita in cele mai multe si destul de clara. Versificatia
insa nu este perfectionata. In aceasta nu e mai sus decat
contemporanii sai. Profunditate