h9n3nb
Octavian Paler (n. 1926, Lisa, Fagara=) a debutat la 44 de ani cu un volum de defini\ii lirice (Umbra cuvintelor, 1970) in mani era stilistica a lui Blaga. Tacerea care e demnitatea durerii, visele care fug din somnul pam`ntului =i se intrupeaza in fructe, lini=tea pietrei ce se mistuie in statui, lucrurile care luneca sau ies din somn etc. sunt =i temele lui, exprimate aforistic:
„Nucii curg incet in somn
=i un deget de arama bate in tacerea u=ii
.........
Ce taceri uitate-n vinuri se usuca in pahare?
Ce crepuscul ars le doare?
V`ntul spulbera pe buze gust de sunete amare
.........
+i-ascult cum germineaza statuile in mun\i
.........
Albul e tacerea culorilor.
.........
Mai int`i lumina a fost poate copac un copac vibratil sun`nd alb o frunza din copacul acela mai ratace=te pe cer.
..........“
Poetul blagian a trecut apoi la eseistica =i, in zece ani, a publi cat =apte car\i pe care este greu sa le introduci intr-un gen literar.
Categoria lor estetica se revendica dintr-un romanesc al ideilor (aso ciaza specula\iei fic\iunea =i pun ideile =i fic\iunea in parabola), revendicat de esei=tii moderni =i chiar de semioticieni (Barthes).
Modelele lui Octavian Paler sunt esei=tii spanioli (Unamuno, Orte ga y Gasset) =i, dintre francezi, Camus, pe care il citeaza mereu.
Om de munte, Octavian Paler are in el o ind`rjire de ascet laic
=i spiritul lui este mesianic. A urmat cursurile Faculta\ii de litere
=i filozofie din Bucure=ti =i, paralel, a frecventat disciplinele ju ridice. Din 1949 p`na in 1964 a fost redactor la radio, apoi, pen tru oarecare vreme, corespondent de presa la Roma. Din 1970 p`na in 1983 a condus Rom`nia libera. Debutul t`rziu este expli cat (intr-un interviu din Ramuri, 7/1983) printr-un accident frus trant petrecut in tinere\e: autorul =i-a uitat, intr-o zi, servieta cu trei manuscrise intr-o librarie (un roman, un volum de versuri =i o carte de eseuri) =i nu le-a mai gasit niciodata. A vazut in aceasta

int`mplare un semn al destinului =i a jurat sa nu mai scrie. Sunt, probabil, =i alte explica\ii, autorul insu=i vorbe=te de orgoliul sau excesiv =i de voin\a de a nu plati pre\ circumstan\elor. Din car\ile pe care le-a publicat =i din insemnarile cu caracter direct subiec tiv deducem ca spiritul eseistului nu cunoa=te foamea de real =i ca se simte mai bine (“chiar fericit”, imi spune el intr-o scrisoare)
in parabole, mituri. Nu vrea =i nu poate fi, din aceasta pricina, un scriitor realist. Daca se duce in documentare se g`nde=te la Don
Quijote =i la Sisif, daca merge in calatorie peste Ocean se cauta pe sine =i i=i cauta miturile obsedante. A calatorit mult, dar a vazut pu\in (“pentru ca un ochi al meu a fost intors mereu spre inlauntrul meu”). Nu-i disperat de existen\a, nu-i nici impacat cu ea. Are permanent sentimentul ca traie=te la o rasp`ntie. Nu accepta tur nul de filde= pentru ca nu crede in evaziuni, taceri inocente.
Folose=te toate genurile (pregate=te un nou volum de versuri, are
in vedere O istorie etica a artei, pretext pentru a face o cronica a singurata\ii =i scrie acum un nou roman la persoana int`i, Omul norocos, pentru a se putea confesa p`na la capat). Paler este arde lean, dar, in afara lui Blaga (pe care il adora), nu-=i afla mari afinita\i cu stilul scriitorilor ardeleni. Ei sunt ince\i, cumpani\i, obiectivi, el este (spune in interviul citat) „iremediabil =i violent subiectiv”. Nefiind atras de sisteme, nu poate sa faca filozofie. Ar fi vrut sa traiasca in Cinquecento la Floren\a sau in Grecia pe tim pul lui Platon, dar s-a resemnat, i=i accepta destinul =i grija lui mare este sa nu-l tradeze. A gasit in Camus fervoarea morala =i intransigen\a pe care le cauta. Libertatea este, =i pentru el, dreptul de a nu min\i (propozi\ie care se repeta cel mai mult in eseuri)...
Octavian Paler se in=ala. Radicalismul lui moral, obstina\ia cu care i=i urmare=te ideile in toate scrierile amintesc de lumini=tii
=i morali=tii ardeleni care, din genera\ie in genera\ie, s-au batut pentru latinitate =i adevar. Adevarul a ramas o tema actuala, latinita\ii i-au luat locul, ca teme de specula\ie, singuratatea, li bertatea, existen\a in labirintul existen\ial... Specula\ie nu-i, totu=i, un termen propriu pentru Octavian Paler, spirit luptator, intole rant cu intoleran\a, patetic in marginile lucidita\ii. Specula\ia ex clude la el premisele gratuita\ii =i nu cunoa=te placerea purului paradox. Ea este mereu in \inuta de campanie =i nu cunoa=te dec`t tonurile inalte ale gravita\ii.
Primele insemnari despre Egipt, Grecia, Italia (Drumuri prin memorie, 1972, 1974) ezita intre memorialul de calatorie, in sti lul mai vechi al genului, reflec\ia morala =i o discreta poezie a timpului. Impresia este in acest chip intarita de document, ales cu grija =i integrat fara sa impovareze intr-o fi=a ce tinde sa ram`na subiectiva. Octavian Paler, cu c`teva modele celebre in fa\a, nu inten\ioneaza, in fond, sa faca un reportaj amanun\it despre ni=te locuri devenite, prin vechimea istoriei lor, mitice (este un rau ghid, marturise=te el), cauta doar un unghi favorabil pentru a le privi
=i a medita asupra lor. Sntreprinderea lui are de int`mpinat curi ozitatea =i relativa =tiin\a a publicului care a auzit, a citit, a inva\at despre Heliopolis, Valea regilor, Sfinx, Sala hipostila =i a=teapta acum revela\ii noi. Eseistul nu se grabe=te insa sa le aduca, de=i un minimum de informa\ii exista (sala hipostila de la Karnak are
5000 metri patra\i, 134 coloane dispuse in 16 r`nduri, templul lui Ramses al II-lea de la Ramesseum are 18 metri inal\ime =i 7 la\ime =i a inspirat lui Shelley un sonet...). Fa\a in fa\a cu aceste semne grandioase ale trecutului abolit, calatorul se g`nde=te in primul r`nd pe sine =i se angajeaza intr-o confruntare ambi\ioasa.
Sala hipostila de la Karnak ii da o idee morala, iar ideea imbraca numaidec`t formele unui limbaj inflamat: „Un purgatoriu pentru trufiile netrebnice... da, printre aceste coloane capabile sa sus\ina fiecare un secol ar trebui pedepsi\i sa treaca =i sa faca o cura de umilin\a to\i obstina\ii ridicoli sau grote=ti ai suficien\ei agresive, sa se ru=ineze =i sa plece smeri\i... Daca lumea ar fi plina de aseme nea sali hipostile, ar exista poate mai pu\ine egolatrii insolente =i altare meschine la care oficiaza ipocrizia, dar o astfel de padure titanic toren\iala se afla doar la Karnak, departe de singurata\ile marilor metropole =i de idolii lor de aur sau de arogan\a profe sata.”
Notele din Grecia sunt mai timorate (faptul este de in\eles), cele despre Italia arata un ochi scapat de obsesia miturilor, atent la nuan\e, degajat, de=i vin =i aici in discu\ie nume =i locuri despre care oricine are cuno=tin\a. Octavian Paler vrea sa surprinda, in buna tradi\ie memorialistica, sufletul sau spiritul unui ora= sau al unei regiuni. Vizit`nd Sicilia =i Sardinia, face reflec\ii despre senti mentul insularita\ii: „Singuratatea Siciliei e centrifuga. Cea a Sar diniei, centripeta.” Roma ii pare un ora= cu suflet baroc, statuia lui Moise din biserica San Pietro in Vincoli e „o m`nie alba sur prinsa intr-un moment de acalmie aparenta“. Vene\ia sufera de narcisism, e un ora=, cu alte cuvinte, complexat, bolnav de trecut.
Proust il numea, totu=i, locul inalt al religiei Frumuse\ii, iar Paul
Morand (Venises, 1971) nu ezita sa vada aici unicul refugiu euro pean in fa\a agresiunii civiliza\iei industriale.
Despre subiecte at`t de des cercetate, toata lumea are idei =i preferin\e, ceea ce putem cere unui calator modern, excedat de car\ile ce-l preced, este sa arate o coeren\a a impresiilor =i o prospe\ime a reflec\iei, lucruri pe care aceste Drumuri in memo rie le confirma. Sn preajma at`tor capodopere, el nu-=i pierde capul, fraza nu se dilata, vorba n-o ia, cum se int`mpla adesea,
inaintea ideii. Informa\ia, descrip\ia, documentul — pe scurt: paraliteratura — se convertesc la timp in confesiune =i poezie in spa\iul literaturii. La Floren\a, unde turistul cultural delireaza de regula, Octavian Paler se g`nde=te la moarte =i la setea noastra de absolut. O lume fara statui ii pare fara sens. Floren\a e o sfi dare a neantului, Sulmona, ora=ul lui Ovidiu, sufera azi de epi cureism provincial. Astfel de observa\ii sunt ingenioase, stimula tive pentru spirit =i ele apar\in unui moralist instruit.
Cu Mitologii subiective (1975), Octavian Paler se intoarce la
Grecia =i la miturile ei. Stilul devine mai direct reflexiv =i tema morala (esen\iala in toata eseistica lui Octavian Paler) razbate acum mai decis printre r`nduri. Exemplul indepartat este Vara lui Camus. Eseistul vede peste tot epifanii =i socote=te mitologia o carte despre condi\ia existen\iala a omului. Sn tragedia lui Oe dip este un act de revolta. Asum`ndu-=i vina =i traind demn consecin\ele ei, Oedip se transforma pe sine in zeu. Ratacirile lui
Ulise reprezinta o lupta impotriva uitarii, intoarcerea in Ithaca este o revenire la ordinea fireasca a lucrurilor... Fa\a de Ariadna,
Tezeu se comporta ca un escroc. Morala lui este sa se consoleze repede =i sa fuga de complica\iile sentimentale. Drama Cassan drei este fara lumina =i fara speran\a, caci, explica moralistul, „exi sta dureri in miezul carora, nemiav`nd nimic, putem c`=tiga to tul; dar suferin\a Cassandrei e goala de orice speran\a; un zeu sau o fiara ucide timpul inainte de a sosi in inima ei; =i nu com pasiunea ne poate apara; compasiunea are nevoie de viitor; ca =i dragostea”...
Sn acest chip interpreteaza Octavian Paler miturile, folosindu se de o minima inven\ie epica. Introduce, int`i, mitul intr-o pro blematica existen\iala =i morala, inventeaza apoi monologuri jus tificative (Oedip, Tezeu, Ariadna, Lotofagii) prin care avanseaza un numar de ipoteze, pentru ca, la urma, autorul sa le mai ju dece o data =i sa traga totul in spa\iul subiectivita\ii proprii. Din orgoliul lui Oedip bazat pe umilin\a trage un fir spre propriul or goliu (“pe o asemenea umilin\a a= vrea sa-mi intemeiez =i eu or goliul; sa las Sfinxul sa ma intrebe orice...”), Don Quijote ii pare un Sisif al himerei, iar Sisif este omul care atinge cu m`inile des tinul =i nu se inspaim`nta (“e victoria lui cea mai pura“). Ulise cauta ordinea interioara =i crede ca nu exista nici libertate, nici fericire in afara memoriei. Din monologul lui Tezeu aflam ca adevaratul labirint este memoria. Tezeu este un om al faptei =i al clipei. Pygmalion sus\ine ca rasplata artei este dragostea. Narcis, scrie Octavian Paler, este un erou al lucidita\ii, nu al frivolita\ii.
El nu vrea sa se admire (sau obose=te sa se admire), vrea sa se cunoasca. „Daca nu s-ar fi sinucis, Narcis ar fi sf`r=it prin a se uita cu ura la el insusi. A=a, lu`nd hotar`rea sa moara, in ochii sai tri=ti straluce=te din nou, obosit, un licar de dragoste. A gustat din nefericirea de a descoperi neantul in propria-i fiin\a. Aplecat deasupra imaginii sale din apa, s-a trezit deodata aplecat deasu pra unui abis care este el insu=i. Dupa aceasta nici un compromis nu mai e posibil.”
Frumuse\ea acestor pagini este incontestabila. Autorul incearca sa fixeze miturile intr-o noua perspectiva existen\iala =i sa traga din ele in\elesurile care-i convin. Sn veacul nostru asemenea lec turi in raspar sunt curente. Octavian Paler se fere=te, totu=i, sa ia
in r`s simbolurile vechi =i sa bagatelizeze (demitizeze) tradi\ia, cum se int`mpla adesea. Vrea doar s-o provoace printr-o inter pretare noua. Ideea unui Narcis tragic (erou camusian!) este de natura sa alarmeze spiritul. Ipoteza este insa acceptabila pentru ca se bizuie pe un minim de adevar luat chiar din datele mitului.
Eseistul pune patima =i iscusin\a in astfel de lecturi subiective, mereu in acel stil razboinic (un stil al deciziei =i al ultimatumu lui!), elimin`nd spa\iile de respira\ie calma, de rasfa\ =i ironie. El are la indem`na citatul trebuitor =i, c`nd crezi ca demonstra\ia s-a terminat, arunca in pagina o nuan\a noua a ideii, tot grava, tot profetica. Radicalismului moral ii corespunde, astfel, un radical ism al stilului de a specula in sfera ideilor morale. Esei=tii rom`ni au atacat ideile mari din doua direc\ii =i cu doua limbaje. Zarifo pol, Ralea se sprijina pe ra\ionalitate =i folosesc cu multa fine\e ironia, arma spiritelor relativiste. Ei apara virtu\ile lucidita\ii =i iau in r`s fie delirul verbal al unui Mitica intelectual (cazul Zarifo pol), fie viziunile profetice sumbre, crizele de rasputinism ale tine rei genera\ii nihiliste (tema predilecta a epicureului Ralea). Esei=tii
(=i filozofii) de felul P`rvan sau tinerii „trairi=ti” din anii ’30 intro duc stilul solemn =i tragic, descopera dimensiunea spirituala a lu mii =i protesteaza impotriva abuzului de zeflemea in cultura rom`na. Al. Paleologu, N. Steinhardt, dintre esei=tii de azi, con tinua prima direc\ie. Octavian Paler merge, stilice=te cel pu\in, in sensul celei de a doua. Miturile, obiectele vin spre el dinspre ori zontul tragediei =i incarcate de sensurile (=i semnele) grandorii tragice. +i vin nu ca sa se reveleze, ci ca sa provoace o revela\ie
(o confesiune): aceea a eseistului condamnat sa ia via\a in serios
=i sa respire numai in preajma marilor simboluri.
Apararea lui Galilei (1976) este un dialog despre pruden\a =i iubire. Cel mai coerent =i mai ingenios, poate, din c`te a publicat
Octavian Paler. O interoga\ie cople=itoare (de ce a cedat Galilei
in fa\a Inchizi\iei?!) =i un numar de justificari morale care, la un loc, pun in discu\ie rela\ia dintre adevar =i etica omului care lupta pentru adevar. Premisele dialogului sunt urmatoarele: daca este bine sa mori pentru o idee =i sa devii un martir sau sa traie=ti cu pruden\a =i sa lup\i pentru a impune adevarul?! Galilei se apara
in termenii primei solu\ii, zic`nd ca lumea nu are nevoie de vic time =i ca numai diletan\ii pot avea voluptatea suferin\ei: „Urasc calaii, insa nu mi se pare important sa-i urasc ca victima; prefer sa-i urasc contest`ndu-i prin strigatul meu de bucurie; acest strigat poate fi mai elocvent dec`t flacarile unui rug.” Cel ce se opune lui Galilei e de parere ca nu merita sa traie=ti oricum =i ca adevarul are adesea nevoie de sfin\i: „Galilei, cine nu crede in necesitatea adevarului sf`r=e=te prin a le cere =i altora acela=i lucru. O lume incapabila de martiri e o lume incapabila sa apere adevarul. Aici e problema. Nu daca tu ai fost sau n-ai fost martir. Ci daca erai in stare sa fii. Adica, daca erai in stare sa supor\i cu orice pre\ adevarul unei idei in care crezi.”
Autorul imbra\i=eaza punctul de vedere din urma, dar trebuie spus ca, pentru a da dialogului vivacitate =i a face sa progreseze ideea morala, el nu simplifica teza adversa. Apararea lui Galilei este solida, el are de partea lui multe exemple de eroi ai pruden\ei care au invins in cele din urma in istoria spiritului. Nu-i un fri cos, dar nici nu traie=te in afara fricii. A ales via\a ca sa poata lupta impotriva Inchizi\iei care reprima g`ndirea libera. Moartea ar fi fost o comoda abdicare, a trai pentru a infrunta calaii este de multe ori mai greu =i mai eroic... Dealtfel, Galilei se urca in fiecare noapte (in vis) pe rug, spiritul lui este mu=cat de viperele remu=carii =i numai din c`nd in c`nd o zei\a buna i se arata =i-i deschide calea in\elegerii... Tema car\ii aluneca discret spre
Inchizi\ie =i, de la un punct, preopinen\ii i=i unesc eforturile de a indica formele pe care le ia represiunea impotriva spiritului. Unele propozi\ii au valoare aforistica: „Un calau va face totdeauna din
Dumnezeu o idee s`ngeroasa =i dintr-o credin\a un rug”; „pentru mine moartea e de aceea=i parte cu Inchizi\ia”; „nu exista un e=ec mai grav dec`t moartea”; „c`ta vreme exista un singur om care spune adevarul, nu exista Inchizi\ie perfecta“...
Dialogul continua =i in eseurile urmatoare (Scrisori imaginare,
1979; Caminante, 1980; Polemici cordiale, 1983), caci, de oriunde ar porni, Paler ajunge in cele din urma la adevar =i la libertatea de a numi adevarul. E subiectul ce obsedeaza pe intelectualul din secolul nostru, om al interoga\iei, cum il define=te Malraux. Oc tavian Paler adauga interoga\iei radicalismul lui de preot laic, pornit din Fagara=ul natal (spa\iul oamenilor drep\i =i inca pa\`na\i, sugereaza el) pentru a reprima balaurul minciunii. Pen tru a da o alta infa\i=are confesiunii (care pastreaza, in esen\a, accentul ei acut testamentar), inventeaza scrisori catre marile spiri te (Unamuno, Camus, Erasm, Proust, Seneca, Gide...) =i inso\e=te scrisorile imaginare de poeme reflexive. Alt mod de a repune in dezbatere rela\ia dintre crea\ie =i morala omului care scrie, din tre singuratate =i suferin\a, suferin\a =i iubire. Argumentele din
Apararea lui Galilei sunt reluate in epistola catre Seneca, filozoful
=i sfetnicul lui Nero, cu aceste vorbe aspre in ton apostolic: „+i accept`nd sa fi\i sfetnicul lui Nero a\i acceptat ca filozofia sa fie sfetnica unui uciga=. Chiar daca a\i vrut in felul acesta sa-l tempera\i, impu\in`nd numarul victimelor. Sn loc ca Nero sa con damne numai in numele unui calau, in numele unui nebun, el a condamnat, c`t timp i-a\i fost sfetnic, =i in numele filozofiei. +i ce rost mai are filozofia daca ea se recunoa=te neputincioasa in fa\a uciga=ilor?; daca recunoa=te ca singura ei =ansa e sa limiteze crimele, fara a putea ataca insa=i crima?” Seneca devine, in acest chip, un simbol al e=ecului filozofiei =i un simbol al complicita\ii omului care g`nde=te. Moartea voluntara nu-l izbave=te.
Din multele marturisiri care intovara=esc aceste apologuri sau diatribe (Paler nu cunoa=te alta masura, nu e un om al starilor intermediare) aleg un peisaj liric in care moralistul, intr-o clipa de lini=te, se scruteaza pe sine: „Ma uit la arborii ame\i\i de o primavara confuza =i ma g`ndesc ca intreaga mea experien\a de via\a m-a adus nu printre cei care au in\eles via\a, ci printre cei care o iubesc. Am folosit, chiar, at`t de mult cuv`ntul dragoste in ultima vreme, inc`t in ochii unora, care-l simplifica p`na la formele lui triviale, am devenit, poate, suspect. Snsa n-a= putea sa-l evit.
Vine o v`rsta c`nd ne dam seama ca un destin ratat a inceput totdeauna prin a nu iubi nimic sau prin a iubi rau =i, poate, n-avem nevoie de alta in\elepciune pentru a ne apara de cei ce pretind ca traim intr-o lume fara speran\a =i fara sens; ca nu merita sa traim dec`t pentru a dispera p`na la capat; =i ca e timpul sa auzim in propriile noastre declara\ii de dragoste sunetul nisipului. Existam nu pentru a palavragi despre absurditatea lumii, ci pentru a ne da o justificare. +i uneori e de ajuns duio=ia unui cer de primavara ca sa ne reaminteasca acest lucru.”
Caminante e o carte de calatorie, rod a 18 zile petrecute in
Mexic, cam stufoasa =i intr-un stil exagerat profetic (“din ce in ce mai limpede am in\eles ca in mine \ar`na se int`lne=te cu metafi zica; de unde neputin\a de a gasi o cale de impacare durabila cu mine insumi, celula mea vitala fiind sf`=iata de o tensiune dubla; aduc o senzualitate tulbure p`na la ispitele de asceza a ideilor”...)
Era de crezut ca int`lnirea cu fiesta mexicana sa trezeasca bu curiile spiritului =i sa elibereze umorul. Eseistul cauta, insa, in continuare miturile (=arpele, piramidele, labirintul acvatic...) =i n-are ochi dec`t pentru adevarurile lui. Textul are, dealtfel, doua grafii. Una infa\i=eaza realul (lumea mexicana), alta (in litere cur sive) o mediteaza. Iar a medita realul inseamna a medita asupra subiectului care asuma realul. A vorbi, cu ale cuvinte, de tine pe masura ce te prive=ti intr-o oglinda exotica. Octavian Paler este, mai spune o data, un rau, un foarte rau calator =i afirma ca de testa chiar car\ile de calatorie. Admitem argumentul (“o calatorie e, in cele din urma, in secret, aproape totdeauna o calatorie spre adevarurile noastre =i un prilej de clarificari”...), dar ne vine sa regretam ca in Caminante e prea multa erudi\ie =i prea pu\ina nota\ie epica, hranita de impresia directa. Eseistul are o scuza:
„niciodata nu mi s-a int`mplat ceva intr-adevar spectaculos in calatorii”. Se poate, dar cititorul a=teapta totdeauna de la astfel de car\i fapte spectaculoase. Octavian Paler inlocuie=te aventura
in ordinea vie\ii cu aventura in ordinea ideilor. Aici se petrece mereu c`te ceva, e suficient ca eseistul sa rataceasca pe canalele de l`nga Xochimilco pentru a-i veni in minte imaginea labirintu lui, a Minotaurului... Ideea unui labirint lacustru acapareaza, atunci, textul care intoarce treptat spatele realita\ii pentru a observa mai bine \ara imaginara a miturilor, singura in care calatore=te Octa vian Paler. E semnificativ ca el i=i subintituleaza cartea (dupa su gestia, desigur, a Antimemoriilor lui Malraux) Jurnal (=i contra jurnal) mexican.
Polemici cordiale (1983) sintetizeaza toate aceste formule con fesive (=i discursive) intr-un stil mai fluent eseistic =i cu mai pu\ina erudi\ie. Este, dupa Apararea lui Galilei, cartea cea mai pregnanta a lui Octavian Paler. El a publicat, intre timp, un roman =i, de prins cu exerci\iul nara\iunii, condeiul cauta acum cu mai mare acuitate exemple in zona realului. Sunt reunite intr-o carte vie, incitanta, discursuri imaginare =i scrisori amicale catre colegi (Al.
Paleologu, Mircea Iorgulescu), mici eseuri despre Velasquez =i decaden\a lui Don Quijote. Sn toate transpar firea de ideolog ar dent a lui Octavian Paler =i ind`rjirea lui de moralist inflexibil.
Julien Benda spunea ca un moralist este un utopist. Moralistul i=i creeaza obiectul pe masura ce il afirma. Observa\ia se verifica =i
in cazul pe care il discutam. Octavian Paler insu=i vorbe=te in Po lemici cordiale de utopia cordialita\ii. Fara ea nu-i posibil dialogul, iar fara dialog nu-i posibil adevarul. Dialogul, mai spune autorul acesta obsedat de condi\ia omului in veacul nostru, este o tera peutica impotriva singurata\ii... Eseistul i=i inventeaza singur pre opinentul (receptorul) de care are nevoie. Si place, ca =i lui Mal raux (tot Malraux!), sa judece istoria =i sa se confrunte cu zeii culturii.
Trec`nd cu vederea aceasta obstina\ie a treptelor de sus, a pis curilor (obstina\ie care ascunde o tolerabila vanitate: boala omu lui de litere!), sa vedem mi=carea spiritului =i adevarurile lui. Oc tavian Paler este — asta s-a vazut din tot ce a scris p`na acum — un spirit antidogmatic. Dogma inseamna moartea spiritului =i ani hilarea moralei. Omul este facut pentru libertate, voca\ia lui este sa innobileze prin spirit trecerea sa pe pam`nt, sa faca (propozi\ie, iara=i, celebra) din experien\a un act de con=tiin\a. Ce trebuie sa primeze: ra\iunea sau pasiunea? Dar, zice Octavian Paler, „nu se poate trai la nesf`r=it in ironie”. Inteligen\a fara inima duce la arogan\a. Fara Rousseau, secolul lui Voltaire ar fi fost steril...
Adevarat, dar =i fara ironie spiritul este amenin\at de congestie.
Ironia este o libertate de care spiritul nu trebuie, desigur, sa abuzeze, dar fara ea spiritul ajunge repede la intoleran\a...
Polemici cordiale mai amesteca o data cultura cu existen\a =i reia discu\ia despre rela\ia dintre morala =i crea\ie, libertate =i necesitate... Sunt cautate situa\iile-limita =i sunt aduse in sprijin cuvinte celebre. Valéry spune, in timpul razboiului, ca nu-l inte reseaza evenimentele, pe el il pasioneaza marea, nu valurile...
Acesta este faptul de cultura, provocator pentru spiritul angajat.
Vine, acum, faptul de via\a: un tren duce spre Weimar, in timpul aceluia=i razboi, o delega\ie de scriitori francezi colabora\ioni=ti.
Trenul opre=te la un moment dat (int`mplare sau aranjament ci nic) intr-un c`mp in care se afla mai mul\i prizonieri francezi pazi\i de solda\i hitleri=ti... Acestea sunt premisele. Pe baza lor eseistul imagineaza cincisprezece discursuri ale la=ita\ii =i ale tradarii din care ideea turnului de filde= iese zdrobita cu astfel de fraze:
„refuz`nd sa aleaga, el a =i ales”; „tacerea a ajutat ocupa\ia =i a devenit complice cu ea”... Octavian Paler este foarte priceput in a pune g`ndul sau taios, ireconciliabil, in asemenea formule me morabile. Morali=tii sunt de regula corup\i de ambiguita\ile limba jului. Rasfa\ul in paradox ii face inofensivi. Orice moralist este,
in ultima instan\a, un manierist. Paler apara =i el ambiguitatea =i se socote=te chiar un spirit manierist, dar g`nde=te manierismul ca un exerci\iu necesar de igiena artistica =i ambiguitatea ca o posibilitate a spiritului de a imboga\i obiectul analizei. Car\ile il dezmint, totu=i. Ele arata un spirit angajat, hotar`t sa moara pen tru ideea morala, orgolios la culme =i irepresibil. Este o oarecare contradic\ie intre inflexibilitatea moralistului =i ideile de toleran\a
=i democra\ie pe care le propaga. Contradic\ia se poate insa
in\elege =i accepta daca ne g`ndim ca sunt imprejurari in care spiritul obsedat de libertatea g`ndirii trebuie sa umble cu sabia
in m`na... Eseurile lui Octavian Paler sunt substan\iale =i au me ritul de a impinge cititorul in c`mpul marilor idei.
Trecerea la roman a fost pregatita in cazul lui Octavian Paler de acest lung exerci\iu de dedublare in dialog =i de epicizare a ideilor. Via\a pe un peron este o parabola ampla cu c`teva perso naje-simboluri =i o intriga ce nu se poate fixa in timp =i spa\iu.
Modelul epic ar putea fi Herman Hesse cu simbolistica lui enig matica, iar in proza noastra un punct de referin\a este Echinoxul nebunilor, cu deosebirea ca Octavian Paler nu pune accentul pe limbajul fastuos, aluziv, matein, ci pe implica\ia morala a parabolei
=i pe dialectica ideilor. Voca\ia lui de moralist se confrunta aici cu o tema mai abstracta (condi\ia omului modern) =i un numar de idei legate de ea: frica, recluziunea — ca solu\ie de existen\a —, culpabilizarea individului, represiunea, solidaritatea umana...
Epica este voit indeterminata, misterioasa, adecvata p`na la un punct genului parabolic. Un individ al carui nume nu-l aflam se confeseaza, zic`nd de la inceput ca via\a lui este un =ir de pa siuni e=uate. Asta aminte=te de Faulkner care define=te omul ca o suma de e=ecuri. Eroul (=i, in acela=i timp, naratorul din Via\a pe un peron) vrea sa dea o ordine =i o semnifica\ie acestor pasiuni ratate, ceea ce inseamna ca experien\a lui nu a fost cu totul inu tila. Cine da faptelor o justificare =i un in\eles in planul con=tiin\ei n-a trait in zadar. Omul este singurul animal care-=i poate valo rifica ratarea, zice un moralist. Personajul lui Paler g`nde=te in acest sens, spovedania lui sugereaza o mare energie interioara.
Un profesor de istorie, cu solide studii juridice, s-a retras prin voin\a lui =i a soartei intr-o gara parasita din marginea unei mla=tini. Sala de a=teptare este de=ertul acestui in\elept care face procesul istoriei =i (vom vedea cu ce pasiune a disocierii) face procesul propriei existen\e. Unde? c`nd?, asta nu =tim, impreci zia intra in regula jocului, ambiguitatea este limbajul parabolei.
Sn\eleptul este „jumatate =obolan, jumatate sf`nt”, in el sala=luiesc un Dumnezeu care nu vorbe=te =i o Fiara care contesta pe cel dint`i. Figura\ie veche in cultura, Octavian Paler o reactualizeaza pentru a sugera infernul duplicita\ii interioare. Omul traie=te pe un peron pustiu =i poarta in el un c`mp de lupta. Parabola incepe de aici =i, dupa o desfa=urare de fapte simbolice, se intoarce la imaginea ini\iala: omul care opteaza pentru destinul de sf`nt are de invins condi\ia lui de =obolan. Snsa modul in care i=i prime=te destinul, ne avertizeaza o fraza scoasa din Wilhelm von Humboldt
=i pusa in fruntea romanului, este mai semnificativ dec`t destinul
insu=i.
Confesiunea din Via\a pe un peron ilustreaza in buna parte aceasta idee. Profesorul de istorie, retras in pustietate mai mult din frica dec`t din in\elepciune, i=i scrie via\a =i din ceea ce scrie
in\elegem ca el se nascuse „gata rastignit”. Este pregatit, vasa zica, pentru un destin tragic, iar noble\ea, demnitatea lui este, daca nu sa scape acestui destin, cel pu\in sa-l supuna judeca\ii spiritului... Problematica eseurilor lui Camus =i, in genere, a existen\ialismului, este pusa in termenii unei fabule in care sim bolurile (imbl`nzitorii de cobre, dresorii de c`ini, mangustele im perfecte...) vin sa dubleze ideile exprimate, acestea din urma, in lungi =i remarcabile eseuri. Pustnicul din sala de a=teptare are pasiunea proceselor, modul lui de a cunoa=te este a pune in acuza\ie, adevarul — pentru a fi acceptat — trebuie sa treaca mai
int`i printr-o lunga contesta\ie. A dubla =i a se dedubla sunt ver be esen\iale in acest pasionant =i primejdios proces. Sn\eleptul nelini=tit din sala de a=teptare trece prin toate fazele lui, ajung`nd la limita disperarii. Acolo il a=teapta insa speran\a, o noua rampa de lansare spre o proaspata cazuistica. El cauta mereu ceva, un sens intr-o lume plina de contradic\ii, o cale care sa-l duca spre adevarul pur, =i n-o afla pentru ca drumul spre adevar trece prin propria-i fiin\a dedublata, stap`nita de Fiara agresiva =i de
Dumnezeul care nu ilumineaza, ci porunce=te.
Existen\a lui e, intr-adevar, un lan\ de e=ecuri traduse in lim bajul parabolei. Copil fiind, =i-a dorit o bicicleta =i, c`nd a ob\inut o, un =ofer i-a sfar`mat-o inten\ionat. A doua pasiune a fost =ahul
=i indem`narea t`narului este a=a de mare inc`t el ajunge sa joace fara tabla cu ambele culori. Dedublarea duce la o stare de deza gregare a imaginii normale a lucrurilor. Se vindeca citind o po vestire de Zweig unde e vorba de un individ care innebune=te juc`nd =ah orb. Student in drept, renun\a la ultimul examen g`ndind ca „intr-o lume in care chiar dreptatea e ratata, imi puteam ingadui =i eu sa fiu un ratat”... For\a de a e=ua, libertatea de a merge impotriva destinului. Asta aminte=te de literatura lui
Malraux =i, in genere, de tipologia romanelor din anii ’30. Totu=i, eroul lui Paler n-are pasiunea grandorii, nu scoate din e=ecul existen\ial o morala a tragismului eroic. El vrea mai degraba sa elucideze rela\ia misterioasa cu mecanismul unei istorii care cul tiva in om frica =i disperarea. Profesor de istorie, da elevilor o imagine dramatica a revolu\iei franceze, apoi, pasionat de subiect, cauta resorturile ascunse ale ac\iunii lui Robespierre. Un nou proces se deschide, pro =i contra, in jurul no\iunii de adevar =i despre rolul int`mplarii in istorie. Unde incepe corup\ia incorupti bilului Robespierre, in ce punct pasiunea pentru justi\ie se trans forma intr-o teribila arma de represiune impotriva omului?... Cele mai bune pagini din roman analizeaza astfel de ecua\ii delicate.
=i trebuie sa spun ca dialectica ideilor e mai spectaculoasa la Oc tavian Paler dec`t parabola propriu-zisa.
Dar sa n-o pierdem din vedere pe cea din urma. Profesorul de istorie asista intr-o zi la o scena de umilire a unei femei intr-o frizerie =i are sentimentul ca sub ochii lui se exercita o mare, in tolerabila agresiune. |ipatul femeii este \ipatul liberta\ii sugru mate. Frizerul grosolan =i cinic incepe sa semene cu imaginea calaului de pe e=afod. Planurile incep sa se amestece, acum =i in toate momentele confesiunii. Realul nu se deosebe=te net de halucina\ie, prezentul se pierde intr-o istorie ince\o=ata. Autorul introduce deliberat, am impresia, confuzia de planuri =i supra pune timpurile pentru a intari nota de ambiguitate =i puterea de sugestie a parabolei. Traie=te, cu adevarat, eroul intr-o gara parasita, a mers sau nu in mla=tina, a int`lnit imbl`nzitorii de cobre, a existat in realitate Eleonora sau totul este proiec\ia unui co=mar in care personajul delibereaza, inventeaza, i=i face pro cese de con=tiin\a?
Condi\ia este sa acceptam de la inceput ca omul care se con feseaza poate fabula, dar ca in fabula\ii el continua sa existe cu nelini=tile sale. Cea mai presanta prive=te condi\ia lui intr-un mecanism social care-i trimite semne alarmante. Sn ora=ul in care traie=te apare, de pilda, un imbl`nzitor de cobre, apoi altul =i, dupa o vreme, ora=ul in totalitate este imp`nzit de ace=ti bizari =i agresivi imbl`nzitori care, provoc`nd frica, instaureaza teroarea.
E cel dint`i element al parabolei =i cel mai puternic. Al doilea il aflam in confesiunea Eleonorei, femeia care apare in sala de a=teptare din pierduta =i simbolica gara. Eleonora fugise dintr-un loc in care aparusera dresorii de c`ini. Scenariu de roman poli\ist
impins spre o simbolistica obscura: becurile din ora= sunt sparte cu regularitate, lumea este in panica, apare nevoia de protec\ie
=i, in atmosfera de spaima, navalesc dresorii de c`ini =i c`inii ca atare, salbatici\i, amenin\atori. Un judecator descopera firele unei tenebroase conspira\ii =i este omor`t, se pare, de propria-i so\ie sub amenin\area de a-=i pierde copiii; Eleonora, confidenta, de vine la r`ndul ei suspecta =i, sub amenin\area dresorilor de c`ini, fuge =i e=ueaza in citata gara din pustiu. Naratorul ne atrage aten\ia ca numele Eleonorei aminte=te de acela al Eleonorei Du play, prietena lui Robespierre. O similitudine care intare=te su gestia de coresponden\a secreta intre planurile parabolei. Peronul pe care s-au instalat cei doi fugari se afla a=ezat intre un pustiu =i o mla=tina impenetrabila. Ratacit intr-o zi, eroul da peste idoli de piatra cu figuri grote=ti, apoi, in fa\a unei colibe, afla trei imbl`n zitori de cobre supraveghea\i cu ba\ul in m`na de un al patrulea.
Mla=tina este locuita, se pare, de o secta a carei religie se bazeaza pe injosirea individului. Arma ei este frica. Smbl`nzitorii de cobre asalteaza ora=ele =i, sub puterea spaimei, oamenii obi=nui\i cedeaza.
Procesul de rinocerizare pe care l-a descris Ionesco ia, in cartea lui Paler, acest aspect mai complicat parabolic =i mai acuzat mo ral. Personajul central cauta pentru a se salva singuratatea ca
in\elep\ii biblici, insa descopera cur`nd ca pustiul nu-i ofera nici o =ansa. „Nimeni nu poate ram`ne intreg intr-o grota“, noteaza el in final. Frica face din el (in realitate, in vis?) un imbl`nzitor de cobre, a=teptarea este un pustiu insuportabil, via\a pe un pe ron este o via\a fara ie=ire. +ansa omului este, totu=i, in solidari tatea umana: „cu toate mizeriile =i nedrepta\ile ei, lumea e sin gurul loc unde putem spera sa ni se faca dreptate...”. Sn\elegem, acum, simbolurile parabolei. Cobra este frica pe care o poarta cu sine, in sine, in comunitatea sociala =i in pustiu. Omul duce cu el, indiferent unde ar fi, o cobra =i o mangusta care sa-l apere de cobra. Numai ca mangusta este imperfecta. Daca el ajunge imbl`n zitor de cobre inseamna ca n-a mai putut lupta impotriva fricii, un flagel care trebuie refuzat zilnic, ca moartea.
Iata sensul profund uman al car\ii lui Octavian Paler. Sunt =i altele, sugerate in penetrante eseuri, caci in spa\iul acestei parabole se disociaza enorm. Mi-ar fi greu sa reproduc, aici, ideile pregnante ale car\ii, propozi\iile cu valoare aforistica. Paler are capacitatea de a traduce un adevar intr-o fraza memorabila. E un moralist, cum am zis, care =tie sa-=i puna judeca\ile in pagina, sa le dea (cazul romanului de fa\a) o putere de figura\ie epica. A inventat o formula adecvata (confesiunea unui intelectual fasci nat =i terorizat de frica) pentru a spune ceea ce crede despre condi\ia morala a omului care se instaleaza in a=teptare =i sin guratate. Omul traie=te o experien\a a limitelor =i, daca mai are
in el pu\ina for\a, poate strabate la urma de=ertul care se intinde dincolo de gara pustie in care s-a refugiat. Sn timpul acesta, indi vidul inventeaza procese =i fabrica adevaruri. „Dumnezeu — zice el — e partea noastra care nu vrea sa moara, care nu se poate consola. El s-a nascut astfel intr-o revolta...”. Sau: „Metafizica sin gura, c`nd nu e pusa in serviciul unei idei s`ngeroase, nu ucide.
Dumnezeu n-a devenit s`ngeros dec`t in clipa c`nd s-a gasit cineva care sa ucida in numele lui.” Rezum alte observa\ii: pierderea dra gostei este raul cel mai mare, putem trai fara Dumnezeu, dar nu fara dragoste; frica — p`na =i frica — este ambigua; =obolanul are uneori gust sa devina martir; ce valoare are triste\ea? ea nu poate impiedica o singura crima; omul este singurul animal nefericit; c`t timp ii este frica e semn ca omul n-a incetat sa fie om, mai este o speran\a pentru el... Citez, acum, o remarca privi toare la revolu\ia franceza: „Caci este posibil ca o revolu\ie sa nu poata evita moartea. Dar ea trebuie sa evite crima.” Admirabil.
Cartea este presarata cu astfel de cugetari care denota o gim nastica superioara a min\ii. Am putea spune ca, inainte de a fi o parabola, Via\a pe un peron este un roman de idei in sfera mo rala. E partea cea mai solida intr-o nara\iune scrisa intr-un fluent stil de demonstra\ie intelectuala. Doua din procesele (dedublarile)
infa\i=ate in roman (acela despre moartea judecatorului =i, mai amplu, cel despre evenimentele de la 9 Thermidor!) sunt se ducatoare prin puterea de a disocia =i de a trage faptele spre adevar. Demonstra\ia e spectaculoasa ca bataia dintre doi adver sari intr-un roman poli\ist. Nu numai faptele pot inc`nta sim\ul nostru epic, dar =i desfa=urarea ideilor, lupta pentru adevar in c`mpul etic. Numai simbolistica mi se pare, uneori, complicata =i impenetrabila in Via\a pe un peron (oamenii din mla=tina, ritua lul lor exotic, figurile grote=ti, patibulare, care apar =i dispar, fe meia in zdren\e, dezma\ata, ispititoare...). Smi vine, apoi, sa cred ca acest substan\ial roman parabolic trebuia hranit cu mai multe fapte epice din sfera realului, cum face Kafka =i cum fac, in ge nere, romancierii moderni care recurg la o forma de nara\iune cu mai multe inveli=uri pentru a sugera ceva esen\ial despre isto rie =i existen\a. Parabola cea mai buna este aceea care face pe cititor sa uite ca este vorba de o parabola. Ca intr-un cunoscut basm, eroul trebuie sa dea din c`nd in c`nd pasarii care-l aduce de pe tar`mul celalalt c`te o buca\ica din propria carne, chiar cu riscul de a st`rni o primejdioasa pofta. E cazul cititorului caruia,
intr-o ampla parabola, trebuie sa i se deschida acest imens apetit de real. Realul care permite desfa=urarea parabolicului in roman.
Octavian Paler a scris o carte incitanta, miz`nd pe romanescul =i acuitatea ideilor.