Luceafarul este publicat in anul 1883 in Almanahul Societatii Academice Social Literare "Romania Juna" din Viena. Revista Convorbiri literare a reprodus versiunea din almanah, iar T. Maiorescu publica poemul in editia sa de versuri de la sfirsitul anului 1883. Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Aceasta idee este prezenta si in poeziile de tinerete ale lui M. Eminescu, dintre care amintim Gemenii, Povestea Dochiei si Ursitorile in care Dochia este simbol al existentei Daciei. Ideea geniului nemuritor in stele si in "Povestea magului calator in stele" si "Peste codrii sta cetatea", in care prezentarea eroilor ne duce cu gindul la Luceafarul. Aici el, Zburatorul apare descris: "cu par lung de aur moale, / si cu ochii plini de jale / trestia-l incununeaza / hainele-i scintejaza / haine lungi si stravezii / pare un mort cu ochii vii". o1l20lr
Ideea Luceafarului dateaza de la Berlin, cind a citit un jurnal de calatorie a lui Richard Cunici: "Bucuresti si Istambul", "Povestiri romanesti, unguresti, turcesti". Acest jurnal cuprinde si doua basme, culese de Cunici in Muntenia. Cele doua basme au fost versificate de M. Eminescu sub titlul: "Fata in gradina de aur", iar al doilea: "Miron si frumoasa fara corp".
Fata in gradina de aur: un imparat avea o fata de o frumusete fara pereche. Ca sa o puna la adapost o duce impreuna cu roabele ei intr-o vale stearpa intre munti, si o inchide intr-un palat cu gradina de aur. De ea se indragosteste un zmeu, care se metamorfeaza in stea si sub chipul unui tinar frumos patrunde in castel si o invita pe fata sa-l urmeze in nori, aproape de soare. Fata il refuza, fiindca o arde caldura soarelui. Zmeul se metamorfozeza apoi in ploaie si tot sub forma unui tinar frumos o invita pe fata in fundul marii. Fata il refuza din nou, datorita senzatiei de raceala. In acest timp un fecior de imparat afla de frumusetea fetei si ajutat fiind de sfinta Miercuri, Vineri si Duminica intra in palat si ii propune fetei sa fuga cu el. Fata accepta. Razbunarea zmeului difera in basm si in versificatie. In basm zmeul din ochii caruia curg margaritare rastoarna o stinca peste fata, iar pe fecior il lasa sa moara in valea aducerilor-aminte. In versificatie M. Eminescu indulceste finalul, zmeul blestemind pe cei doi: "un chin s-aveti de a nu muri deodata".
Miron si Frumoasa fara corp: Miron este un fiu de cioban caruia ursitoarele i-au harazit(jövendölt) sa doreasca ce este mai de pret in lume. Miron se casatoreste cu o fata de imparat, dar aude ca in lume se gaseste o fecioara fara corp, de o frumusete fara pereche. Pleaca sa o caute, o gaseste si se indragosteste de ea. Pentru fecioara nu exista insa pasiune, patima ei fiind rece, ireala. Miron se intoarce la sotie, dar nu poate uita vraja Frumoasei fara corp si se stinge de dorul frumusetii pe care nu a putut-o stringe in brate. De aici este luata in Luceafarul nazuinta paminteanului, catre idealul, care desi apropiat, ramine de neatins.
Elementul comun in cele doua basme este tragicul destinului omenesc, una si aceeasi drama vazuta sub doua aspecte. Una: suferinta celui care se coboara de la inaltimea idealului la conditia paminteasca. Si al doilea aspect este suferinta paminteanului, care alearga mereu catre un ideal de neatins.
M. Eminescu a ales acest basm, pentru ca a gasit o conceptie proprie despre soarta geniului in lume, el aflindu-se sub influenta lui Schoppenhauer. Dupa Schoppenhauer geniul setos de cunoastere doboara in cercul restrins al muritorilor, dar nefiind inteles se intoarce in lumea lui.
Intr-o fila de manuscrise M. Eminescu face interpretarea Luceafarului: "Intlesul allegoric ce i-au dat este ca daca geniul nu cunoaste moarte, si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte aici pe pamint nici e capabil a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc".
In cadrul, poemului gasim elemente folclorice legate de structura de basm, de formula, ritual, introductiva: a fost odata. Tot element folcloric este natura conflictului, motivul zburatorului, al elememtelor de descintec si metamorfozele specifice fabulosului popular. Eroii sunt din lumea basmului ca si portretele lor. Lexicul folosit de M. Eminescu este tipic popular, ca si structura metrica a versului popular de 7-8 silabe.
Din punct de vedere compozitional poemul este alcatuit din 4 parti, care urmeaza doua planuri: un plan universal, cosmic si un plan uman terestru. Se inbina in Luceafarul epicul, fiindca pastreaza scena basmului, cu liricul, in ea impletindu-se elegia cu meditatia filozofica, idila, pastelul terestru si cosmic, descintecul, metamorfozele, si dramaticul prin succesiunea de scene dialog, intensitatea trairilor sufletesti.
Partea I. incepe cu conturarea unei atmosfere tipica basmului, care se situaza intr-o indeterminare temporala: "A fost odata ca-n povesti / A fost ca niciodata". Se creaza ideea unui timp fabulos irreversibil. Propozitiile cadrului sunt sporite prin faptul ca in vecinatatea cerului umanul manifesta tendinta depasirii de sine. Se contureaza portretul eroinei lirice: "o frumoasa fata de imparat, care se singularizeaza prin originea imparateasca, prin frumusetea ei si prin aspiratia catre astru. Portretul concentrat are sursa populara, "din rude mari imparatesti / o prea frumoasa fata".
Contemplind in fiecare seara Luceafarul simte o atractie fata de acesta "il vede azi, il vede miini / astfel dorinta-i gata". Apropierea intre ea si Luceafar se petrece in stare de visare: "iar ea vorbind cu el in somn". Fata este dominata de nostalgia cerului si ca atare ridicata deasupra semenilor. Luceafarul este vazut in dimensiuni exceptionale, fapt pe care fata il pricepe cu toata micimea ei paminteana. Luceafarul este vazut de tinara fata in sufletul careia se trezeste dorinta ce se intruchipeaza in cele doua chemari, care sunt de fapt parca doua descintece la adresa Luceafarului:
"Cobori in jos Luceafar blind
Alunecind pe-o raza,
Patrunde-n casa si in gind
Si viata-mi lumineaza."
Raspunsul lui la chemarea fetei semnifica aspiratia paminteanului catre absolut si a spiritului superior pentru concret pamintesc.
Prima aparitie a Luceafarului este sub chipul unui tinar "nascut din cer si din mare", fiul cerului si al apelor. Intruchiparea are la baza mitologia greaca, aparitia i se pare fetei angelica:
"Parea un tinar voievod
Cu par de aur moale,
Un vinat giulgi se-ncheie nod
Pe umerele goale.

Iar umbra fetei stravezii
E alba ca de ceara —
Un mort frumos ai ochii vii
Ce scinteie-n afara.
Paradoxal Luceafarul este "un mort frumos cu ochii vii". Pentru ca in constiinta muritorilor nemurirea apare tot ca o forma a mortii, dovada: la invitatia Luceafarului de a-l urma in imparatia apelor, fata are o senzatie de frig si il respinge. Apropierea este posibila intre ei doar in vis: (23-24)
"O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata:

Strain la vorba si la port
Lucesti fara de viata
Caci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau ma-ngheata".
A doua aparitie a Luceafarului estedemonica, el fiind insotit de rumene vapai si de rotirea cerului. Se naste de data aceata din soare si noapte ca un titan ridicat din adincul haosului. Imaginea lui este clara si limpede: (31-32)
"Din negru giulgi se defasor
Marmoreele brate
El vine trist si ginditor
Si palid e la fata

Dar ochii mari si minunati
Lucesc adinc himeric,
Ca doua patimi fara sot
Si pline de-ntuneric.
El o invita pe fata in lumea cosmica aratindu-i perspectiva metamorfozarii in stea ca si Diana din constelatia Orion (influenta mitologica). Fata il refuza si de data aceasta: (37)
"Ma dor de crudul tau amor
A pieptului meu coarde,
Si ochii mari si grei ma dor,
Privirea ta ma arde".
In micimea ei fata nu-l poate pricepe si nu-l poate suporta privirea. Ca urmare al noului refuz ne se dezvaluie odata cu demonismul Luceafarului si titanismul sau, prin gestul extraordinar de revolta impotriva ordinii existente, in care simte apasarea conditiei sale de nemuritor:
"Tu-mi ceri chiar nemurirea mea".
Titanismul se manifesta si prin intensitatea iubirii careia el este gata sa jertfeasca nemurirea. De aceea Luceafarul se indreapta spre Demiurg pentru a obtine dezlegarea de nemurire.
Se pot urmari semnificatiile poemului din prima parte. Fata de imparat este fiinta feminina la virsta delicata a zburatorului. Ea este simbolul omului comun. Visul fetei semnifica criza puberala, dorinta de realizare prin dragoste rezolvata mitologic prin motivul zburatorului. Dragostea pentru Luceafar semnifica aspiratia spre absolut, dorinta omului comun de a si depasi conditia. Refuzul Luceafarului de catre fata semnifica spaima de nemurire, care pentru om inseamna moarte si care este de fapt incapacitatea de a-si depasi sfera. Senzatiile de frig si de ardere semnifica revelatiile intiutive ale deosebirii de structura intre geniu si omul comun.
Luceafarul semnifica fiinta superioara, geniul. Dragostea pentru fata de imparat semnifica aspiratia pt. concret. Dragostea dintre fata si Luceafar semnifica atractia contra????. Metamorfozele Luceafarului semnifica capacitatea geniului de a-si fauri alt chip. Iar hotararea lui de a se sacrifica semnifica dorinta de cunoastere.
Partea II reda infiriparea iubirii intre Catalin si Catalina. Aceasta dragoste este simbolul cu care se stabileste rapid relatiile sentimentale in lumea inferioara. Catalin apare in antiteza romantica cu Luceafarul: viclean, indraznet si el ii place Catalinei. Dialogul dintre ei doi este semnificativ pt. preocuparile lor marunte. Catalina este incapabila sa se ridice la inaltimea Luceafarului, iar aceasta este incapabil sa faca fericita pe cineva, sau sa fie el fericit. Catalin si catalina sunt exponentii individului al acestei lumi, simbolul perechii umane. Lectia de dragoste a lui Catalin este o forma de magie erotica si repezinta manifestarea principiului masculin.

Refuzul initial al Catalinei este o reactie de orientare si manifestarea principiului feminin. Nostalgia fata de Luceafar semnifica ruptura dintre ideal si real. Acceptarea lui Catalin semnifica revelatia asemanarii de structura si de ideal intre fiintele apartinind acelasi lumi.
Partea III cuprinde calatoria Luceafarului printre stele si convorbirea cu demiurgul. Avem una dintre cele mai grandioase viziuni cosmice, cosmogonie. Viteza cu care zboare Luceafarul este viteza Luminii: "Porni Luceafarul. Cresteau / In cer a lui aripe / Si cei de mii de ani treceau / In tot atatea clipe.". Poetul materializeaza, ideile abstractiunile, lucreaza cu ideea originii lumii, a infinitului. Viteza zborului este concretizat prin fulger: " Parea un fulger neintrerupt / Ratacitor prin ele. ". Avem o calatorie regresiva spre demiurg, el calatorand spre inceputul lumii. Avem un peisaj cosmic (69-70): "Caci unde - ajunge nu-i rotar, / Nici ochi spre a cunoaste, / Si vremea-ncearca in zadar / Din goluri a se naste // Nu e nimic si totusi e / O sete care-l soarbe, / E un adanc asemene / Uitarii celei oarbe.". Imaginea haosului se materializeaza prin vai si dealuri. Umanizarea Luceafarului se realizeaza prin cuvantul "dor" din versul: El zboara, gand prutat de dor". In aceasta calatorie se dezvaluie firea titanica al lui Hyperion. El calatoreste in sens regresiv. Traieste in sens invers istoria creatiei in acel vid primar dinainte de inceperea lumii, unde nu exista nici timp, nici spatiu ca doar setea uitarii. Spatiul unde traieste demiurgul este infinitul, neamtul adanc, ca abisul uitarii, caracterizat de groaza propriului vid si de setea de absorbtie. Luceafarul este un urias ce strabate luminile de stele, depaseste creatiunea, e mai presus de spatiu, timp, moarte, si prin aceste asemanari egal cu demiurgul. El este sortit eternitatii care il oboseste, de aceea el zice: " De greul negrei vecnicii / Parinte, ma dezleaga". El nazuieste catre uman "Reia-mi al nemuririi nimb / Si focul din privire". Dialogul cu Dumnezeu pune si mai mult in evidenta puterea de sacrificiu al omului de geniu. Cererea Luceafarului este egala cu un act de revolta de nesupunere fata de ordinea existenta. El este capabil sa renunte la nemurire pt. trairea in iubire a clipei: "Si pt. toate da-mi in schimb / O ora de iubire...". Luceafarului ii este refuzata cerearea pt. ca el face parte dintr-un intreg, pe care l-ar descompune ar insemna ca insusi demiurgul sa se atinga pe sine. Aici apare principiul unitatii totului a lui Schopenhauer: (78) "Noi nu avem nici timp, nici loc, / Si nu cunoastem moarte.". In discutia cu demiurgul Luceafarul primeste pt. prima data numele de Hyperion care in limba greaca inseamna cel care merge deasupra si care reprezinta omul ca fiinta morala superioara. In mitologie Hyperion este considerat fiu al cerului avandu-l ca tata soarele si mama luna. El este un titan ucis de altii, iar Homer il considera insusi soarele. Dialogul cu demiurgul sublinieaza structura titanica a lui Hyperion. Si aceasta prin dorinta de a se desprinde din lumea eterna cat si prin posibilitatea de a o infrange legile strictei necesitati autonomice.
Prin mandrie el traieste drama iubirii de neatins. Demiurgul il refuza aratandu-i motive din care sublinieaza nesabuinta???? cererii. Printre acestea geneza Luceafarului si categoriile de timp si spatiu. Cuvantul demiurgului se bazeaza pe antiteza fundamentara intre esenta si aparenta. El ii propune soarta conducatorului de osti, care sa aiba (84): " Ostiri spre a strabate / Pamantu-n lung si marea-n larg " sau ii propune puterea ideala (83): " Vrei poate-n fapta sa arati / Dreptate si tarie?". Dialogul ia sfarsit prin sublinierea de catre demiurg a inutilitatii sacrifiului (85): "Si pentru cine vrei sa mori? / Intoarce-te, te-ndreapta / Spre-acel pamant ratacitor / Si vezi ce te asteapta. ".
In cadrul acestei parti demiurgul reprezinta absolutul. Ideea de materie universala, superior organizata. Hyperion este forma individualizata a absolutului. Dorinta lui de a obtine dezlegarea de nemurire reprezinta dorinta de a obtine alta structura. Refuzul demiurgului este imposibilitatea obiectiva de a mai cobora treptele de organizare a materiei universal.
Consecventa in atitudinea lui Hyperion ???? ca si geniul are o limita de cunoastere.
Partea a IV este revenirea la planul terestru. Imaginile sunt paradisiace, specifice universului telluric eminescian: cu luna, tei: (87-88): "Caci este sara-n asfintit / Si noaptea o sa-nceapa; / Rasare luna linistit / Si tremurand din apa // Si imple cu-ale ei scantei / Cararile din cranguri / Sub sirul lung de mandri tei / Sedeau doi tineri singuri; ".
Asistam la reabilitarea iubirii pamintesti. Fata lanseaza o noua chemare Luceafarului, de data aceasta modificata: (95). Atitudinea lui Hyperion fata de idila de pe pamant este o atitudine pasiva, rece: (97) " Dar nu mai cade ca-n trecut / In mari din tot inaltul: ".
Finalul este tipic Shopenhauriean. Tonul nu este de amaraciune sau de tristete, cu de o seninatate rece a titanului infrant in avanturile sale, izolat si neinteles in superioritatea sa.
In tabloul IV idila paminteana semnifica implinirea aspiratiei spre fericire a perechii pamantene. Seriozitatea pasionata a lui Catalin semnifica barbatul intamplator, care devine barbat unic prin iubire. Tradarea Catalinei semnifica revelatia Luceafarului asupra timpului ca schimbare. A treia invocatie a Luceafarului semnifica dorinta superstitioasa a fiintei pamantene de a-si prelungi fericirea prin protectia unei stele cu noroc. Raspunsul final al Luceafarului este de fapt constatarea diferentelor fundamentale intre cele doua lumi antitetice. Referitor la stilul poemului putem trage concluzia ca este o sinteza a maiestriei artistice eminesciana. Acest stil se caracterizeaza printr-o limpezime clasica la care s-a ajuns prin elaborarea celor cinci variante. Eminescu foloseste adjective putine. Din 390 de versuri apar numai 8 de adjective in 125 de intrebuintari. Cele mai des folosite adjective sunt: mandru, frumos, mare, rece.
Stilul se caracterizeaza printr-o exprimare aforistica. In poem gasim maxime sentinte, concepte morale.
Stilul poeziei se caracterizeaza prin puritatea limbajului. Predomina in creatie cuvintele de origine latina. Avem 1908 de cuvinte din care 1688 sunt cuvinte de origine latina. Mihai Eminescu valorifica fondul vechi de cuvinte la care adauga rar neologisme. Poemul se remarca prin muzicalitatea versurilor obtinut prin aliteratie. Schema prozodica este invariablia, acem catrene cu masura versurilor de 7-8 silabe si ritmul este iambic.