t3h21hh
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni il incarca;
Tresarind in cercuri albe
El cutremura o barca.

Si eu trec de-a lung pe maluri,
Parc-ascult si parc-astept
Ea din trestii sa rasara
Si sa-mi cada lin pe piept;

Sa sarim in lumea mica,
Ingrasati de glas de ape,
Si sa scap din mina cirma
Si lopetile sa-mi scape;

Sa plutim cuprinsi de farmec
Sub lumina blandei lune -;
Vantu-n trestii lin fosneasca,
Unduioasa apa sune!

Dar nu vine… Singuratic
In zadar suspin si sufar
Langa lacul cel albastru
Incarcat cu flori de nufar.

Poezia “Lacul” apare la 1 Septembrie 1876 in revista Convorbiri Literare apoi,inclusa in volumul “Poezii” aparut in 1883.
Geneza poeziei se afla in versul “Langa lacul cel albastru incarcat cu flori de nufar” din basmul popular “Calin Nebunul”. Aceasta imagine se regaseste intr-o varianta a poemului “Calin (file din poveste)” : “Langa lacul cel albastru incarcat cu nuferi mari” devenit “Langa lacul care-n tremur, somnoros si lin se bate”
“Lacul” este o creatie lirica de dragoste si de natura, o idila cu elemente de pastel in care se imbina sentimentul dragostei pentru fiinta iubita cu adoratia fata de frumusetile naturii.
Semnificatia textului:
Titlul exprimat printr-un substantiv comun articulat, numeste locul de visare si de intalnire pentru cei doi indragostiti.
Tema:
Poezia exprima dorinta intensa a poetului de implinire a visului de iubire.

Compozitia:
Aceasta creatie apartinand Liricii Erotice Eminesciene este structurata in 5 strofe 3 secvente in care planul exterior al naturii se cereleaza cu planul interior al trairilor sufletesti ale poetului:
Prima secventa (strofa I ) este un tablou, cadrul;
A II-a secventa (strofele II, III, IV ) infatiseaza visul de dragoste;
A III-a secventa (strofa a V-a ) prezinta trezirea la realitate.

In prima strofa se schiteaza un spatiu infinit, sentimental, de dragoste proiectan-du-se in intregul univers. Tabloul terestru il formeaza lacul incarcat cu “Nuferi galbeni” si codrul, symbol al permanentei, iar planul cosmic il constitue cerul al carui senin se reflecta in oglinda apei. Prin verbele: “tresarind” si “cutrmura” se realizeaza personificarea naturii cuprinsa si ea de fiorul emotiei asteptarii. Barca este simbolul locului ocrotitor, unde, indragostitii isi pot trai iubirea tainica si pura.
Imaginea vizuala luminoasa realizata de poet prin epitetele cromatice: “albastru”; “galben” si prin constructia metaforica: “Cercuri albe”, sugereaza armonie, limpezime, claritate, seninatate.
Incepand cu strofa a II-a prezenta eului liric se subliniaza prin pronumele personal eu si prin verbe la persoana I singular: “trec”, “ascult”, “astept”. Asteptarea este prezentata de poet ca posibilitate, dovada fiind repetitia adverbului parca: (parca ascult, parca astept). Tot ca posibilitate este sugerat ssi gestul tandru al imbratisarii prin folosirea verbelor la conjunctiv: “Ea din trestii sa rasara / si sa-mi cada lin pe piept ”.
Pronumele personal ea nu individualizeaza fiinta iubita ci intareste valoarea de symbol a frumusetii feminine intruchipata de cea care este asteptata sa rasara misterioasa din trestii ca o minune a apelor.
Strofa a III-areda prin verbele „sa sarim”, „sa scap”dorinta eului liric de a trai vraja iubirii „in lumi preamica”. Prin personificarea „Inganati de glas de ape”, apa devine faptasa bucuriei indragostitilor.
Strofa a IV-a este dominata de farmecul iubirii care se imbina in inchipuirea poetului cu splendoarea naturii data de lumina luniii, de fosnetul vantului si de glasul apei. Trairea eului liric se cominica prin imagini vizuale, auditive si de miscare. Senzatia de vis de ireal este reliefata tot prin verbe la conjunctiv. Folosirea verbelor „sa plutim” la persoana I plural sugereaza refacerea cuplului initial prin posibila aparitie a iubitei.
Imaginile auditive sunt constituite de armonia miscarii vantului si a apei sugerate de verbele: „fosneasca” , „sune” , de adverbul „lin” si de adjectivul „unduioasa” folosite ca epitete.
Semnul exclamarii de la sfarsitul strofei marcheaza momentul de maxima intensitate a emotiilor traite de eul liric visand la implinirea dragostei.
In strofa a V-a, finala, visul ia sfarsit si eul liric revine la o realitate trista, dure-roasa deoarece realizeaza ca totul a fost doar fictiune. Noua stare de spirit a acestuia se evidentiaza prin verbele: „nu vine” ; „suspin” ; „sufar”, prin adverbul „in zadar” si prin adjectivul, epitetul „singuratic”.
Punctele de suspensie din versul „Dar nu vine...” invita la meditatie asupra frumusetii clipelor pe care le-ar fi petrecut indragostitii. Visul este intrerupt brusc, la fel si discursul liric, iar vraja asteptarii se risipeste.
Poezia este construita simetric, atat in prima strofa cat si in ultima contureaza imaginea lacului albastru impodobit cu „flori de nufar”, dar lipsa determinantului „codrilor” si epitetului „galben” ingusteaza perspectiva, reducand totul la concretul banal si apasator.
Poezia are o armonie deosebita, muzicalitatea fiind realizata prin aliteratie si asonanta.
Aliteratiile contin repetarea silabei „sa”(sa sarim) si a consoanei „s” (sa nu-mi scape). Asonantele sunt realizate prin accentuarea vocalei „A” (unduioasa, apa).
Pentru a spori armonia versurilor acestor doua figuri de stil li se alatura rima de tip „aBcB” in care rimeaza verusl al II-lea cu al IV-lea, ritmul trohaic, si masura de opt silabe.
Poezia „Lacul” este o opera lirica in trucat Eminescu sugereaza o anumita atmosfera poetica subiectiva, printr-o usoara seninatate si calma resemnare, desi el surprinde un moment de iubire neimplinita. Prezenta eului liric, exprimarea unor sentimente profunde si sincere in mod direct, sunt alte argumente pentru sustinerea afirmatiei ca acest text literar apartine genului LIRIC.