t3c17co
(Spre roman)
Evolutia unui scriitor repeta adesea istoria literaturii tarii sale, dupa cum acesta repeta istoria literaturii uni versale. Un pedant ar gasi, poate, locul sa aminteasca ca
“ontogenia repeta filogenia”.
Dl Sadoveanu, care a scris, mi se pare, si in versuri, si-a inceput stralucita sa cariera literara cu acele poves tiri al caror caracter, mai intotdeauna liric sau epic, a fost relevat de atatea ori. Epicul, in opera sa, consta in evocarea impetuoasa a faptelor mari, legendare, intru pate in personaje aprige, “romantice” (unele din Povestiri,
Soimii etc.). Iar lirismului sau ii datoram acele minunate bucati in care scriitorul isi ilustreaza un sentiment puter nic prin scene din viata reala: sentimentul singuratatii omenesti, printr-o intamplare tragica (Intr-un sat, odata), sentimentul de melancolie fata de vremelnicia lucrurilor omenesti, printr-o intamplare de vanatoare ori de dra goste (Hanul Boului, Moarta).
Acestui caracter — epic sau liric — al primelor sale lucrari se datoreste “romantismul” dlui Sadoveanu.
Dealtmintrelea, nici un scriitor roman n-a fost curat obiectiv. Nici Caragiale, caci un scriitor satiric, dupa definitie, e prea stapanit de sentimentele in fata realitatii, pe care, din cauza acestor sentimente, o deformeaza pana la un punct. Se stie ca exagerarea este un procedeu inerent acestui gen literar. Pe langa aceasta, un scriitor satiric, tot prin definitie, alege aspecte ridicole ale societatii, deformand, deci, realitatea si din aceasta cauza. Iar dl
Bratescu-Voinesti e prea duios pentru a fi, si el, curat

obiectiv. Dupa cum, ca sa luam un exemplu de aiurea,
Maupassant e prea mizantrop, pentru a fi un pur realist
— orice ar zice majoritatea scriitorilor sai.
Dar daca subiectivismul lui Caragiale e inerent genului in care a scris; daca subiectivismul dlui Bratescu-Voinesti e numai un adaos, si fericit, la zugravirea vietii — subiec tivismul dlui Sadoveanu in bucati ca acele pe care le-am amintit e in adevar lirism. Scriitorul, cum am spus, isi ilustreaza un sentiment prin scene reale din viata reala.
...Scene reale din viata reala! Prin aceasta se deosebeste dl Sadoveanu de poetii lirici care scriu nuvele si care, neputand iesi din cercul propriei lor personalitati, nu pot crea decat un singur personaj real, pe ei insusi — celelal te fiind ori repetarea, in alte exemplare, a aceluiasi perso naj, ori personaje conventionale. Dl Sadoveanu insa a creat in bucatile sale lirice o multime de personaje vii, si nici unul nu e imaginea autorului lor. Se poate spune, in scurt, ca el a facut lirism exprimandu-si sentimentele prin cea mai obiectiva zugravire a vietii — oricat s-ar bate cap in cap aceste cuvinte...
Si de aceea, cu tot puternicul sau lirism, in bucatile sale lirice dl Sadoveanu n-a fost niciodata un adevarat romantic. Mai mult romantism gasim in bucatile sale epice.
Dar echilibrul acesta stabil, daca mi se iarta expresia, intre lirism si obiectivism, s-a rupt. Zugravirea vietii a ajuns tot mai mult pe primul plan, sentimentul reducandu se la ceea ce am numit aiurea atitudinea scriitorului fata cu viata pe care o zugraveste. Puternica sa obiectivitate, vadita si in primele lucrari, degajata deja mult de lirism in La noi, in Viisoara, acum, in Insemnarile lui Neculai
Manea, s-a eliberat cu totul.

Insemnarile lui Neculai Manea nu mai sunt nici o opera lirica — ilustrarea unui sentiment, nici un poem epic — zugravirea unor fapte mari, datorita unor fiinte cu facultati sufletesti exagerate. Aici scriitorul s-a supus, cum se zice, obiectului, a observat viata de toate zilele si a redat-o — pentru a o reda. Ca si aici se poate constata sentimentul si conceptia scriitorului fata cu viata e alta vorba: absenta scriitorului din opera sa e cu neputinta.
Aceasta evolutie a dlui Sadoveanu ne explica si forma in care sunt scrise Insemnarile lui Neculai Manea.
Bucatile lirice si epice erau unitare. Aceasta unitate de compozitie o capatau de la sentiment, care, prin natura sa, este concentrativ si regulator, caci sentimentul gru peaza arhitectonic imaginile asociate cu dansul si prin care el se exprima. Acuma insa, supunandu-se obiectului, vietii, opera sa, Insemnarile lui Neculai Manea, nu mai are acea unitate, caci viata este variata si complicata, si sentimentul, cazut pe planul al doilea, nu se mai poate impune materialului, pentru a selecta mai intai si a alege ceea ce-i convine, pentru a-l unifica apoi si a-l incadra, as zice, intr-o forma geometrica regulata.
Ultima lucrare a dlui Sadoveanu, daca e vorba sa-i dam un nume, e un roman, si e sigur ca forma in care compune acuma dl Sadoveanu (de “jurnal”1) e tranzitorie.
Desigur, viata reala apare ca ceva fragmentar si capri cios, dar de aici nu urmeaza ca si in privinta compozitiei arta trebuie s-o imite: arta, dimpotriva, are menirea sa prinda, sa imobilizeze o clipa din viata capricios fugara si s-o fixeze, pentru totdeauna, prin forma.

Dar dl Sadoveanu stie, desigur, acest lucru. Si, pentru ce compune inca fragmentar, pentru ce reda viata inca in episoade juxtapuse?
Pentru ca romanul, ultimul termen al evolutiei literare, e genul cel mai pretentios, nu numai din punctul de vede re al fondului, ci si din punctul de vedere al compozitiei.
Si, la aceasta compozitie, mai ales intr-o literatura fara traditie, nu se poate ajunge deodata: tinzi catre ea, in cercand, dibuind, facand preludii, exercitandu-te. Forma de “jurnal” ori de “scrisori” este tranzitia pe care o face dl Sadoveanu spre forma definitiva a romanului. Insemna rile lui Neculai Manea sunt, ca sa intrebuintam un termen de pictura, niste adevarate “studii”.
Dar dl Sadoveanu a scris pana acum Soimii si Floare ofilita — mi se va obiecta! Tocmai: slabiciunea relativa a acelor doua nuvele-roman e o dovada de cele ce inaintam aici.
Iar aceasta dare indarat a dlui Sadoveanu de la forma clasica a romanului, dare indarat care, cum se stie, are avantajul de a te face “sa sai mai bine” — e dovada seriozitatii si constiintei sale artistice.
A face numai ceea ce cu adevarat poti este o mare virtute artistica, deoarece in arta se pare ca ar fi “posibil si imposibilul” — dovada atatea “opere literare” in care autorii vorbesc de lucruri pe care nu le cunosc, de senti mente pe care nu le-au simtit, de problemele pe care nu le-au cugetat.
Ca dl Sadoveanu nu incearca, aproape niciodata, acest
“imposibil” ne dovedeste perfect si faptul ca opera acestui scriitor este oglinda experientei sale, in acel inseles ca,

dupa ordinea scriselor sale, putem face istoria experientelor sale asupra vietii...
Am observat cu alta ocazie ca acest mare poet al na turii n-a zugravit pana acum decat campia, singura pe care o cunoaste bine, singura in care a trait si pe care a putut s-o observe indelungat. Si tot atunci spunem ca acest scriitor, proclamat de la inceput “taranist”, nu si-a meritat acest nume decat mai tarziu, cand a scris La noi, in Viisoara.

La inceputurile sale, indragostit de trecut, cu o copilarie si cu o adolescenta petrecute in oraselele Moldovei si cu experienta vietii de cazarma — dl Sadoveanu a zugravit mai ales scene eroice din trecut, scene din viata mahalalei moldovenesti si scene din viata militara. Cand a iesit din cercul sau, cand a strabatut, pe de o parte, in afara de oras, iar pe de alta parte, in alte clase orasenesti ale societatii din provincie — atunci, pe langa viata cunoscuta mai de demult, a inceput sa zugraveasca si viata acestor paturi sociale. Asadar, Insemnarile lui Neculai Manea, pe langa afirmarea obiectivismului dlui Sadoveanu, marcheaza si un alt progres: largirea campului sau de observatie: zugravirea unei paturi noi, a paturii asa-numi tilor intelectuali, reprezentati in romanul sau prin exem plare foarte umile “provinciale”, de un rang inferior. (Bine inteles ca, avand sa zugraveasca mediul in care traiesc eroii sai, dl Sadoveanu a zugravit inca o data mahalaua moldoveneasca, si mai bine decat oriunde aiurea.)
Dar pe langa aceste progrese — dl Sadoveanu a mai facut un altul, foarte important.
...Intre starile sufletesti ale unui om, unele sunt mai primitive, mai generale si mai naturale. Mai naturale, in

intelesul ca sunt conditionate mai mult de natura decat starile sufletesti superioare, care sunt mai mult conditio nate de imprejurarile sociale. S-ar putea zice ca primele capitole ale psihologiei tin mai mult de domeniul stiintelor naturale, pe cand ultimele capitole, mai mult de acela al stiintelor sociale.
Dl Sadoveanu a zugravit, pana acum, mai ales stari sufletesti de prima categorie. Si cum acestea au radacini adanci in natura, dl Sadoveanu, care si-a dat seama de acest lucru sau care a avut intuitia acestui lucru, a inca drat intotdeauna pe om in natura in asa fel, incat natura sa explice si sa completeze pe om. De aici, sau si de aici, marea insemnatate a naturii in opera acestui scriitor si felul deosebit, unic, cum o zugraveste.
Zugravind pana acum viata sufleteasca superioara si complicata numai incidental, si nu in bucatile sale cele mai bune, imprejurarile sociale, acele care explica aceasta viata, ocupau un loc neinsemnat in opera dlui Sadoveanu.
Zugravirea acestor imprejurari este un alt progres al dlui
Sadoveanu, si mai cu seama priceperea influentei lor asu pra personajelor.
Daca in Floare ofilita dl Sadoveanu ne arata o parte din imprejurarile sociale care lucreaza asupra eroilor sai, el nu-si da destul de bine seama de rezultatul acestei influ ente asupra acelor eroi. Dl Sadoveanu ne arata perfect, in acel roman, ce victima a lui Negrea este nevasta acestuia, dar nu ne arata ce victima vrednica de mila este acest
Negrea insusi, omul acesta vicios nevestei sale. Daca Tinca este victima lui Negrea — lucru usor de vazut —, apoi
Negrea este si el victima unui calau anonim — anonim, caci nu e un om, ci un intreg complex de imprejurari, din

care unele, cum spuneam, le zugraveste si dl Sadoveanu.
Acum insa, in Insemnarile lui Neculai Manea, dl Sa doveanu nu numai ca zugraveste imprejurarile sociale in care traiesc eroii sai, ci arata si chipul cum aceste imprejurari lucreaza asupra acestor eroi. Si sa se observe ce putin loc ocupa natura aici, unde, ca si-n nuvelele dlui
Bratescu-Voinesti, ea nu prea are ce explica.
In Insemnarile lui Neculai Manea dl Sadoveanu ne arata dezorganizarea sufleteasca a doi oameni, Neculai Manea si Ion Radianu, dezorganizare care-i duce, pe unul, la amortirea simtului moral, pe altul, la viciu si la moarte.

Scriitorul ne arata cum acesti doi oameni, neavand nici un scop in viata, n-au ce face cu puterile lor sufletesti, care, neutilizate, se-ntorc impotriva lor si-i distrug. Si aceasta, din pricina ca ei nu sunt destul de rai, ca tanarul
Leonard Iliescu, pentru ca, confundandu-se in turma, sa traiasca numai pentru dansii, utilizand in favoarea lor inconstiinta turmei; nici destul de buni, pentru ca sa puna, ei, pentru concetatenii lor, scopuri vietii. Daca dl Sadovea nu ne-ar fi dat tipul unui asemenea om, atunci am fi avut seria intreaga: jos, Leonard Iliescu, la mijloc, Ma nea si Radianu (in aceasta ordine, caci Radianu e superi or lui Manea), sus, omul bun, luptatorul idealist. Am fi inteles atunci si mai bine ca... speciile mijlocii, intr-o societate ca acea zugravita de dl Sadoveanu, sunt menite distrugerii...
Aiurea, unde exista o adevarata viata sociala, societatea insasi da tipurilor mijlocii scopuri in viata, ba poate feri de degradare chiar tipuri inferioare ca Leonard Iliescu.
Aiurea, societatea nu e o juxtapunere de indivizi, ca la noi. Aiurea, diferitele forme de solidaritate — de la soci-

etatile de muzica pana la partidele politice intemeiate pe interese sociale — sunt tot atatea ingradiri, care nu lasa pe om izolat. Iar izolarea e cel mai mare dusman al omului: un sociolog, facand statistica sinuciderilor, a constatat ca aceea ce fereste de sinucidere este ingradirea in asociatii
— de orice natura ar fi ele.
Aceasta conceptie, sau aceasta intuitie a dependentei omului de societate, a adus un mare serviciu dlui Sa doveanu, caci un scriitor care-si da seama de toate inrau ririle suferite de om de la societatea in care traieste poate vedea mai adanc in viata.
Din aceasta cauza, cu o intriga tot atat de banala ca si aceea din Floare ofilita, Insemnarile lui Neculai Manea sunt atat de interesante! Interesul, care nu vine de la intriga (intr-o opera de arta el vine numai intr-o mica masura de la intriga), vine aici de la semnificatia pe care scriitorul o da vietii zugravite, caci aici nu mai e vorba de lucrurile care se intampla unuia sau altuia, ci de un fapt mult mai interesant, pentru ca autorul pune o insem nata problema, pentru ca el ne arata cum o intreaga stare de imprejurari lucreaza asupra unor biete fiinte omenesti. Personajele, aici, sunt niste “subiecte”, asu pra carora experimenteaza un intreg complex de impreju rari, in care traim cu totii. Cunoscuta definitie a artei ca o “critica a vietii” se poate aplica perfect acestui roman al dlui Sadoveanu.
Pentru frumusetea operei, as fi dorit ca Radianu, in care striga toata durerea ce rezulta din aceasta stare de lucruri, sa aiba o verva stralucita, o ironie nimicitoare, la inaltimea exasperarii sale rautacioase... Dar poate ca aceasta coarda lipseste lirei dlui Sadoveanu.

Daca dl Bratescu-Voinesti, in schita de roman care se numeste In lumea dreptatii, ne arata cum se distrug, invinsi in lupta, cei superiori, dar fara destula energie, tocmai din cauza ca sunt superiori, dl Sadoveanu, in
Insemnarile lui Neculai Manea, ne arata cum exemplare din aceeasi categorie (de pe o treapta inferioara), cand n-au un scop in viata, se dezorganizeaza sufleteste tot din cauza relativei lor superioritati.