I q8d5dy
POEZIA SAMANATORISTA
Samanatorismul a fost privit ca o opera de renastere si, in adevar, daca largim sensul renasterii la fenomenul cultural, el reprezinta un moment de expansiune a tuturor fortelor spirituale la lumina ideii nationale. In literatura chiar, samanatorismul inseamna si o intensificare a productiei si o stimulare a maselor cititoare. Aparut la un inceput de veac si la un sfarsit de epoca literara, in care, dupa moartea lui Eminescu si incetarea virtuala a activitatii lui Cosbuc si Vlahuta, se publica o poezie mediocra, in evidenta dezinteresare a publicului, samanatorismul s-a aratat, negresit, ca o revarsare de ape mari. Judecat insa estetic, cu sin gura exceptie a liricii puternice a lui Octavian Goga — in poezie, samanatorismul reprezinta o epoca de inestetism. Situatia lui para doxala e de a fi fost luat ca o reactiune sanatoasa impotriva moder nismului si a formelor, asa-zise, decadente de arta, influentate de curentele apusene, si de a fi fost, in realitate, o epoca de deca denta, adica de sleire a modurilor de expresie artistica a lui
Eminescu si Cosbuc.
1. POEZIA SAMANATORISTA ARDELEANA
Oct. Goga. Pornita la Bucuresti, cu forte dealtfel mai mult moldovenesti si ardelenesti, actiunea samanatorismului s-a reali zat din inceputurile sale in poezia lui Octavian Goga (n. 1881) prin ruralism, intoarcere la brazda, ura fata de oras si chiar de civilizatie, nationalism, dar s-a si particularizat prin seva solului creator pana a deveni exclusiv ardeleana. Ea trebuie cercetata in sanul ideologiei samanatorismului si in particularitatile ei regio nale (Poezii, 1905).
Constiinta solidaritatii nationale e la baza intregii activitati a bardului ardelean, in poezii, in teatru, in publicistica, in oratorie patriotica si, in urma, in politica chiar; nu e vorba de o solidari tate oarecare, ci de constiinta mistica a unei misiuni determinate.
Vechea conceptie romantica a rolului social sau national al scrii torului devine si mai energica prin concursul imprejurarilor is torice; pe cand mesianismul bucurestean nu putea inflori decat in sanul unei activitati culturale si se zbatea in scepticism si indi ferenta, tasnit din insesi fibrele existentei nationale amenintate, mesianismul ardelean s-a dezvoltat in domenii fara contestare posibila. Conditiile locului i-au impus, ce e dreptul, anumite norme si rezerve formale: neputandu-se exprima liber, el a trebuit sa se retracteze adesea in formule vagi si misterioase, ocolind cuvantul propriu, intr-un amestec de barbatie si de jelanie si, mai ales, de vaticinatie, vrednica de vechii profeti in asteptarea frenetica a
„mantuitorului“, „a dezrobitorului“, ce va razbuna milenara ne dreptate:
Crai tanar, crai mandru, crai nou...
Principiul generator al acestei poezii fiind posibilitatea conto pirii cu aspiratiile colectivitatii etnice, urmeaza, ca o consecinta, ruralismul ei. Tara de tarani, Ardealul nu putea oferi decat un ma terial rural. In centrul creatiunii paseste deci taranul, nu sub for ma motivului decorativ, ca la Alecsandri, si nici a celui idilic, ca la
Cosbuc, ci in realitatea lui sociala; el nu e idealist, sentimental si erotic, ci e un rob al pamantului si instrumentul razbunarii viitoare:
Din casa voastra, unde in umbra
Plang doinele si rade hora
Va straluci odata vremii
Norocul nostru-al tuturora.
(Plugarii)
El e „infricosatul crainic, izbavitor durerilor strabune“, adica faptuitorul revolutiei sociale.
Trecuta prin preocuparea sociala a poetului si natura e con siderata in solidaritatea ei cu durerea omeneasca. Codrul si apa nu sunt numai martorii unei suferinte milenare, ci si tainuitorii si ocrotitorii ei. In cetatuia de ape a Oltului:
Dorm cantecele noastre toate
Si fierbe tainuita jale
A visurilor sfaramate, iar codrul povesteste din frunza lui „indurerata poveste a neamului“.
In afara de functiile lui esentiale (Clacasii, Plugarii), taranul e vazut in cadrul vietii sale de sat, ptintr-un amestec de observatie realista si de proiectie simbolica. „Albit de zile negre“ si cu „un ban de la imparatul“ pe piept, preotul devine „un mag in basme“, un „apostol“, la cuvantul caruia femeile isi opresc fusul, batranii
„farama“ lacrimi, in timp ce:
Aprins feciorii strang praseaua
Cutitului din cingatoare.
„Dascalul“ se desprinde din strana bisericii ca un semn al eternitatii rasei, cu ochi in care straluceste scanteia:
Din focul mare-al dragostei de lege
Ce prin potopul veacurilor negre
Ne-a luminat cararile pribege, iar „sfielnica, balaia dascalita“ da sfaturi nevestelor si compune mamelor scrisori pentru fecioriaii luati la oaste. Lautarii „cetluiesc pe patru strune“ „argintul visarii desarte“ si „amarul nadejdiilor moarte“. Printr-o proiectie simbolica identica, tiganul Lae Chiorul devine interpretul durerii norodului pe langa Dumnezeu.
Calitatea exclusiv sociala a temperamentului poetului se mai tradeaza, dealtfel, si prin raritatea elementului erotic sau, atunci cand exista, prin deformarea lui de preocupari sociale (O raza).
Pamant si apa, cosas si plugar, popa, lautar sau iubita sunt, astfel, elementele aceleiasi finalitati nationale si sociale.
Iata materialul obiectiv; daca trecem la atitudinea poetului fata de dansul, in afara de mesianism, gasim regretul instrainarii de cadrul lui de formatiune, a „feciorului lui Iosif, preotul“, plecat in lume tocmai in momentul cand „la umbra unui fir de nalba plangea floarea de cicoare“, si „un firicel de izma creata se saruta cu Oltul“. In loc sa se adapteze, el se intoarce cu gandul in satul natal, unde se vede insurat, „intr-o casa pe deal“, inconjurat de copii, pe care mama lor ii invata Credeul.
Vis romantic de revenire la natura primitiva, vis insa zadar nic, deoarece instrainarea a operat ireparabilul; intors in sat,
„feciorul lui Iosif, preotul“ nu mai stie juca hora (Zadarnic).
Inofensiva nostalgie dupa viata copilariei, urmata apoi de sen timentul dezradacinarii definitive si al incapacitatii de a se regasi, care avea sa se precizeze mai tarziu intr-o atitudine mult mai agre siva fata de „strainatate“, fata de cultura chiar, — ultimul aspect al poeziei lui Octavian Goga.
Unitara, rotunda si inchegata, se poate, totusi, stabili in sanul poeziei lui Octavian Goga curba unei evolutii. Poet al revolutiei nationale, in primul sau volum, el isi pastreaza tonul mesianic si in Ne cheama pamantul (1909); din nationala, mistica lui devine sociala; existenta, dealtfel, si in Clacasii, ea se amplifica acum, in
Graiul painii sau in Cosasul, pana la lupta de clasa; in realitate insa, din pricina structurii etnice a Ardealului, revolutie sociala inseamna tot revolutie nationala.
Obiectiv in primele volume, atat prin materialul poetic intre buintat, cat si prin atitudinea fata de el, — in Din umbra zidurilor
(1913) poetul coteste spre subiectivism si, din cantaretul revolutiei sociale, devine cantaretul propriei sale dezradacinari:
In mine se petrece-o agonie
Ca intr-o trista casa solitara,
In sufletu-mi batut de vijelie
Eu vad un om ce-a inceput sa moara.
Un biet pribeag cu rostul de la tara
Se duce-acum si n-o sa mai invie
Cu chipul lui senin de-odinioara.
La Paris, obosit si „biruit“, se viseaza acasa:
Si-n jur de mine urla Babilonul,
Eu ma visez in sat, la noi acasa.
In fata unei madone din Luvru, el se intreaba:
Ce-o fi facand acum o mama
Acolo-n satul din Ardeal!
Pe uliti trece:
...hohotind pacatul iar turnurile catedralei Notre-Dame se inalta:
...ca doua brate blestemand Gomora.
Aceasta atitudine antioraseneasca rezuma insasi ideologia samanatorismului si e fireasca, dealtfel, unei literaturi iesita din tr-o epoca de formatie, in carea vechea societate a disparut inainte de a se fi consolidat cea noua. Drumul spre subiectivism s-a mai insemnat insa si printr-o nevroza multilaterala, in a carei expresie originalitatea poetului s-a pierdut odata cu deficitul originalitatii fondului; aceasta intreaga parte a literaturii bardului ardelean se prezinta, dupa cum am aratat aiurea1, cu multe infiltratii emines ciene de limba si armonie.
Influentata, poate, dupa cum se afirma, de poezia ungara, struc tura poeziei lui Octavian Goga prezinta pentru noi o puternica
1 E. Lovinescu, Critice I, aed. def., 1925i; Ist. miscarii „Samanatorului“, p. 132. originalitate formala, in constructia strofei, in armonie, in ritm, in imagine si in vocabular. Orice poezie se izoleaza, astfel, in for mula specifica a unei existente unice: nimeni nu a rostit-o inainte; depasita astazi, ea a calcat in vremea ei la viata cu un caracter de autenticitate evidenta si in ritmul abrupt, tumultuos, retoric si ilu minat, si prin imagini organice (“cetatuia stralucirii“, „argintul caruntetei“, „grumaz de unde“, murmurul padurii e : „un mulcom zvon de patrafire, / ce bland asupra mea-si coboara / duioasa lor hirotonire“ etc.), dar mai ales in limba specific ardeleana, rurala, puternic influentata de limba si expresia figurata bisericeasca. Cu acest material verbal autentic, poetul isi realizeaza ideile, fie prin masive constructii retorice ce i-au destinat poezia declamarii fes tive, fie prin simple notatiuni topice de un realism pregnant; caci, in afara de retorica abstracta si proiectiunea simbolica de care am amintit, el are si putinta materializarii ideilor abstracte, observatia amanuntului umil si precis, cu mult mai expresiv decat verbalismul profetic (“cantarea patimirii noastre“... „infricosatul vifor al vremilor razbunatoare“, „duhul razvratirii negre“, „drumet al pruncilor firii“... etc.). Satul ardelean nu este zugravit numai prin figurile simbolice a apostolului sau a dascalitei, ci este indivi dualizat prin simple notatii caracteristice. Instrainarea, de pilda, nu e exprimata numai prin vane blesteme impotriva civilizatiei:
Atatea legi si-au picurat otrava
In inima ratacitoare in lume etc., ci si prin note topice:
Caci m-am facut apoi cuminte
Cu vremea ce inainta
Si m-am trezit pe nesimtite
Ca-mi zice satul: — Dumneata.
(Casa noastra) iar copilaria nu e exaltata numai prin atitudini retorice, ci si prin calda evocare a „hatrului“ dascal Ilie, „cel intelept, glumet si schiop“, care:
La vatra razimat spunea
O pilduire din Isop. sau prin mierla care plange:
Intr-o rachita
La rascruci-n Dealu Mare. sau prin:
Barba putreda jupanul sau prin:
„sura-popei“ peste care trece luna...
Unitate temperamentala, originalitate de expresie, stiinta ar hitectonica, observatie a amanuntului topic, discernamant psiho logic — toate launloc ii destina operei poetului ardelean un loc propriu in evolutia poeziei romane1 .
St. O. Iosif. Psihologia poetului St. O. Iosif (1875—1913) este mai mult psihologia inadaptabilului decat a dezradacinatului; el nu era Octavian Goga, de pilda, ruralul orasenizat ce-si blastama noul sau mediu si se pierde in filozofie sociala, ci e inadaptabilul pur, care s-ar fi simtit stingher in orice forma de viata; nu e instrainat, ci un strain intre ai sai. Nepregatit pentru lupta, boem, visator, el nu e victima prefacerilor sociale, care macina tempera mentele slabe, ci a propriei sale fatalitati organice. Poezia lui e poezia nostalgiei, indeosebi, a copilariei, adica a varstei lipsite de raspundere si hranita numai din seva idealului, nostalgia unei vagi epoci patriarhale, dupa cum e si poezia veleitatii neconvertibile in vointa a visarii fara obiect precis. Scrise din imboldul curentului samanatorist, poeziile sale eroice sau patriotice n-au nici o vigoare.
Unei sensibilitati atat de minore i-au raspuns mijloace artis tice identice; lipsa de inventie verbala si de expresie figurata il
1 Oct. Goga, Poezii, Budapesta, 1905; Ne cheama pamantul, 1909; Din umbra zidurilor, 1913; Cantece fara tara, 1916; Poezii, editia integrala, Cul tura nationala, 1924. fac pe St. O. Iosif sa paseasca, succesiv, pe urmele lui Eminescu,
Vlahuta, Cosbuc sau, mai ales, a locului comun. Reale, gratia si duiosia nu ajung pentru a deveni poezie trainica, poezie origi nala. Poezia contemporana s-a emancipat, de pilda, din cosbucis mul facil (Cocoarele), din vulgaritatile din Adio, Veselie sau din atatea alte poezii directe si primare, de poezie-anecdota (Rozele,
Artistii, Sincai, Melancolie) etc.
Intreaga opera poetica a lui St. O. Iosif ar fi expresia unei sensibilitati numai duioase, daca n-ar exista si Cantecele, in care sub arcusul unei dureri puternice, simtim un accent mai profund, ce ne vine de dincolo de cuvinte, din ton, oricat ar stanjeni-o insuficienta expresiei.
Mai sunt de citat de asemenea Cantecul de leagan, Corinei, in care gratia si-a gasit si expresia, si, din pricina miscarii, Doina si alte cateva poezii razlete (Doi voinici, Noapte de mai, Trec noptile,
Elegie) — de bun poet minor1.
Octavian Goga reprezinta o individualitate puternica, iar St.
O. Iosif, o poezie gratioasa si minora — e tot ce a dat samana torismul ca poezie in epoca lui militanta. Incolo, o abundenta lite ratura poetica fara originalitate, fie de cuprins patriotic sau folclo ric, fie de un lirism eminescian, sleit si devenit cliseu, pe care ramane s-o amintim prin cateva nume. Fiindca in aceasta invazie de mediocritate poetica, prin lipsa lor de contact cu literatura apu seana, ardelenii au format grosul ostirii luptatoare samanatoriste, se cuvine sa continuam cu dansii.
1 St. O. Iosif, Versuri, Ed. Sfetea, Buc., 1897; Patriarhale, Buc., Steinberg,
1901; Poezii, 1901—1902, Ed. Socec, Buc., 1902; A fost odata, poveste in versuri, Buc., 1903; Din zile mari, poem istoric, Buc., Minerva, 1905; Credinte, poezii, Buc., Minerva, 1906; Caleidoscopul lui A. Mirea, publ. de D. Anghel si
St. O. Iosif, v. I, Ed. Minerva, 1908; v. II, 1910; Carmen Saeculare, Buc., 1909
(cu D. Anghel), Bibl. encic. „Socec“, no. 63; Poezii, 1893—1908, Ed. Socec,
1910; Cantece, Ed. Flacara, 1912.
Zaharia Barsan. Fara a milita ideologia samanatorista, poeziile lui Zaharia Barsan (n. 1879) sunt, totusi, samanatoriste prin bana litate si imitatie. Din chiar prima poezie (Singuratate) gasim:
„duioasa poezie“, „frumoasa mama“, „cantarea sfanta“, „haina de huma“, „un vis de bine“ — apoi mai departe „visuri dragi“, „doruri sfinte“, „cantece sfinte“, „vraja noptilor senine“ — de unde sunt excluse riscurile originalitatii. Ca ton, tonul romantei si al lirismu lui direct, ca limba — pulbere eminesciana (Singur, Scrisoare, Frig,
Zadarnic, Liniste etc.)1.
Ion Barseanul. Ion Barseanul, in care critica timpului vedea
„un talent poetic remarcabil“ si o „evidenta originalitate“, s-a clatinat de fapt intre influenta lui Cosbuc (Vrajmasul, Brazda etc.) si Eminescu (La castel etc.), fara sa fi izbutit sa-si gaseasca macar o expresie cat de putin diferentiala2.
Alti poeti. Mai amintim in productia curenta a samanato rismului ardelean pe:
Maria Cuntan, a carei activitate lirica fara originalitate s-a pre lungit pana la adanci batranete si s-a revarsat in doua masive volu me, din care nu se poate culege nimic astazi3.
Maria Cioban, o imitatoare a lui Cosbuc4 .
Ecaterina Pitis, in care eminescianismul, cosbucismul si plati tudinea curenta se amesteca fara a se personaliza5 .
I. U. Soricu (n. 1882), amalgam de ramasite verbale ale poez iei
1 Zaharia Barsan, Visuri de noroc, poezii, Buc., 1903; Poezii, Buc., Minerva,
1907; Poezii, Ed. Cartea rom., 1924.
2 Ion Barseanul, Primele cantari, Budapesta, 1906; Rapsodii si balade, Ed.
Minerva, Buc., 1910.
3 Maria Cuntan, Orastie, 1901; Poezii, Ed. Minerva, 1905; Din caierul vremii, 2 vol., Ed. Minerva, 1916.
4 Maria Cioban, Poezii, Arad, 1906; Maria Cioban-Botis, Poezii, Ed. Cartea romaneasca, 1927.
5 Ecaterina Pitis, Poezii, Minerva, 1909 eminesciene si ale poeziei populare1; si pe alti cativa, ca Teodor
Murasanu2, Andrei Popovici-Banateanul3, I. Brosu, I. Borcea etc.
Ion Al. George. Largind cadrul inspiratiei, de la traditia nationala la traditia latina, vom pomeni de Ion Al. George (n.
1891), poet ardelean, transplantat la Bucuresti, care, cu ajutorul unui vocabular si al unei recuzite poetice latino-romane, si-a tra dus viziunea sa latina si greco-latina, eroica sau erotica. Cand soarele rasare, poetul transcrie:
A scapat un trasnet peste zare
Si-un Phoebus nou s-aprinse in rasarit.
In mijlocul materialului verbal antic, locul comun al expresiei bastinase rasare totusi pretutindeni. Pe Propertiu poetul il face sa cante:
Doar floarea de iris adie-n tacere,
Cu mine alaturi, un calm miserere.
Iata pentru ce, desi luna rasare din „agri“, desi gandindu-se la moarte, poetul regreta ca n-o sa mai auda:
A sclavilor amara rugaciune!
Falernul care picura in cupe
Din fiecare picur o minune
(Elegia Styxului) conchidem ca „agrul“ e tot vechiul nostru ogor samanatorist, iar
Falernul tot autohtonul nostru Dragasani4.
Spiritul samanatorist se continua si azi in Ardeal ca intr-un pamant natal, printr-o serie de poeti locali: Valeriu Bora, Ovidiu Hulea, Lucian
Costin, Iustin Iliesiu etc., si ceva mai personalizat Vasile Al. George etc.
1 I. U. Soricu, Florile dalbe, Poezii, Ed. Ramuri, 1912; Doinele mele din zile de lupta, Iasi, 1917.
2 Teodor Murasanu, Fum de jertfa, Cluj, 1925; Poezii, Turda, 1920.
3 Andrei Popovici-Banateanul, Clipe de seara, Poezii, 1907.
4 Ion Al. George, Aquile, Campina, 1913; ed. II., H. Steinberg, 1916; Do mus taciturna, elegii, H. Steinberg, 1926.
2. POEZIA SAMANATORISTA IN REGAT
A. Mandru. La noi, in regat, idilismul real al lui A. Mandru nu si-a gasit o expresie diferentiata (“vraji soptite“, „o dulce stea“,
„minune sfanta“ etc.). Floarea Tibrului, poem antic, cuprinde idi la epistolara a tanarului plebeu Publius si a tinerei Lydia, in nenumarate versuri facile, romantice si teatrale1.
G. Valsan. Poeziile lui G. Valsan, pretuite si de T. Maiorescu, n-au fost adunate in volum decat dupa douazeci de ani de la publi carea lor in Samanatorul; in banalitatea uniforma a epocii, ele par, totusi, a aduce uneori o fragezime delicata de notatie, un psi hologism interesant, o poliritmie savuroasa, desi impinsa la discur sivitate si prolixitate si o familiaritate nu lipsita de farmec. Fireste, ca si intreaga poezie a epocii, e saturata de cosbucism si de ex presie eminesciana2.
Din productia timpului, nediferentiata prin talent, mai citam poezia erotica a lui E. Ciuchi3, cea razboinica a lui Nicolae Vulovici4 si, intrucatva mai citibila, cea a lui G. Tutoveanu5 (n. 1872), de lirism direct si idilic, exprimat in pasta cosbuciana sau in rume gatura verbala eminesciana.
Decadentismul samanatorist nu s-a sfarsit, dealtfel, odata cu disparitia Samanatorului, ci s-a prelungit in toate revistele ce i-au continuat directiva, ca: Ramuri, Drum drept, Neamul romanesc lite 1 A. Mandru, Zari senine, Ed. Minerva, 1908; Floarea T ibrului, XIII canturi,
Ed. Steinberg.
2 George Valsan, Gradina parasita, Cluj, 1925.
3 Eug. Ciuchi, Din taina vietii, poezii, 1903—1915, Buc., 1915; idem, Ed.
Conv. lit., 1924.
4 N. Vulovici, Vitejesti, Ed. Ramuri, 1906; Stihuri otelite, Ed. Ramuri, 1910.
5 G. Tutoveanu, Albastru, poezii, 1902; La arme, Barlad, 1913; Balade,
Conv. lit., 1920. rar, Floarea darurilor etc. si chiar in zilele noastre atat de anacro nicul Cuget clar (1936). Nu e nevoia unei enumeratii complete; ajunge citarea catorva nume:
Ion San-Giorgiu. Lipsa de originalitate a lui Ion San-Giorgiu devine acceptabila prin corectitudine si facilitate, in care influenta lui Eminescu (Chemare) sau Cerna (Noaptea) se stravede. In ul timele volume (Rodul sufletului si Arcul lui Cupidon) plasticitatea poetului s-a dezvoltat treptat pana la aparentele modernismului, fie prin abuz de imagine, fie prin dezinvoltura formei libere, fie prin egocentrism si mai ales tumultuos senzualism1 .
Volbura Poiana2, Const. Asiminei3, Vasile Militaru, Eugeniu Revent si, ceva mai pus in ritmul vremii, harnicul Al. Iacobescu4 etc. sunt numele ce se gasesc mai des in publicatiile samanatoriste si in volume numeroase.
3. POEZIA SAMANATORISTA IN BUCOVINA
G. Rotica. In Bucovina, G. Rotica a pornit prin a fi un bard national sau, dupa cum s-a spus, „un Goga al Bucovinei“. Si el are deci un tata ce poarta pe piept „un ban de argint de la imparatul“; si lui ii zic „Domn“ feciori si fete din sat; si el asteapta
„de la prunci“ razbunarea zilei de maine „cu care ameninta pe stapanitorii gliei“.
1 Ion San-Giorgiu, Freamat, Flacara, Ruguri, poeme de razboi, 1918; Rodul sufletului, 1922; Arcul lui Cupidon, 1933.
2 Volbura Poiana, Spre viata, poezii, Buc., 1912; Glasul brazdelor, 1913;
In noaptea Pastilor, poezii, Sibiu, 1920; Luna-n prag, poezii, Deva, 1923; Gal benii, poezii, Oradea, 1926.
3 Const. Asiminei, Visuri si durere, Husi (fara data); Volbura, poezii, Cartea rom., 1921.
4 Al. Iacobescu, Umbre peste ape, Ed. Ramuri (fara data); Balade, Ed. Ra muri etc.
Intr-un cuvant, G. Rotica a debutat ca „decadent“ al lui Octa vian Goga, adica imitatorul lui. Bard al „Bucovinei“, in ultimii ani ai samanatorismului, G. Rotica ne-a facut surpriza unei evolutii spre poezia subiectiva. Inventia verbala si capacitatea de expresie figurata sunt minime; dar, desi materialul intrebuintat e comun, are, totusi, o fragezime ce-i insufleteste fraza poetica prin simpla actiune a sinceritatii si a unei elocinte sentimentale fara artificii.
Banala ca expresie, aceasta poezie e inca plina de nuante sufletesti, cu elegante instinctive si cazuistica amoroasa, cu delicatete de sensibilitate. In locul chemarii brutale, avem acorduri abia soptite, tragedii petrecute in incrucisarea unei singure priviri, dorinte inabusite in scrupule, tot jocul etern al atractiei si respingerii pasio nale. Print-un adevarat paradox poetic, i-a fost dat acestui rural campulungean sa exprime amorul discret, cu sfiiciuni de fecioara si ezitari de moralist. Delimitarile definesc, negresit, mai mult ca racterul psihologic decat cel estetic al lirismului poetului, destul de sumar1 .
Printre poetii samanatoristi ai Bucovinei mai citam pe Vasile
Calmutchi2 , pe Ion Ciocarla-Leandru cu revolta impotriva straini lor3 , Nicu Dracinschi4, V. Hutan, de inspiratie gogista5, Sever-Beuca Costineanu etc.
4. POEZIA SAMANATORISTA IN BASARABIA
Nici de contributia literara a Basarabiei nu ne putem apropia decat cu interes cultural si cu amortirea scrupulelor estetice. Nu mai gandul ca unele din aceste versuri au fost scrise inainte de
1 G. Rotica, Poezii, Valenii-de-munte, 1909; Cantarea suferintei, 1920;
Paharul otravit, Ed. Casa scoalelor, 1924.
2 Vasile Calmutchi, Floricele, Suceava, 1910.
3 Ion Ciocarla-Leandru, Jalea satelor, Suceava, 1911.
4 Nicu Dracinschi (Dracea), Poezii, Campulung, 1912.
5 V. Hutan, Din tara fagilor, Sfetea, 1916 razboi si ca reprezinta, prin urmare, dovezi de continuitate cul turala romaneasca dintr-o epoca de instrainare ne face sa rasfoim, de pilda, Miresmele din stepa ale lui Ion Buzdugan1 sau Poeziile lui Al. Mateevici 2, cu o poezie citabila (Limba noastra) si chiar
Flori de parloaga ale lui Pan-Halippa3.
Sustinuta pe o bogata retea de reviste cu deosebire provinciale, acest samanatorism sau aceasta mediocritate reprezinta o bogata flora poetica prin toate micile centre culturale ale unei tari manoase in poezie: literatura culturala, patriotica, ocazionala, fes tiva, literatura de „barzi ai neamului“ — iata ce se poate spune, in incheiere, de poezia samanatorista.
1 Ion Buzdugan, Cantece din Basarabia, poezii populare, Viata rom., Iasi,
1921: Miresme din stepa, Ed. Casa scoalelor, 1922.
2 Al. Mateevici, Poezii, Ed. Casa scoalelor, 1926.
3 Pan Halippa, Flori de parloaga, 1912—1920, Ed. Viata romaneasca, 1921.