c3t19th

D. BOLINTINEANU
In Curierul de ambe sexe din 1842, macedoneanul D.
Bolintineanu (1819 1872) publica, salutat de Eliade, o imitatie foarte libera dupa La jeune captive de André Chénier, anume O fata tanara pe patul mortii:
Sa moara batranul ce fruntea inclina,
Ce plange trecutul de ani obosit,
Sa moara si robul ce-n lanturi suspina,
Sa moara tot omul cu suflet zdrobit!
Iar eu, ca o floare ce naste cand ploua,
Cresteam pe cununa sa am desmierdari.
Eliade insusi recunostea acea leganata si lina cadentare ce va forma nota particulara a lui Bolintineanu. Bogata productie ce a urmat e foarte inegala. Reveriile sunt pline de concepte, de locuri comune, intr-o limba abstracta, chiar triviala. Florile
Bosforului, un fel de orientale , nu satisfac, nici prin lexic, nici prin senzatii, setea noastra de exotic. Puerilitatea si dulcegaria stapanesc. Insa Bolintineanu cunostea direct Orientul, si unele imagini, fara a avea plastica de smaltuitor a lui Th.
Gautier, sunt interesante, dovada aceea a Ioanei, romana macedoana :
Are-n mesi piciorul ei,
Nud, alb, mic, ca o Diana,
Sub al persicii tulei,
Sub salvarii de sultana!
Anteriu de selemie
Cu dalgal de fir deschis!... a Brusei:
Cu-ale sale minarele,
Ce se-nalta stralucind,
Brusa pare, predomnind
Dealuri verzi cu verzi valcele
Cinse-n rauri de argint... a turcoaicei din Esme:
Cand o vezi la preumblare
Sub iasmac adus din Sam,
Ca o stea prin nori apare
Dulcea fiic-a lui Osman.
Feredjeaoa-i se-mladie
Pe kiahiul, bogat cerchez,
Cu dalga de selemie,
Cu salvari largi de geanfez...
Macedonele nu implinesc deloc fagaduinta, implicata in titlu, a unei poezii de pictura etnografica. Acum si intotdeauna,
Bolintineanu se pierde in diminutive si in sensualisme stupide. El e un curios continuator la noi al Secentismului, si cat despre
Macedone, ele ar urma sa fie niste pastorale in spiritul Torquato
Tasso. Totusi San Marina e o piesa remarcabila. In ciuda saraciei culorilor, succesiunea momentelor, monotonia strofelor exprima in chip fericit ideea de migratie ciclica. Este o adevarata poezie a transhumantei, plina de sentimentul spatiului alpin, de invalmaseala si procesiune, de sunete izolate si ecouri sugerand admirabil miscarea arhaica si automatismul societatii ciobanesti:
Caii poarta in spinare
Corturi, paturi, asternut,
Clopotele, leganate,
Suna departat pe plai.
Toata casa,
Toata masa,
Turma beaga, cainii latra,
Caii necheaza usor;
Si vesminte de-mbracare,
Tot ce au, tot ce-au avut.
Mumele in glugi pe spate
Poarta prunci cu par balai
Mai departe,
La o parte.
Sub o magura de piatra,
Canta-n fluier un pastor.
Sau mioare
Lancezioare.
Basmele sunt propriu-zis niste balade in felul Bürger si Uhland, cu actiunea intr-un ev cetos sau fabulos, in genul cavaleresc, continand un amestec de macabru, fantastic si supranatural, cantand geniile noptii, strigoii, silfii (aici ielele), tot ce se mistuie dupa ora douasprezece. Un om suie locuri abrupte, inconjurat de hore de iele, in niste peisagii zugravite cu remarcabil simt al salbaticiei si al zonelor alpine pierdute in ceturi:
Mergeam pe cai salbatice,
Catam adapostire,
Iar fantasme lunatice
Radeau p-o manastire.
Latra departe cainele
La duhuri neguroase,
Scoteau din groapa mainele
Scheletele hidoase.
Se face insa exces de macabritate si de diminutive ( zanu lita , aripioara , dragulita ). Dar prin Mihnea si baba, capodopera intregii sale lirice, Bolintineanu devine un Bürger, un Jukovski al nostru. Prologul are sonoritati cavernoase si horcaituri de spaima:
Cand lampa se stinge la negrul mormant
Atinsa de aripi, suflata de vant,
Cand buha se plange prin triste suspine,
Cand raii fac planuri cum au a retine
In barbare lanturi poporul gemand,
Cand demoni si spaime pe munti se aduna
De urla la stele, la nori si la luna,
Intr-una din pesteri in munte rapos,
Un om oarecare intra curagios.
In munti, intr-un templu peceneg, ni se infatiseaza un sabat carpatin, in care esential e nu tonul negru, ci un sentiment de vajait si rasucire, iesit din febrilitatea versurilor:
In pestera Carpatilor
O oara si mai bine
Vezi templul pacinatilor
Ce cade in ruine.
Ce scot la morti arterele
Si harcele uscate.
Aci se fierb si oasele
In vase aurite,
Aci s-adun frumoasele
Cand nu mai sunt dorite.
Aci se fac misterele
De babe blestemate
O flacara misterica
Da palida lumina;
Iar stalpii in biserica
Pareau ca se inclina.
Ascunsi in harca mortilor
Umblau sa stinga focul.
O baba ce oroarele
Uscasera in lume
Tot rascolea vulvoarele,
Soptind incet un nume.
Iar liliecii noptilor
Ce au aicea locul
Intriga poemului e bizara si in definitiv de ordin secundar.
Remarcabila e la un moment dat, cand Mihnea bea dintr-o harca, o miscare haotica, o sarabanda de duhuri, adica o danse macabre , notata cu mare simt al sonurilor harjiite si repezi, al dinamicei colosale si noroase. Baba deschide seria blestemelor in poezia noastra:
Oriunde vei merge sa calci, o, tirane,
Sa calci p-un cadavru si-n visu-ti sa-l vezi!
Sa strangi tu in mana-ti tot maini diafane,
Si orice ti-or spune tu toate sa crezi,
Sa-ti arza plamanii d-o sete adanca,
Si apa, tirane, sa nu poti sa bei!
Sa simti totdauna asupra-ti o stanca!
Se isca un tumult de monstri, unde meritul lui Bolintineanu este de a fi incercat sa dea o figura elementelor mitologiei infernale autohtone, folosind note ale animalelor celor mai bestiale, taurul, mistretul, sau mai instabile, ca iapa, dand chip unor simple abstractiuni ca spaima sau atribute ale demonului precum naiba , ce pierduse in expresii orice inteles figurativ, aducand in forma infricosetoare vitiul lui Setila, totul intr-o procesiune hohotitoare, crunt umoristica si poetica, vis dureros in soiul lui Breughel si Callot:
Asa vorbi batrana
Si Mihnea tremura;
Iar naiba, ce fantana
O soarbe intr-o clipa
Si tot de sete tipa,
La dreapta lui zbura.
El are cap de taur
Si gheare de strigoi,
Si coada de balaur,
Si geme cu turbare
Cand baba trista pare;
Iar coada-i sta vulvoi.
Iar nagodele-urate
Ca un mistret la cap,
Cu lungi si strambe rate,
Cu care de pe stanca
Ram marea cea adanca
Si lumea nu le-ncap;
De flacari infernale,
Calari toti pe cavale
Cu perii vulvoiati;
Si mii de mii de spaime
Veneau din iad razand
Pe Mihnea sa defaime,
Caci astfel baba are
Mijloc de razbunare
Pe mort nesuparand.
Si sase legioane
De diavoli blestemati
Treceau ca turbiloane
Acum incepe cavalcada. Mihnea se suie pe cal si alearga urmarit de baba si de legiunea ei de duhuri pana ce ivirea zorilor il scapa de ele. Este aici, fireste, o analiza a groazei nocturne si un umor grotesc de categoria calaririi din Lenore, a alergarii din Der wilde Jager, a cavalcadei lui Faust si Mefistofeles din celebra litografie a lui Delacroix. Afara din comun, oricat ar deveni mecanica, este virtuozitatea onomatopeica, usurinta de a aduna laolalta, fara silnicie, cu folosirea chiar a cacofoniei, toate zgomotele cu putinta, tropotul, fasaitul, sforaitul, hohotul, bubuirea, intr-o febra nebuna, cu o orchestratie de tipul Berlioz, aproape geniala:
Mihnea incaleca, calul sau tropota,
Fuge ca vantul.
Suna padurile, fasie frunzele,
Geme pamantul;
Fug legioanele, zbor cu cavalele,
Luna dispare;
Cerul se-ntuneca, muntii se cleatina;
Mihnea tresare.
Fulgerul scanteie, tunetul bubuie;
Calul sau cade;
Demonii rasera; o, ce de hohote!
Mihnea jos sare.
Insa el repede iara incaleca,
Fuge mai tare;
Fuge ca crivatul; sabia-i sfaraie
In aparare.
Aripi fantastice simte pe umere,
Insa el fuge;
Pare ca-l sfasie guri insetabile,
Hainele-i suge;
Baba p-o cavala iute ca fulgerul
Trece-nainte,
Slaba si palida, pletele-i falfaie
Pe oseminte;
Barba ii tremura, dintii se cleatina,
Muge ca taur.
Geme ca tunetul, bate cavalele
Ca un balaur.
O, ce de hohote! rasera demonii,
Iadul tot rase!
Insa pe crestetul muntilor zorile
Zilei venise.
Popularitatea lui Bolintineanu au facut-o Bataliile romanilor, compuneri in genere mecanice, parand adesea niste parodii, oratorice, sententioase, alcatuite toate dupa acelasi program simplist: o expozitie a situatiei, o cuvantare, de obicei la un benchet , si o incheiere epica in maxima viteza. Cu toate ca nici una din aceste legende nu rezista, Bolintineanu e intaiul versificator roman cu intuitia valorii acustice a cuvantului. El are un fonetism studiat care traduce ideea poetica direct, fara asociatii plastice. Vestitele versuri:
Un orologiu suna noaptea jumatate,
In castel la poarta oare cine bate... surprind prin un ce horcait, cavernos, printr-o cadenta de masinarie. Bolintineanu mai poseda plastica dinamica, insusirea de a strange intr-o linie rasucita toata virtualitatea unei miscari, incat, taiate, unele versuri apar ca niste momente in perpetua desfasurare cu capetele infinite:
Pe un cal ce musca spuma in zabale,
Printre zi si noapte, el isi face cale.
Singur el se lupta in acele vai
Unde mana mortii a calcat pe-ai sai,
Dar sub mii de brate trebuie sa caza.
*
Oameni pusi sa sune, prin adanci paduri,
Suna din cimpoaie, buciume, tamburi,
Turcii stau si-asculta larma departata.
*
Printre stanci rapoase, prin adanci stramtori,
Unde urla apa.
*
Intr-o manta neagra el e coperit
Si e trist ca plopul ce s-a desfrunzit.
Proza si dramaturgia reprezinta latura cea mai ridicola a operei lui Bolintineanu. (Calatoriile sunt insa excelente.)

COSTACHE STAMATI
Poezia basarabeanului Costache Stamati (1786 1869) este impregnata de accente byroniene, prin poetii rusi, si e in gene ral de tipul romantic, cu o vocatie hotarata in directia viziunii macabre si a umorului de colori. Umbra hatmanului Arbore, aparand strajerului, este colosala, monstruos gotica in felul hugolian:
Cantand osteanu aceste, pare ca au fulgerat!
Deci el tace si sa uita si vede jos langa sine
Ca un nour sa lasara de raza incongiurat,
In care sta in picioare un voievod vechi de zile.
Pe a lui larg piept si spete avea zale ferecate,
Iar albile sale plete preste ele raschirate.
In a sa vanoasa mana greu buzdugan rasucea,
A lui coapsa era-ncinsa cu pala urieseasca;
Iar pe cap el purta coiful, preste care stralucea
Doi lei tiind cap de zimbru supt o coroana domneasca.
Iasul e stapanit de un geniu imens, poetul are vedenia unor gloate fantomatice si teribile. Urmand pe Asachi, Stamati cultiva miturile nationale, insa cu mijloace superioare, cu un mare simt al fabulosului, cu umor satanic si desen teratologic. Lui
Dragos, vrajitorul Vronta i-a furat pe Dochia. In o cetate veche cu poarta imbulzita de scai el pipaie prin intuneric, gata sa loveasca, cu sabia goala in mana:
Unde ti-i lacasul, o, dusmane Vronto?
In bizunie, pesteri, in codri namornici,
In far de fund hrube, in hiola marii
Te ascunzi cu dansa, cu a me Dochie?
Dragos doarme si atunci incepe o sinistra sarabanda:
Se deschid cu buhnet usile la sala,
Se arata umbre in giulgiuri albe,
Cu faclii aprinse, aducand schelete
Cu-a lor maini uscate, o racla de spija.
In mijlocul salii au pus ele racla,
Capacul in pripa sari de pe dansa
Si tricolici negru, fiorosul Vronta,
Astrucat intr-insa, privea slut cu ochii...
Apoi cele Stafii de mani s-apucara.
Harcaind cu urlet, chiuind cu hohot
Si cu bucurie turbata, draceasca
Conjurand secriul, ca in iad jucara.
Stamati dezvolta poemul in sens ariostesc, in directia unui fabulos arhitectonic. Substanta ramane gotica, si cutare cavalcada revela instrumente imitative noi, sugerand o adevarata teroare acustica:
Iar de troncanitul potcoavelor grele
In munti se rasuna, stanca scanteiaza,
Lunca clocoteste si de colb vartejuri
Se suie ca stalpii unde calca calul.
Din orientalismul romantic rezulta un parnasianism precoce in Scaldatoarea unei cucoane romance (vad proto tip in Le bain d une dame romaine de Vigny), care deschide seria poeziei indolentei pamantene:
Apoi din feredea iesa sprijinita de curtence,
In crevat trufas se culca sub salurile subtiri;
Si jupineasa batrana incepe trupul sa-i frece
Cu spirturi de dansa stoarse din crini si din trandafiri.
Iar ca razele luminii sa nu-i faca suparare,
Fetele slobod perdele de un atlas argintit,
Si langa ea pun in glastre bucheturi mirositoare,
Dar cucoana cand adoarme la un consul au gandit.
Prozatorul nu e mai putin merituos. Cum era educatia nobililor romani in secolul trecut, cand domnea fanariotii in teara e o comedie de cea mai pura metoda clasica, intemeiata pe o clara expozitie a caracterelor morale. Cuconasul e un natang impertinent, idol al mamei, cocoana o aristocrata bom bastica, dascalul exponent al simtului critic.