m3i9id
O noapte furtunoasa a fost jucata in 1879, ca si Conu
Leonida fata cu reactiunea. Caragiale avea atunci douazeci si sapte de ani, sau poate numai douazeci si sase. Tinand seama de faptul ca el lucra incet, chinuit de setea de a face tot mai bine, tinand seama ca trebuia sa lucreze si mai incet la inceputul carierei, in momentul hotarator al debutului, credem ca nu gresim daca admitem ca el a conceput si poate chiar a inceput sa execute aceasta comedie inainte de douazeci si cinci de ani.
Asadar, genul dramatic, in sfarsit, matur si critica sociala moderna in forme de arta au rasarit in mintea unui om care abia avusese timpul sa deschida bine ochii asupra lumii si care nu invatase la scoala mai multa carte decat un copist. Dar acest om avea o inteligenta spaiman tatoare (caci acesta este cuvantul). Cei care l-au cunoscut personal isi dau si mai bine seama de puterea acestei

inteligente. Noi credem ca el era dintre acei oameni pe care condeiul ii paralizeaza si ca ceea ce a scris e, pe de o parte, foarte putin din ceea ce avea complet imaginat si, pe de alta, inferior imaginii din minte.
O noapte furtunoasa e inferioara Scrisorii pierdute, de mai tarziu, ceea ce e natural, dar, ceea ce nu mai e deloc natural, ea e cu totul superioara piesei D-ale carnavalului, ultima comedie a lui Caragiale. E, D-ale carnavalului, conceputa dupa O noapte furtunoasa? Ori ii este anterioara ca conceptie si, poate, ca plan de executie? Intrebarea e legitima, deoarece Caragiale a fost in continuu progres pana la varsta de peste cincizeci de ani. Se va obiecta ca tocmai progresul in constiinta artistica si in autocritica trebuia sa-l impiedice sa mai realizeze o conceptie slaba, ori sa mai scoata din cartoane inceputurile de realizare a acelei conceptii. Dar taria de a renunta la atata observatie, la atatea tipuri, la atatea glume cate sunt, totusi, in D-ale carnavalului, putea lipsi chiar unui Caragiale, mai ales ca exploatarea ridiculelor unei astfel de umanitati ince puse sa-i aduca glorie.
Comparata cu Conu Leonida, din acelasi an, O noapte furtunoasa e superioara ca semnificatie si bogatie de viata, dar inferioara ca obiectivitate. Din acest din urma punct de vedere, Conu Leonida sta pe primul plan al operei comice a lui Caragiale.
O noapte furtunoasa formeaza, impreuna cu celelalte trei comedii, o perioada bine distinsa in cariera literara a lui Caragiale. Ele sunt opera lui de debut (incercarile lui anterioare in versuri nu pot fi puse la socoteala). In cei sase ani cat tine aceasta perioada, el ramane consacrat

exclusiv genului dramatic. In aceste comedii, afara de
D-ale carnavalului, unde abia apare si politica, scriitorul nostru critica acelasi lucru, politica liberala (mai tarziu, in Momente, va critica produsele liberalismului). In toate, mai mult in O noapte furtunoasa si mai putin in Conu
Leonida, el imprumuta unor personaje idei si expresii care nu pot fi ale lor (oricat am acorda autorului dreptul legi tim al satiricului de a exagera) si care falsifica realitatea zugravita si, indiferent de aceasta realitate, distrug consecventa tipului cu sine insusi (in Momente rar si abia se mai poate observa aceasta greseala).
Aceste falsificari — de care sufar unele tipuri — se datoresc in cea mai mare parte inversunarii politice a lui
Caragiale. Asa, pe Mita Baston din D-ale carnavalului el o pune, fara voia si fara stirea ei, sa se laude cu republica de la Ploiesti. Pe Rica Venturiano, ziaristul liberal din O noapte furtunoasa, il pune sa spuna vorbe care nu cores pund nici cu realitatea istorica (e prea incult si incorect chiar pentru un student in drept de atunci), nici cu posibilitatile sufletesti umane (ia atitudini teatrale si face tirade imprumutate din demagogia timpului, cand moare de frica sa nu-l ucida Jupan Dumitrache si nu stie pe unde sa scape).
O noapte furtunoasa este singura opera in care marele critic al introducerii formelor noi a zugravit substratul liberalismului, clasa care a dat un corp miscarii liberale de la mijlocul veacului trecut. Jupan Dumitrache nu este
— ca celelalte tipuri din comediile lui Caragiale si din
Momente — un parazit, sau macar un beneficient al forme lor noi, ori cel putin o aparitie de dupa si din cauza acelor forme. El este un mic-burghez, care traieste din negotul lui, nu din si prin formele noi. El este, cu tot “constituti

onalismul” lui, negustorul de altadata. Probabil ca a mos tenit cherestegia de la tatal sau ori de la stapanul sau care, la un moment, l-a asociat la afacere, cum are si el de gand sa faca cu Chiriac. Jupan Dumitrache este clasa care s-a ridicat la cuvantul lui Balcescu si C. A. Rosetti si a ars Regulamentul Organic. El are orgoliul clasei lui si stie sa-i tie prestigiul.
Cand vorbeste de popor, el nu e farsor si demagog, ca
Nae Catavencu si ceilalti. El e sincer. Poporul este el. Pe vremea aceea nu era alt popor. De tarani nu putea fi vorba.
Liberalismul prin popor intelegea mica burghezie, si aceasta in chipul cel mai natural si cu toata sinceritatea. “Poporul” de la 1848 n-a fost altceva. Iata pentru ce cand Jupan
Dumitrache zice ca “dicoratiile sunt tot din sudoarea poporului” nu e o sarja a lui Caragiale si nici, afara de forma, o pura idiotie a lui Jupan Dumitrache. Jupan Dumi trache asa trebuia sa gandeasca si sa vorbeasca. El stie ca statul liberal de atunci, cu decoratii cu tot, e creat si sustinut de clasa lui, adica de “popor”.
Pe Jupan Dumitrache il cheama Titirca-inima-rea. O fi fost rau, daca asa-i zicea lumea. Dar in piesa nu se prea justifica aceasta porecla. E drept, il bate pe Spiridon; dar, afara de executia din noaptea cand Jupan Dumitrache crede ca a surprins in flagrant delict pe Veta si e gata sa faca fapte care sa-l bage la “cremenal”, noi nu cunoastem decat rastiturile lui, cand vine de la “Iunion” turbat de gelozie din cauza “bagabontului” si cand Veta sau Chiriac reusesc sa-l “scape” pe Spiridon, ceea ce reduce simtitor din rautatea lui Jupan Dumitrache. Afara de asta, maltra tarea ucenicului era in ordinea lucrurilor in clasa aceea si pe vremea aceea — si poate si azi.

Desigur, Jupan Dumitrache nu e un model de blandete.
E primitiv, e aprig, e cam artagos. Are, in sfarsit, fiziono mia obisnuita, am zice clasica, a micului burghez din mahala.
Dar el are si calitati. Si mai cu seama are sentimentul de familie. “Onoarea de familist”, care formeaza hazul principal al piesei, el o intelege mai complicat. Tircadau, care isi insulta si-si bate nevasta, este un “mitocan” pentru
Jupan Dumitrache fiindca Tircadau nu tine la “onoarea de familist”. Caci in “onoarea de familist” nu intra, pen tru Jupan Dumitrache, numai credinta femeii, ci si purta rea buna a barbatului fata de dansa. Mai departe. El nu-si da pe fata gelozia de la “Iunion”, ca sa nu “rusineze pe cucoane”, pe Veta si pe Zita. El are atentii pentru nevasta sa. Cand ea rastoarna candela si se sperie de acest “semn rau”, el o imbarbateaza, spunandu-i ca daca arde chereste gia, lasa, face el alta. Cu Zita, cumnata lui, se poarta ca
“un frate mai mare”. Daca vede ca barbatul ei o bate, el o
“dezvorteaza“. Cand ea il roaga sa mearga la “Iunion”, cu toata oroarea lui de acest local, cedeaza la vorbele Zitei:
“sa n-ai parte de mine si de Veta”. Cand “amorul” dintre
Rica si Zita se da pe fata, Jupan Dumitrache are menaja mente delicate pentru “rusinea” Zitei. Vrednicia lui Chiriac ca slujbas in cherestegie o apreciaza cu recunostinta si se pregateste s-o rasplateasca, facand din Chiriac tovaras la afaceri.
Dar pentru caracterizarea lui Jupan Dumitrache, vom insista asupra purtarii lui dupa ce descopere pe “baga bont” in odaia femeii sale la miezul noptii si cand el nu mai are nici o indoiala ca ea il insala.
Ce trebuia sa faca un Titirca-inima-rea? Desigur, sa-si stalceasca mai intai femeia. Jupan Dumitrache insa o in

vita insistent sa “treaca in alta odaie”, ca sa nu fie nevoit sa-i “isplice” cauza furoarei si actelor lui si astfel s-o
“rusineze”.
Dar se va zice: Caragiale a imaginat aceasta scena pentru a ridiculiza inca o data pe Jupan Dumitrache, pentru a-l face sa spuna ca Veta e “rusinoasa“, chiar cand a prins-o in flagrant delict (cum crede el). Se poate, dar atunci ce greseala profunda — sa imprumuti unei brute un gest atat de delicat, numai de dragul unei glume! Fara a discuta mai mult pentru ce a scris Caragiale aceasta scena, noi nu putem face abstractie de ea. Nu putem sa trecem peste faptul din scena aceasta, din consideratia, de pilda, ca faptul nu se impaca cu porecla Titirca-inima-rea. Intre porecla, data nu stim de cine si nu stim cum justificata, si faptul din piesa, nu putem opta decat pentru faptul din piesa, cu atat mai mult, cu cat toata purtarea lui Jupan
Dumitrache cu Veta — si cu Zita — si opinia lui despre
“mitocanismul” celor care-si insulta si-si bat femeile ne silesc sa acceptam faptul.
Pe acest om, care nu e lipsit de oarecare virtuti, fie si banale, Caragiale il pune intr-o situatie — dupa el — din cele mai ridicole.
Mai intai, e un cocu, si inca un cocu care are incredere oarba in amantul femeii sale. Evident, daca vrei sa scoti efecte comice din situatia aceasta, ai o mina nesfarsita, si
Caragiale le-a scos. Situatia aceasta i s-a parut lui cu deosebire comica, pentru ca a utilizat-o de doua ori, aici si in O scrisoare pierduta.
Dar Jupan Dumitrache nu e numai un cocu care s-a intamplat sa aiba o puternica afectiune pentru autorul nenorocirii sale. Caragiale da lui Jupan Dumitrache ulti ma lovitura: Jupan Dumitrache insarcineaza pe Chiriac

cu paza “onoarei lui de familist”. E comic Jupan Dumi trache, dar e si odios, pentru ca amesteca pe Chiriac, si inca in acest chip, in gelozia sa.
Si aceasta nu se mai impaca nici cu stima pe care o poarta Jupan Dumitrache femeii sale. Un lucru e curios
(si chiar suspect) in afacerea asta. Jupan Dumitrache tre mura pentru “onoarea lui de familist”, roaga cu insis tenta pe Chiriac sa i-o pazeasca si totusi nu-i vine in gand un moment procedeul universal si clasic, lucrul cel mai simplu din lume, adica sa caute sa-si surprinda femeia in noptile cand face inspectia garii civice si cand Veta e sigura de absenta lui indelungata. Misiunea lui Chiriac de a “pazi onoarea” nu e cumva o inventie a lui Caragiale in deza cord cu realitatea psihologica umana si chiar cu psiholo gia lui Jupan Dumitrache?

Dar aceasta misiune a lui Chiriac este un fapt din piesa, peste care nu putem trece. Si ori trebuie sa reprosam lui
Caragiale o neverosimilitate, ori trebuie sa mai reducem din omenia lui Jupan Dumitrache. Dar daca e adevarat ca
Jupan Dumitrache a insarcinat pe Chiriac sa-i pazeasca
“onoarea”, atunci trebuie sa constatam la Jupan Dumi trache o idee fixa, o manie, o fobie, pentru ca, inca o data, implicarea lui Chiriac nu rimeaza cu stima lui Jupan
Dumitrache pentru Veta, cu atat mai mult ca, repetam, nu avea nevoie de Chiriac, caci putea el singur sa se asigure, cautand s-o surprinda.
Oricum am intoarce lucrurile, e ceva fals in piesa.
In Rica Venturiano sunt, in germene, o multime de tipuri de care si-a batut joc mai tarziu Caragiale. Toate urile si dispreturile lui pentru “studintele” galagios, pentru ziaristul incult si demagog, pentru poetul lipsit de talent,

pentru Lachi si Machi din cancelariile bucurestene (Rica e si “arhivar”) — toate sunt concentrate in Rica Venturiano.
Dar o atat de mare inversunare l-a facut pe Caragiale sa sarjeze fara masura. Abia daca mai traieste Rica, abia daca se mai zareste sub gramada de inventii puse in spina rea lui de autor.
Curatit de aceasta funingine abatuta asupra lui, Rica apare ca un produs caraghioz al ecoului pe care l-a avut in mahala acea semicultura repede si pocit introdusa la noi in veacul trecut. “Betia de cuvinte”, pe care Maiorescu a constatat-o la oamenii asa-zisi de cultura din vremea lui, ia proportii uriase la mahalagiul “cult” Rica Venturia no. (Caragiale insa, cum am spus, mai pune si de la dansul.
Dar orice cititor poate observa cu usurinta ce apartine lui
Rica si ce i-a imprumutat, neverosimil, Caragiale.)
“Betia de cuvinte” e frazeologia pretentioasa si dezor donata, e o inventie verbala pricinuita de asociatii incoeren te de cuvinte, e fraza care merge fara nici un substrat de gandire, intr-un fel de ameteala care ucide orice putere de inhibitie. Aceasta stare se produce mai ales atunci cand un temperament intelectual-fals vine in atingere cu idei si probleme mai presus de interesul real si de intelegerea individului. Pe langa Rica, tipurile cele mai caracteris tice din comediile lui Caragiale, in aceasta privinta, sunt
Farfuride si Catavencu. Un Conu Leonida e mai degraba un palavragiu. Palavra e altceva decat betia de cuvinte. E placerea unui om mediocru si lipsit de seriozitate de a spune tot ce-i trece prin cap.
Pendantul feminin al lui Rica, dar numai in anumite privinte si in anumita masura, este Zita. Daca Rica e intelectualul, civilizatul, frantuzitul din piesa, Zita e si

ea ceva din toate acestea. Ea a invatat la pension, a auzit acolo cateva cuvinte frantuzesti, vorbeste, si ea, impes tritat cu cuvinte noi, pe care le schimonoseste mai rau decat Rica (pentru ca ea nu e “studinte” si publicista), are lectura: “Dramele Parisului cate au iesit, toate le-am citit de trei ori”, zice ea “ambetata“.
Tipul Zitei este redat admirabil, mai ales in dialogul ei cu Veta, cand aceasta refuza sa se mai duca la “Iunion”.
Zita e tanara noastra mahalagioaica de totdeauna, dar cu o nuanta specifica vremii de-atunci, adica mai romantioasa, mai “modista“, mai naiva, mai cinstita, mai proasta decat in zilele noastre lucide si realiste. Zita viseaza amoruri celeste, si nici vorba de vreo apucatura venala sau cel putin calculata.
Ideile si limbajul, imprumutate ei de Caragiale, nu au nimic exagerat, afara de rare cuvinte ca “politiune”, in loc de “politie”, care nu putea fi rostit de Zita, caci ea nu e eleva ziarelor liberale ale vremii, ci a “pensionului”, a romantelor din Dorul inimii si a Dramelor Parisului.
In construirea tipului Zitei, Caragiale nu este un satiric, un polemist, nu ataca, nu combate nimic, ca in Rica, in
Catavencu si chiar in Conu Leonida. In construirea tipu lui Zitei, Caragiale este un pur observator, se supune obiec tului, si acest tip ar putea fi mutat foarte bine intr-o opera de observatie pura, lipsita de orice intentie de criti ca sociala.
Intr-O noapte furtunoasa este o buna parte de pura observatie. E amorul dintre Veta si Chiriac. Chiriac in ipostazul lui de sergent in garda civica e un tip ridicol, pentru ca e un ruaj al noii masinarii sociale. Semnul vadit al ridicolului sau e limbajul. In ipostazul de amorez insa,

Chiriac e numai un om si de aceea vorbeste ca toata lumea.
In crearea lui, Caragiale a pus si altfel de note decat acele care caracterizeaza numai social. Chiriac e si un tip su fletesc. (Dealtfel, toate personajele lui Caragiale sunt, in diferite proportii, si tipuri psihice si tipuri sociale.)
Chiriac e un om antipatic, singurul personaj in adevar antipatic din piesa. (Rica e prea comic si prea putin real, ca sa ne fie antipatic; Nae Ipingescu e si prea comic si prea imbecil, cu toate aerele lui martiale, ca sa starneasca aversiunea.) Fara a mai face caz de punctul de vedere moral (Chiriac isi arata rau recunostinta catre Jupan Dumi trache), el e sec, uscat, chircit sufleteste, lipsit de joviali tatea lui Jupan Dumitrache si chiar a lui Nae Ipingescu.
Si e, mai ales, egoist si rau: cand Veta ii aminteste ca
Tache Pantofarul, pe care el vrea sa-l scoata cu de-a sila la “izircit”, e bolnav de lungoare, Chiriac ii raspunde:
“Ce, eu sunt bolnav?”
Desigur, un roman in care eroul e un tejghetar la o cherestegie si sergent in garda civica, schimonoseste cu vintele noi, “pazeste onoarea de familist” a stapanului sau, pe care il insala, si eroina o mahalagioaica, desigur, acest roman nu poate sa nu fie ridicol in arta, ca si in natura.
In chipul insa cum se joaca O noapte furtunoasa, cel putin cum am vazut-o noi cu mai multe randuri de actori, intriga dintre Chiriac si Veta devine mai ridicola decat in text. Si aceasta pentru ca Veta e reprezentata intotdeau na ca o femeie prea in varsta. Si atunci efuziunile ei sen timentale, patosul lui Chiriac, cantarea romantelor di nainte de aparitia lui Rica sunt de-a dreptul grotesti.
Dar Veta nu e o femeie in varsta. Zita ii zice “tato”, dar Zita trebuie sa fie foarte tanara. Altfel nu se inamora

de ea Rica Venturiano, care are douazeci si cinci de ani.
Ca Zita e vadana, nu face nimic. La mahala, ca si in popor, si pe vremea aceea mai ales, fetele de douazeci de ani erau
“batrane”. Varsta maritisului era intre cincisprezece si optsprezece ani. Apoi este clar ca pricina divortului ei
(Tircadau “o trata cu insulte si batai”) e din acele care se produc de la inceput intr-o casatorie si ori o desfac repede
— ori, de regula, niciodata. Si daca intre Zita si Veta era o deosebire de varsta de sapte-opt ani, ea, ca mahalagioaica, trebuia sa-i zica surorii sale “tato”. Mai departe, Jupan
Dumitrache isi teme pe Veta, si acest lucru nu i se pare nimanui din piesa nelalocul lui, ceea ce n-ar fi cazul, daca
Veta ar fi o femeie in varsta. Jupan Dumitrache crede, si crede si Chiriac, ca Rica o “curteaza“ pe Veta. Si amandu rora lucrul li se pare natural. Chiriac iubeste pe Veta, asadar el nu e un alphonse al stapanei sale. Dar Veta zice intr-un loc lui Chiriac ca asa i se cuvine, daca “si-a pus mintea cu un copil”. Aceasta nu rastoarna cele spuse pana aici. Ca Veta e mai in varsta decat Chiriac, nici vorba.

Dar ajunge ca o femeie sa aiba cativa ani mai mult decat barbatul (uneori sa fie de-o varsta cu el), ca sa aiba un ghimpe in inima. Femeia e linistita cand e mai tanara decat amantul, caci asa e in natura lucrurilor. Numai in anumite sfere sociale, si mai ales la intelectuali, unde legaturile morale si intelectuale au un rol mai mare in atractia dintre sexe, raportul de varsta nu are alata insem natate. In straturile de jos, mai aproape de natura, acest raport este hotarator. Si daca Chiriac are intre douazeci si cinci si treizeci de ani, si Veta intre treizeci si treizeci si cinci de ani, el e un copil pentru ea, cu atat mai mult cu cat, in popor, dupa treizeci de ani, si chiar la treizeci de ani, o femeie incepe a se socoti batrana. Si femeia tine sa

apuce ea intai a vorbi, de acest lucru, pentru ca el sa vada ca ea e lipsita de ridicolul de a nu-si da seama de aceasta situatie anormala.
Cand Veta e reprezentata ca o femeie intre patruzeci si cinci de ani (am vazut-o si de cincizeci-sasezeci de ani), nu numai ea, dar intreaga intriga produce un efect grotesc, care nu se justifica prin piesa. Ba toata afacerea are ceva odios si respingator.
In piesa insa, Veta fiind o femeie inca tanara, furoarea amoroasa a lui Chiriac, sentimentalismul ei, romantele pe care le canta ea sunt la locul lor. Daca publicul ar vedea pe scena o femeie in stare sa simta si sa inspire pasiune, ar rade altfel cand ea canta vechea romanta cu “orele de ntristare...”, care a incantat pe mamele si bunicile noastre.
Intriga dintre ea si Chiriac e un amor de mahala, care asa cum e zugravit de autor ar putea sta foarte bine in cea mai serioasa nuvela cu subiect din suburbia bucures teana. Sa se observe ca Veta nu numai ca nu e ridicola, dar nu e nici comica macar, ca Zita. (Si sa se observe ca in intreaga sa opera Caragiale zugraveste pe femei fara intentii satirice, fara sarja. Femeile sale sunt tipuri seri oase, ca Zoe, Didina, chiar coana Efimita si afara de repu blicanismul ei si cateva usoare note, chiar Mita Baston.
Comica nu e decat Zita, “frantuzita”, pendantul feminin al lui Venturiano. Caragiale n-a ridiculizat decat pe barbati, si anume, de obicei pe cei care se ocupa cu lucrul public ori vin in atingere cu el — Farfuride, Catavencu etc. si atatea tipuri din Momente. Iar printre acestia, cei care poarta o raspundere, “stalpii societatii”, sunt odiosi, pe cand cei mici, instrumentele, ca Ghita Pristanda, sunt comici.)
Seriozitatea relativa a acestei intrigi reiese si din faptul

ca Chiriac, aci, vorbeste ca toata lumea. Si tot asa si Veta.
Si cum ea nu face nici politica, nici n-a fost in pension si cum ea nu are alt rol decat in intriga de amor si alt ipos taz decat de “amoreza“, ea vorbeste in toata piesa normal si e serioasa de la inceput pana la sfarsit. Cateva cuvinte schimonosite nu inseamna nimic. Nu indica vreo pretentie din partea ei. Asa le-a auzit de la cei din jurul ei.
In construirea ei, Caragiale a pus multa observatie psihologica, si dialogul ei amarat cu Chiriac, inainte de impacarea lor — cu toata vulgaritatea inerenta umanitatii inferioare din piesa —, reda eternul manej feminin din asemenea situatii, care contrasteaza cu lipsa de stapanire a masculului, incapabil sa-si tina cartile ca sa nu le vada partenerul.
Veta, desi vinovata (daca Jupan Dumitrache ar fi, in adevar, un odios Titirca-inima-rea, ea ar fi mai putin vi novata), e simpatica prin seriozitatea ei in mijlocul tipu rilor “caragialiene” care o inconjoara, e simpatica prin bunatatea ei cu Spiridon si cu Rica, pe care, cu toata preocuparea pentru propria-i primejdie, are grija sa-l scape, si mila ca nu va putea scapa —, e simpatica chiar si prin romantele ei...
Pentru ce aceasta lunga pledoarie in favoarea omeniei lui Jupan Dumitrache si a tineretii Vetei?
Pentru ca omenia lui Jupan Dumitrache (insusire mai probabila decat neomenia, la un om dintr-o clasa pozitiva, cum ar zice Eminescu, serioasa si muncitoare), ofuscata de tendinta spre gluma a autorului, trebuia relevata. Tre buia relevat ca I. Caragiale, ca oricare mare scriitor, nu a putut sa nu se supuna obiectului, chiar fara voia sa si chiar impotriva vointei sale. A ras de Jupan Dumitrache, ne-a spus ca e inima-rea, dar nu a putut sa-l arate necin

stit, imoral si secatura, cum sunt mai toate tipurile sale, nici sa-i nege virtutile familiale, de obicei legate de viata micii burghezii. Dupa cum, pentru a recolta tipuri comice,
Caragiale nu s-a adresat niciodata la taranime, clasa munci toare nedreptatita, pozitiva, ci numai la oraseni, tot asa, pentru galeria tipurilor sale pur odioase, el nu s-a putut adresa la negustorime, clasa care traieste “din sanul ei”, si nu din bugetul tiparit ori secret al tarii.
Iar restabilind varsta Vetei, piesa, pe langa ca e, s-ar putea zice, reconstituita conform intentiei autorului, pe langa ca devine mult mai buna — caci e curatita de o multime de neverosimilitati —, dar mai castiga si dintr-un alt punct de vedere.
O noapte furtunoasa este destul de intunecata, destul de “pesimista“, prin mizeriile si ridicolele de tot felul zugravite de-a lungul ei, si nu mai are nevoie de un amor senil cu un subaltern pervers.
Caragiale a fost invinuit ca acumuleaza mizantropic infamii peste infamii. Mai e nevoie sa accentuam acest caracter al pieselor lui, falsificandu-l?
Ce sentiment are Caragiale pentru personajele din aceasta comedie? Intrebare nelalocul ei pentru unii, pen tru acei care cred ca artistul e o placa fotografica, indi ferenta cu realitatea.
Este, ni se pare, evident ca pentru Rica Venturiano,
Caragiale are alt sentiment decat pentru Spiridon. Senti ment exprimat in piesa. Sarjarea lui Rica si felul sarjarii este expresia aversiunii lui Caragiale pentru personajul sau.
Caragiale ura prostia. Dar acest sentiment nu devine la el acea “indignatio” care produce satira, decat atunci

cand prostia e si pretentioasa. (“Prostul, daca nu-i fudul, n-are haz”, este o vorba a lui.) Iar prostia devine pretenti oasa mai ales cand e ajutata de cultura. Cultura insasi da prostiei posibilitati de manifestare, o diversifica, o mul tiplica, dar inca pseudocultura, ori similicultura, ori semi cultura — adica toate felurile de “culturi”, care hranesc si dau aripi prostiei tipurilor lui Caragiale!
Sa se observe ca aproape toate dusmaniile lui Caragi ale se reduc la profunda lui aversiune pentru prostia pre tentioasa, potentata si exhibata cu ajutorul unei spoieli de cultura.
Ca orice intelectual adevarat, Caragiale iubeste simpli citatea, naturalul — natura. Intre el si ciobanul de pe
Ceahlau e o intreaga ierarhie de umanitate, naucita de idei, de cunostinte, de prejudecati, de mode, de pretentii.
El si ciobanul sunt oameni simpli, ciobanul ca produs neal terat al naturii (prejudecatile lui sunt tot natura), el ca ultim produs al culturii si reflexiunii, cu ajutorul carora si-a pastrat ori recapatat simplicitatea naturala. Pentru acest cioban el are o simpatie nedezmintita, caci cu el se poate intelege. (In iubirea si admiratia intelectualilor adevarati pentru Creanga, acest sentiment e factorul de capetenie.)
Cu cat cineva se indeparteaza de aceasta simplicitate, cu atata lui Caragiale ii devine mai strain si mai odios. Cu atat mai mult, cu cat acesti prosti ridicoli sunt si primejdi osi, caci au un rol in societate.

Pe Zita, care nu e primejdioasa, caci nu are nici un rol social, el o tolereaza. Cred ca-i face chiar oarecare placere aceasta inofensiva si amuzanta femeiusca. S-apoi Zita nu e proasta; e numai “culta“. Rica insa, prost, “cult”, ora tor, ziarist, om politic — ii este odios, mult mai odios

decat Nae Ipingescu, mai putin “cult” si al carui rol in societate e mai neinsemnat.
Jupan Dumitrache, daca ar fi numai un negustor de mahala, ar avea toata simpatia lui Caragiale. Jupan Dumi trache insa a inceput si el sa fie “cult”. Si Caragiale il persecuta si pe el.
Rica scrie gazeta, Nae o intelege in felul sau. Jupan
Dumitrache nu o intelege deloc. E tocmai gradatia sim patiei acordata de Caragiale acestor trei creatiuni ale imaginatiei sale. Gradatie exprimata prin gradul in care ii sarjeaza.
Asa cum il simtim din opera lui si cum il stim pe Cara giale din viata lui particulara, putem admite (ba suntem chiar siguri) ca el ar fi petrecut ceasuri placute in tovarasia lui Jupan Dumitrache, la un pahar de vin, ori la o sindro fie, cu el, cu Veta si Zita, pentru ceea ce mai ramasese in ei natural si inocent. Dar e clar ca societatea lui Rica, produs social absolut falsificat si primejdios, i-ar fi re pugnat, ca si a lui Farfuride, Catavencu, Mache si Lache, si nu i-ar fi suportat decat din interesul de a-i observa, ca sa-si satisfaca mizantropia si ca sa-i eternizeze in comedii si schite. (“Ii urasc, ma!”, mi-a spus odata cu o privire aspra, dupa ce sustinuse un moment ca-i zugraveste obiec tiv, fara nici o pasiune.) Iar daca Jupan Dumitrache si
Veta ar fi fost cum trebuie sa fi fost ei cu treizeci de ani mai inainte, pe vremea lui Anton Pann, el ar fi fost fericit de societatea lor, mai fericit, desigur, decat de societatea lui Maiorescu si a lui Pogor.
L-am vazut la Varatic, stand ceasuri intregi de vorba cu o calugarita batrana, despre cel mai bun chip de a construi o chilie de barne si despre stuparit. L-am vazut altadata entuziasmat de un birjar destept si facand splen

did teoria usurintei de a trai, cand ai de-a face cu oameni simpli inteligenti.
Iubirea de simplicitate si natural e singurul lucru care l-a facut sa-i scape accente sentimentale si care a dat ope rei sale cateva tonuri de nostalgie a trecutului. Vezi in
Momente, unde vorbeste de casa lui Hagi Ilie din Ploiesti.
Si-mi aduc aminte de o dare de seama a lui despre niste amintiri ale unui maior Pruncu, in care spune ca nu poate concepe o fericire mai mare decat aceea de a sta intr-un vechi arhondaric, intr-o noapte de iarna, cu pastrama si vin pe masa, in tovarasia unui calugar care spune lucruri de altadata.
Respectul lui pentru tarani (absenti din literatura lui comica, prezenti numai in cea tragica), pe langa simpatia pentru cei obijduiti, are desigur ca pricina si simplici tatea naturala a vietii taranesti in opozitie cu “cultura” din orase.
In aceasta prima opera a lui Caragiale stau, in front, toate insusirile lui de mare creator si artist.
Chiar de aici apare talentul lui, incomparabil in litera tura noastra, de a construi tipul numai din insusiri caracte ristice. Se poate spune fara exagerare ca tipurile lui Cara giale se definesc in fiecare vorba a lor, caci fiecare vorba contine o trasatura caracteristica. E o chintesentiare care face ca personajele lui sa fie mai vii, mai de neuitat decat corespondentii lor din lumea reala. Aceasta condensare are parca ceva savant, si totusi tipul este viu, natural, spontan, ca in viata, ca intr-o viata mai intensa si mai spontana. In naratiune selectionarea si concentrarea aceas ta a lui Caragiale nu reusesc sa se faca nesimtite tot atat de bine ca in comedii. Caragiale, in adevar, e mai forte

cand prezinta personajul ca atare, decat cand il expune.
(Si in conversatii, prefera sa infatiseze pe oameni, decat sa-i povesteasca. El era dramaturg nascut. In Momente e un minimum de expunere. Incolo, totul e dialogat.) In celelalte comedii, avem creatii admirabile — din punctul de vedere din care vorbim acum — pe Conu Leonida, pe
Catavencu, pe Ghita Pristanda. In O noapte furtunoasa tipul cel mai frapant este Zita, in care Caragiale, numai intr-o pagina si jumatate, a dat toata phihologia si tot stilul mahalagioaicei romantioase, fara ca sa se bage de seama procesul de intensa condensare.
Si tot din aceasta prima opera apare si cealalta insusire eminenta a talentului lui Caragiale, coloratura armonica a tipurilor. Seriozitatea si concentrarea Vetei; romantis mul si expansivitatea Zitei. Masivitatea si naivitatea lui
Jupan Dumitrache; dezinvoltura si falsitatea intelectuala a lui Rica. Spontanietatea lui Jupan Dumitrache; formalis mul papagalicesc al lui Nae Ipingescu. Eleganta lui Rica; mitocanismul lui Chiriac. Pitorescul mahalagesc al lim bajului lui Jupan Dumitrache; jargonul artificial al lui
Rica. Tipurile se reliefeaza unul pe altul, culoarea unuia da o savoare deosebita si celuilalt. Acest caracter este mai evident in Conu Leonida fata cu reactiunea: megalomania barbatului completata cu natura admirativa a femeii; duetul mahalagioaicei (“soro”, adus din lumea ei de cu metre) si al tipului care pune tara la cale (“domnule”, adus din lumea lui de cafenea) etc.
Efecte inca si mai puternice, caci rezulta din reciproci tatea atator tipuri, are coloratura din O scrisoare pier duta, care da acestei comedii un farmec asemanator cu acela al unei picturi stralucitoare de culori vii si variate, combinate (cu o expresie vulgara s-ar zice: asortate) ca sa incante ochiul.

In sfarsit (“in sfarsit” se raporteaza la consideratiile noastre, si nu la calitatile scriitorului), in crearea tipu rilor, Caragiale da dovada, iarasi din chiar aceasta prima opera, de perfecta lui cunoastere a limbajului de mahala si de siguranta de a ghici cum ar estropia mahalagiul un cuvant nou.
El avea in grad inalt simtul limbii si al posibilitatilor ei. Pe baza analogiei si a ceea ce numesc lingvistii etimolo gie populara, el putea sa spuna fara gres cum ar schimo nosi mahalagiul de cutare grad cutare cuvant nou.
Ne este imposibil sa mai stim azi ce anume cuvinte stropsite din comediile sale sunt datorite divinatiei lui, dar desigur ca daca nu ar fi auzit cuvantul “pamplezir” el ar fi stiut ca in mahala “par plaisir” trebuia sa capete forma aceasta.
O noapte furtunoasa s-a invechit, fireste. Jupan Dumi trache cel din piesa a disparut. Azi nu mai are nici o credinta si se inchiriaza pe rand partidelor. Nae Ipingescu nu mai e prost. E destept, are scoala si e crud cu deplina constiinta si cu rafinament. Rica Venturiano scrie poezii corecte si nu mai e romantic. Se insoara din calcul si ia zestre buna si, daca debiteaza fraze goale, nu mai debi teaza fraza generoasa. Zita stie mai multe cuvinte frantu zesti, s-a civilizat complet si nu mai face romane senti mentale. Chiriac s-o fi civilizat poate si el si e probabil amicul unei Vete in adevar mature. Iar Spiridon e de tot deauna, caci cei mici au mai multa eternitate.
Ramane insa din aceasta comedie pictura prostiei, a pretentiei infinite in suflete prea finite, a egoismului tot atat de mare la calfele de cherestigii, ca si la cuceritorii lumii — intrupate in tipuri vii, devenite istorice, si intere sante, de acum inainte, si prin acest caracter nou.