Liceul Teoretic I. C. Vissarion, Titu

In poezia „De-a v-ati ascuns…”, aparuta in primul volum de versuri la lui Tudor Arghezi, „Cuvinte potrivite” (1927), jocul cu moartea, mai bine zis „de-a moartea”, este, ca si in „Miorita”, un joc al destinului uman, pornit din realitatea neiertatoare a lumii. Pentru poet, inevitabilul este disimulat intr-un joc domestic, aparent inofensiv, inscris in ritualitatea comuna a existentei, nu lipsita insa de fiorul neantului. De aceea, ideea de joc misterios apare chiar din prima strofa: „Dragii mei, o sa ma joc odata/ Cu voi, de-a ceva ciudat./ Nu stiu cand o sa fie asta, tata,/ Dar, hotarat, o sa ne jucam odata,/ Odata poate dupa scapatat”. Fiecare cuvant care se repeta aici obsedant, „odata”, „o sa ma joc”, „o sa ne jucam”, fixeaza o proiectie incerta, nestiuta, dar oricum hotarata, in cealalta margine a timpului uman, „dupa scapatat”, tot atat de misterioasa ca si miticul in illo tempore, timp al inceputului, al nasterii tuturor lucrurilor. Jocul „de-a moartea” este un joc de neevitat, de care nimeni nu poate scapa, „un joc viclean de batrani/ Cu copii ca voi, cu fetite, ca tine,/ Joc de slugi si joc de stapani,/ Joc de pasari, de flori, de cani,/ Si fiecare il joaca bine”., atotcuprinzatoarea enumeratie sugerand instapanirea sa deplina asupra lumii, cu toata tristetea existentiala implicita. j3g14gf
Fenomenul mortii este derulat poetic in cele mai mici detalii, transpus insa in plan alegoric, figurile de stil urmand indeaproape procesul treptat al deriziunii fizice. Masa cea de taina a mortii fiecaruia este tinuta „Subt coviltirele lui Dumnezeu”, sub protectie divina pana cand, „Intr-o zi piciorul va ramane mai greu”, simbolizand apasarea vietii, greutatea fara margini care-l cuprinde pe omul aflat in pragul mortii. Mana devine „stangace”, ochiul este „sleit”, iar limba „scamoasa”, toate aceste manifestari aratand ca lumea este supusa unui fenomen unic, dupa care alcatuirea materiala, fragila, a corpului, se imprastie, devine repede dizolvabila. Corpul biologic se supune unei auto-destramari totale, incapabil de a se opune entropiei devoratoare.
Mecanica jocului extinctiei are o simbolistica perfecta, „incepe incet, ca un vant./ Eu o sa rad si o sa tac,/ O sa ma culc la pamant./ O sa stau fara cuvant,/ De pilda, langa copac”. Tacerea si seninatatea rasului semnifica o moarte anticipata, asteptata de mult timp, oricand posibila, caci mereu adie „ca un vant” in preajma fiintei umane. Copacul, axis mundi, este simbolul deznadejdii existentiale a omului, al destinului implacabil, care izbucneste cu putere in fiecare zagaz, pentru a opri fortele vitale ale organicului.
Jocul de-a moartea este vechi de milenii, fiind cuprins chiar in actul creatiei divine: „E jocul Sfintelor Scripturi./ Asa s-a jucat si Domnul nostru Iisus Hristos/ Si altii, plini de friguri si de calduri,/ Care din cateva sfinte tremuraturi/ Au ispravit jocul, frumos”. Cele cateva „sfinte tremuraturi”, frigurile si caldurile, reprezinta esenta vietii pamantene, imposibilitatea funciara de a depasi matrixul fortelor latente, generatoare de moarte. Faptul ca jocul se termina frumos este un eufemism, pentru ca ideea de moarte, ca proces ireversibil, este respinsa de poet, invocand unele credinte ezoterice, din perioada pagana si de mai tarziu, din momentul aparitiei crestinismului: „Stiind ca Lazar a-nviat,/ Voi sa nu va mahniti, s-asteptati,/ Ca si cum nu s-a intamplat/ Nimic prea nou si prea ciudat./ Acolo, voi gandi la jocul nostru, printre frati”. Despartirea de viata este momentul cel mai dureros, pentru ca omul nu mai poate fi regasit decat in memoria celor ce l-au cunoscut: „Voi sa nu va mahniti tare/ Cand ma vor lua si duce departe/ Si-mi vor face un fel de inmormantare/ In lutul afanat sau tare./ Asa e jocul, incepe cu moarte”. Lutul omului, din care a fost realizat in majoritatea mitologiilor lumii, de la „Popol Vuh” pana la mitologia crestina, se intoarce in lutul funerar, al pamantului impersonal care-i adaposteste pe toti cei ce-au murit de la inceputurile lumii.
Dupa moarte, in mod banal, mereu la fel, numai raman in urma decat bunurile materiale dobandite in timpul vietii, care nu mai pot sa aduca aminte de raposat: „Tata s-a ingrijit de voi,/ V-a lasat vite, hambare,/ Pasune, bordeie si oi,/ Pentru tot soiul de nevoi/ Si pentru mancare”. Toate aceste „lucruri din afara fiintei” (things from outside of being) sunt inutile in fata tristetii care-i cuprinde pe cei apropiati. Ziua resurectiei, a Marii Eliberari de moarte, este asteptata, din aceasta cauza, cu multa nerabdare, intr-o Apocalipsa de mult prevestita de cartile sfinte: „Toti vor invia, toti se vor intoarce/ Intr-o zi acasa, la copii,/ La nevasta, care plange si toarce,/ La vacute, la mioarce,/ Ca oamenii gospodari si vii”. Pana cand mult asteptata eliberare de moarte sa vina, copiii trebuie sa isi continue dezvoltarea fireasca, sa urmeze cursul temporal instituit, pregatind o noua treapta a mortii: „Voi cresteti, dragii mei, sanatosi,/ Voinici, zglobii, cu voie buna,/ Cum am apucat din mosi-stramosi./ Deocamdata, fetii mei frumosi,/ O sa lipseasca tata vreo luna”. Trecerea timpului in acest spatiu in care se moare este imposibil de oprit: copiii repeta ciclurile existentei, vor ajunge mari, se vor capatui, transfor- mandu-se chiar in carturari: „Si voi ati crescut mari,/ V-ati capatuit,/ V-ati facut carturari,/ Mama impleteste ciorapi si pieptari/ Si tata nu a mai venit…”. Intarzierea tatalui in promisa intoarcere la viata este determinata de nesfarsita amanare a invierii, a programarii tardive sau sine die a Schimbarii la Fata a lumii, tocmai din cauza lipsei de credinta in Dumnezeu, in posibilitatea de imortalizare propavaduita in urma cu mult timp. Moartea devine astfel o eternitate: „Apoi, o sa fie o intarziere,/ Si alta, si pe urma alta./ Tata nu o sa mai aiba putere/ Sa vie pe jos, in timpul cat se cere,/ Din lumea cealalta”.
Moartea fiintei individuale, intr-o lume lipsita de credinta adevarata in Dumnezeu, se traduce tocmai prin aceasta ireversibilitate a fiecarui om care pleaca pe „drumul fara intoarcere” („the river with no return”), din care se deduce revolta, tagada stiuta a poeziei argheziene: „Puii mei, bobocii mei, copiii mei!/ Asa este jocul./ Il joci in doi, in trei,/ Il joci in cati vrei,/ Arde-l-ar focul!”. Imprecatia finala impotriva mortii este punctul culminant al unei litanii existentiale care demonstreaza ca lumea funerara, a pamantului, a condamnatilor la chinul lui Sisif, nu mai reuseste transcenderea, intoarcerea la eternitatea vietii primordiale.
In „Miorita”, ritualul acesta se transforma intr-o grandioasa alegorie a mortii ca nunta, care, in fapt, desavarseste integrarea ciobanului in ritmurile eterne ale naturii. Singuratatea lui nu va fi vegheata numai de obiectele si de fiintele apropiate si de fiintele apropiate muncii sale, ci si de elementele universului: intr-o natura-biserica de extensie cosmica, soarele si luna ii vor tine cununa, muntii-preoti il vor veghea in eternitate, stelele-faclii vor fi totdeauna prezente deasupra mormantului. Imaginea creata de alegoria mortii ca nunta, alcatuita dintr-o suita de comparatii, epitete, metafore si personificari, este de o mare complexitate si constituie apoteoza ciobanului moldovean in fata mortii: „Iar tu de omor/ Sa nu le spui lor,/ Sa le spui curat/ Ca m-am insurat/ Cu-o mandra craiasa,/ A lumii mireasa;/ Ca la nunta mea/ A cazut o stea;/ Soarele si luna/ Mi-au tinut cununa,/ Brazi si paltinasi/ I-am avut nuntasi,/ Preoti, muntii mari,/ Paseri lautari,/ Pasarele mii/ Si stelele faclii!”
Nuntirea constituie un axis mundi magic, pentru ca sufletul ciobanasului, intr-un elan ascensiv, va continua sa existe si dupa moarte, intr-o viziune panteista, inglobat in obiectele personale ale celui disparut si in elementele naturii: fluierele, astrii, muntii, brazii, paltinasii. Un astfel de spatiu antropizat conserva energiile primordiale, facand ca amintirea tanarului sa ramana vie in mintea urmasilor. Ca urmare, moartea ca nunta, reprezentata printr-o dubla alegorie, a vietii si a iubirii, este un exercitiu magic, avand rolul de a transfigura moartea, de a o integra intr-un ciclu natural. Neavand puterea de a se opune fenomenului entropic ce destrama ansamblul material al fiintei, ciobanasul supravietuieste doar in forma imateriala, spirituala. Se intalnesc aici reminiscente ale unor credinte stravechi, dupa care sufletul este nemuritor, numai corpul fiind supus ocultatiei. Moartea ciobanasului este o scurtcircuitare a simturilor, o eliminare a lumii vizibile si o integrare in lumea invizibila, existenta dintotdeauna. Prin moartea sa, ciobanasul se desprinde din hainele efemere ale existentei terestre, se esentializeaza, trece dincolo, in fond efectueaza o calatorie regresiva in spatiul atemporal, mitic.