Ion Barbu q6k24kx

Joc secund este Arta poetica a lui Ion Barbu:
Din ceas, dedus adancul acestei calme creste,
Intrata prin oglinda in mantuit azur,
Taind pe inecarea cirezilor agreste,
In grupurile apei, un joc secund, mai pur.
Nadir latent! Poetul ridica insumarea
De harfe resfirate ce-n zbor invers le pierzi
Si cantec istove=te: ascuns, cum numai marea,
Meduzele cand plimba sub clopotele verzi.
A=adar, prin actul oglindirii, contingentul intra in azur =i devine joc secund, apropiat asimptotic de Idee: mai pur. Arta este Nadir latent, spre deosebire de opusul ei, Zenitul, care este aparent. Poetul, in acest proces al „inecarii cirezilor agreste”
(negare a teluricului), este chemat sa ridice insumarea harfelor resfirate, pierdute „in zbor invers“ (prin coborarea Ideii in con tingent, mi=carea, caderea din azur in teluric). Actul are loc sub forma de cantec „ascuns“, extatic =i lucid totodata, asemenea mi=carii imperceptibile a meduzelor in apele marii. Acesta este chiar modul cum Ion Barbu in\elegea poezia pura, luand pozi\ie prin ceea ce, la vremea lui, se in\elegea a fi modernismul, cand scrie in articolul „Evolu\ia poeziei lirice“ dupa E. Lovinescu:
„Nu sincronic =i in extensiune, ci pe linia de adancire a misterului individual, vom descoperi fondul nostru de identitate generala: culoare ultima - =i rembrandtiana, ireductibilul animal de lumina. Experien\a pe care se va intemeia un clasicism fara laicitate, o muzica fara pasiune.“
(Apud Ion Barbu, Pagini de proza, E.P.L., , p. —.)
Si mai departe:
„Modernism e un cuvant impropriu sau, aplicat poeziei, de-a dreptul ocara. El nu se refera decat la un aspect secundar al recentului proces de limpezire =i concentrare realizat de poezie: reca=tigarea prin cel mai recules act de amintire a unui sens pierdut de frumuse\e.“

(Ibid., p. )
Ideea ca poezia, poezia pura, trebuie sa fie cantec ascuns =i totodata larg cuprinzator, asemeni Spiritului Universal =i etern, apare =i in Timbru:
Ar trebui un cantec incapator, precum
Fo=nirea matasoasa a marilor cu sare;
Ori lauda gradinii de ingeri cand rasare
Din coasta barbateasca al Evei trunchi de fum.
S-a spus despre poezia lui Ion Barbu ca este ermetica. Unii, speria\i de cuvant, neaga ermetismul =i incearca sa demonstreze inteligibilitatea acestei poezii dificile. Insa ermetismul lui Barbu este o realitate pe care insu=i poetul nu a incercat s-o indeparteze prea mult. Instruind de lucrurile esen\iale, ca =i geometria, poezia trebuie sa adopte textul „august“, asemeni unei „inscrip\ii al carei laconism e insa=i garan\ia durabilita\ii ei“. Desigur, redactarea cere mult timp, nu insa pentru „poleirea frazelor“, cum suntem obi=nui\i a tot spune, ci „prin munca de eliminare a prisosurilor“, opera\ie absolut necesara pentru captarea ideilor
„la izvorul cel mai direct“ (Carl Friedrich Gauss, ibid., p. ).
Pauca sed matura, iata deviza creatorului de poezie, ca =i a practicantului axiomaticii: „un minimum de formule oarbe unit cu un maximum de idei vizionare“ (ibid.). In geometrie, ca =i
in poezie, „desenul (respectiv: anecdoticul, coloratura metaforica
=i emo\ionala, n.n.) corupe ra\ionamentul“ =i frumuse\ea, care presupun o mare concentrare a expresiei. (Este ceea ce Mallarmé, citat des =i aprobat de poetul roman, cerea prin nenumirea obiectului poeziei.) Ion Barbu este adversar inver=unat al ceea ce el nume=te „poezie lene=a“:
„«Faire difficilement des vers faciles» n-a insemnat niciodata a ticlui versuri digerabile, ci rara aventura a unui vers intr-adevar esen\ial. Pentru acest fapt preponderent, pregatit de timpuriu cu mai mare avari\ie decat o abordare de astre, pentru determinarea sau provocarea Versului Jubilator, Consisten\a =i Nedeterminare unite, tehnicile oamenilor abia ajung.“
A=adar, ermetism nu inseamna imposibilitatea in\elegerii absolute a artei, ci numai necesitatea inarmarii contemplatorului ei cu anume chei, asemanatoare miraculosului caduceu al lui
Hermes Trismegistul, instruirea in semne, cu ajutorul carora patrundem in domeniul frumosului =i adevarurilor esen\iale, pe o cale mai grea, „rampanta“, de acces in „topos atopos“.
Daca in\elegem bine, principial, poetul Jocului secund ar fi trebuit sa prefere, bunaoara, formula matematica a sferei pR oricarei reprezentari a acestei realita\i geometrice, dat fiind ca nici un desenator =i nici strungul cel mai fin cu putin\a nu pot realiza perfec\iunea ideala, transcendenta a no\iunii de sfera. Mai mult inca, demonstrarea insa=i a formulei in chestiune (o infinitate de piramide cu varfurile in punctul cen tral =i suprafe\ele bazelor drept componente ale suprafe\ei sferei) trebuie sa urmeze drumul cel mai scurt cu putin\a, canonic, deasupra in\elegerii profane, impiedicat de prea multa, prisoselnica, euristica. A=a se explica, in cele doua strofe ale Artei poetice barbiene, ca =i in toate buca\ile din ciclul Jocului secund (indeosebi), recursul la termenii deveni\i ni=te metafore „sui-generis“: „dedus“, „intrata“, „taind pe“,
„grupuri“, „secund“, „a ridica insumarea“, „zbor invers“ etc.
De ar fi sa aplicam metoda platoniciana, o data cu principiul dialecticii hegeliene, „jocul prim“ ar trebui sa fie realitatea fenomenala. „Negata“, oglindita prin arta, devenita „joc se cund“, ea se purifica, intr-o masura, tinzand spre esen\a, spre
Ideea de origine, pe care, in absolut, n-o va putea ajunge, de vreme ce adjectivul „pur“ este precedat de adverbul limitativ
„mai“. Pana la urma, poetul va abandona (aceasta sa fie oare cauza?) Poezia, in favoarea Matematicilor, ramanand cu admira\ia sa intacta pentru recile, restransele „perfec\iuni poliedrale“. Nu inainte insa de a traversa =i superba experien\a a Uvedenrodelor =i a Isarlakului.
Astfel incat, intr-un fel, contrar spuselor poetului, in Joc secund, ca =i in toate celelalte piese care compun ciclul cu aceea=i denumire, se ghice=te travaliul indelungat =i expert asupra cuvantului. Tudor Vianu, G. Calinescu =i al\ii banuiesc cum ca Ion Barbu proceda la =lefuiri — odata a=ternuta pe hartie o prima forma a poemului, a strofei sau a versului —
indelungi, constand din contrageri morfosintactice (participii:
„dedus“, „intrata“, „mantuit“; elipse: „Nadir latent!“, „ascuns“,
„cum numai marea“) ori, cat prive=te prozodia, practicarea frecventa a „rejetului“, la mai fiecare final de vers-inceput de vers (cele mai frapante fiind aici: „insumarea/De harfe“ =i
„cum numai marea/ Meduzele“). Adept al perfec\iunii „odei pindarice“, cum insu=i ni se prezinta, este de a=teptat ca prozodia barbiana sa nu prezinte nici cea mai infima fisura, cu deosebire in poezia la care ne referim aici. Ritmul este calm =i solemn, ca intr-o oficiere. Rimele, incruci=ate, prima feminina, a doua masculina: „creste“ — „agreste“ / „azur“ —
„pur“ / / „insumarea“ — „marea“ /„pierzi“/ „verzi“ — rime rare, dispuse sonor — contribuie =i ele din plin la muzicalitatea discreta, „ascunsa“ a versurilor, de unde extraordinara lor calitate mnemotehnica. Se memoreaza, se \in minte de indata
=i, am zice, mai inainte de a le patrunde in\elesul lor adanc.
Cite=ti, recite=ti, observi ca incepi sa memorezi, inchizi cartea
=i textul te urmare=te apoi multa vreme, ca un fragment simfonic dupa ce ai ie=it din sala de concert. Desigur, un rol
insemnat il are aici =i lexicul, dispunerea lui pe portativ, mai bine zis, efectul de inalta intelectualitate dat de alaturarea neologismului sau a termenului matematic de cuvantul neao=:
„calma creasta“ „mantuit azur“, „cirezile agreste“, „grupurile apei“, „joc secund“, „ridica insumarea“, „zbor invers“,
„istove=te... cantec“. De altminteri (lucru ce nu ne propunem a-l demonstra aici) limbajul matematic romanesc — spre deosebire de alte ramuri ale =tiin\elor — i=i are, prin vechime
=i, in vremea din urma, prin proliferarea matematicilor in
inva\amantul nostru la toate nivelurile (intrecand cu mult sectorul umanistic), o expresivitate =i, am zice, chiar o poeticitate a lui, specifica, la care oamenii cultiva\i sunt sensibili.