Cand criticul si istoricul literar G. Calinescu, autor pana in 1932 a doua lucrari despre influenta misiunii catolice in Tarile romane si a Vietii lui Mihai Eminescu a facut sa apara, in 1933, romanul Cartea nuntii, multi au fost inclinati sa socoteasca gestul o simpla diversiune. Se inradacinase ideea, lansata de Titu Maiorescu intr-un articol din 1886, ca intre poeti si critici ar exista o incompatibilitate, ca nici creatorii nu sunt capabili sa dea judecati de valoare asupra fenomenului literar, nici criticii nu poseda instinctul creatiei. Teoria era exemplificata mai ales in cadrul literaturii romane, unde, cu toate acestea, un critic, ca E. Lovinescu publicase pana in 1933 patru volume de nuvele si schite si sase romane, ultimele doua (Bizu si Firu-n patru) de oarecare ecou, Mihail Dragomirescu incepand la aceasta data un roman ciclic (Copilul cu trei degete de aur), iar G. Ibraileanu oferindu-ne, tot acum, excelentul roman de analiza, Adela. u9q21qz
Cel care a spulberat pentru totdeauna legenda incapacitatii de a crea a criticilor in domeniul prozei de fictiune este G. Calinescu.
Intentia marturisita a lui G. Calinescu, scriind Cartea nuntii, a fost pe de o parte de a se recrea, pe de alta de a face un exercitiu minor in vederea unei planuite opere epice, cautand a separa, prin dezlantuire, elementul liric care-i e (valabil sau nu) congenital. In repetate randuri el vestise inainte ca intelege sa faca un roman liric, la modul grec, luand ca model Daphnis si Chloe de Longos. Schematism psihologic, descriptie de atmosfera, chiar elemente de o certa facilitate, in scopul petrecerii, erau prevazute…
Astazi, acest roman al lui G. Calinescu ne apare intr-adevar ca un exercitiu, nu minor, dar oricum prea juvenil si academic, fara suficienta desfasurare epica si deci fara observatie psihologica, linear si abstract, uneori chiar conventional. Eroii (tanarul Jim Marinescu, proaspat intors de la studii din strainatate, Vera, fata nobila, Dora, Lola si Medy, adolescentul Bobby) nu intreprind in tot romanul nimic din ceea ce le-ar putea da viata, ei merg la bar, la cinema, la strand, la o partida de box, la mare, in chipul cel mai obisnuit, servindu-se de automobil, de telefon, de costumul de baie, adica de avantajele civilizatiei, autorul voind a sugera iesirea Romaniei si deci a literaturii ei, prin 1930, din patriarhalitate. In modul de a iubi, robust si cu exaltare, fara anxietatile eroului romantic, al lui Jim, s-a vazut o influenta a erotismului de tip dannunzian si lawrencian, o anume emfaza virila.
Cele mai bune pagini ale acestei carti care trebuie vazuta ca o cantare a cantarilor moderna, ca un poem nuptial, sunt de ordin liric. Autorul vede mai mult aspectul exterior al lucrurilor si fiintelor, dar cu un ochi de estet, descoperind fantasticul in real, sublimul in banal, plasticul in haotic. Peisajul carpatin natural e tratat la fel ca cel citadin sau maritim din perspectiva criticului de arta, in stare de a face oricand asociatiile trebuitoare, de a recunoaste stilul sau scoala, de a percepe totul in lumina educatiei artistice. Putem semnala totodata tentatia de a surprinde universul in aspectele sale fundamentale de intocmire si dezagregare, facerea si desfacerea, diafanul si decrepitudinea, inventia si senilitatea. In contrast cu Jim, Vera, Lola si Medy, apar batranul maniac devirilizat Silvestru si colectia de fosile din casa cu moli (tanti Magdalina si tanti Ghenca, tanti Fira, tanti Mali) vazuta cu sarcasm brueghelian si ingaduinta baudelaireana.
De la idila pastorala din Cartea nuntii, G. Calinescu a trecut dupa cinci ani in chip rational la romanul de tip clasic modern, de data aceasta luandu-si ca model pe Balzac. Lirismul fiind acum principalul inlaturat, problema care se punea romancierului era de a nascoci o trama epica in vederea configurarii caracterelor. Intr-un articol publicat in Adevarul literar si artistic nr. 918 din 1938, Cateva cuvinte despre roman, G. Calinescu sustinea ca solutiile epice sunt putine si ca lista subiectelor de roman se reduce aproximativ la sase:
1) Istoria tanarului care vrea sa patrunda cu orice chip in viata, subordonand toate afectiunile acestei pasiuni: ambitiosul plat, comun;
2) Istoria ambitiosului idealist, in stare de toate infrangerile pentru glorie, putand oscila intre ratare grandilocventa si genul posac;
3) Istoria femeii nesatisfacute, cazand la maturitate in dezordinea pasiunii romantice;
4) Istoria barbatului matur, plictisit de casnicie, distrugandu-si viata si familia in experiente erotice tardive;
5) Istoria barbatului sau a femeii, care, neizbutiti ei insisi in viata, isi revarsa energiile asupra copiilor, devenind personaje odioase pentru altii si apasatoare pentru propria progenitura;
6) Istoria incapacitatii de adaptare care nu duce la lirism, ca in nuvelistica noastra, ci la invidie.
Putem enumera eroii rezultati din astfel de subiecte la Balzac, Stendhal, Flaubert: 1. Rastignac, Lucien de Rubempré, Julien Sorel; 2. Cousin Pons, Cesar Birotteau, Balthazar Claës; 3. Madame Bovary; 4. baronul Hulot; 5. Père Goriot, Felix Grandet; 6. Cousine Bette.
Romanul Enigma Otiliei, aparut in doua volume in 1938, in traducere franceza, germana rusa, ceha si greaca, e construit pe doua planuri, ca destinul tanarului care inainte de a-si face o cariera parcurge criza erotica si ca istorie a unei mosteniri. Cele doua planuri fuzioneaza. Adolescentul Felix Sima, alt Jim Marinescu, absolvent al Liceului Internat din Iasi, orfan, vine in 1909 in Bucuresti la unchiul sau, Costache Giurgiuveanu, pentru a urma facultatea de medicina. Giurgiuveanu, rentier avar, tine in casa sa pe orfana Otilia Marculescu cu promisiunea de a o infia. Otilia, prietena din copilarie a lui Felix, e rasfatata de mosierul Leonida Pascalopol si invidiata de toti membrii familiei Tulea, Olimpia si Aurica, si cu ginerele lui Simion, avocatul fara procese Stanica Ratiu. Intriga e simpla. Felix iubeste pe Otilia, gelos pe Pascalopol, incapabil de a lua el insusi o decizie, distingand intre dragostea spirituala si cea materiala, rezistand ispitelor Otiliei si acceptand gratiile intretinutei unui general batran, Georgeta. Otilia la randul ei, iubeste pe Felix pana la sacrificiu, dar opteaza, mai ales cand isi da seama ca, sub aparenta devotiunii, acesta e prea lucid si prudent, pentru Pascalopol, barbat matur, generos si altruist, intelegator al capriciilor unei femei. Felix este, ca orice tanar in formare, inconsistent si labil, Otilia, la aceeasi varsta, e deplin dezvoltata chiar din punct de vedre moral mai aproape psihologic de Pascalopol. Romancierul se supune la obiect. Otilia se va casatori cu Pascalopol, ramanand pentru Felix o idee, imaginea inalterabila a eternului feminin, indiferent de peripetiile prin care viata o sileste sa treaca (Pascalopol, batran, ii va reda libertatea spre a pastra si el numai amintirea fericirii, farmecul unei feminitati enigmatice).
Competitia pentru mostenirea lui Costache Giurgiuveanu da romancierului prilejul de a observa sub latura morala tot mai adanc. Inaintat in varsta si amenintat de o congestie cerebrala, Costache nutreste iluzia longevitatii si-si apara cu strasnicie banii, neducand la capat nici un proiect, spre a nu cheltui nimic. Tutore al Otiliei, el amana necontenit infierea pupilei, desi are o afectiune reala pentru ea, in speranta ca viitorul fetei se va asigura de la sine. Fata de rude nu simte absolut nici o obligatie, si nici o amenintare, nici prevestirea unui cataclism nu-l abat de la norma de neclintit a caracterului sau. Costache este expresia tipica a unei monomanii. Un altul si-ar investi banii in afaceri spre a-i fructifica sau si-ar lua masuri mai severe de paza, convins ca toti l-ar fura, si nimeni nu l-ar ocroti; el tine totul la el si e hotarat sa infrunte eroic orice atac. Figura lui Costache Giurgiuveanu e una din marile creatii ale romancierului. La acelasi nivel trebuie situat Stanica Ratiu, arivistul, dar mai ales profitorul de ocazie, escrocul ordinar, lipsit de orice scrupul, gata oricand de orice ignominie, fanfaron sentimental, afectand seriozitatea, cultivator de parada al demnitatii civile, demagog schelalaitor, oferindu-si tuturor serviciile cu o limbutie inconsistenta, hilara. Stanica este reincarnarea lui Catavencu din O scrisoare pierduta, dotat insa cu o energie superioara si nu e de mirare ca pana la urma izbuteste sa smulga de sub saltea banii lui Costache, provocandu-i moartea, si, capatuit, paraseste pe Olimpia, care nu i-a dat „un copil viabil”, insurandu-se cu Georgeta spre a avea daca nu copii cel putin protectori asidui in cariera (ajunge temporar prefect) si afaceri (patroneaza tripouri si alte case deocheate).
Aglae, Olimpia si Aurica alcatuiesc un triptic nu mai putin memorabil de tipuri. Aglae e femeia voluntara care-si terorizeaza sotul si-si mentine peste limitele ingaduite autoritatea asupra copiilor, punand la cale sau impiedicandu-le casatoria. Olimpia e nevasta plata predestinata parasirii, Aurica e fata dizgratioasa, agresiva, invidioasa de soarta altora, ca verisoara Bette.
Galeria personajelor e, fireste, mult mai bogata. Simion Tulea e sotul subordonat de sotie, decazut din rosturile sale in familie, alienat; Titi, ca si tatal sau, un apatic ramas prea mult sub tutela materna; colegul lui Felix, Weissmann, un medic in devenire, optimist, cu leacuri la toate; medicul Vasiliad, un sceptic.
O caracteristica a tuturor personajelor este volubilitatea, transcrisa uneori de romancier in forma unei scene de comedie, ca, de pilda, in episodul vegherii lui Costache Giurgiuveanu.
La virtutile de prezentare a caracterelor si pasiunilor omenesti, se adauga in Enigma Otiliei descriptia peisajului citadin, mai vechi aici ca in Cartea nuntii ce trei-patru decenii, cand Bucurestiul avea mai putin infatisarea unei mari metropole. Iata cum arata in viziunea lui G. Calinescu strada Antim:
Strada era pustie si lumea parea adormita, fiindca lampile de prin case erau stinse sau ascunse in mari globuri de sticla mata, ca sa nu dea caldura. In aceasta obscuritate, strada avea un aspect bizar. Nici o casa nu era prea inalta si aproape nici una nu avea cat superior. Insa varietatea cea mai neprevazuta a arhitecturii (opera indeobste a zidarilor italieni), marimea neobisnuita in raport cu forma scunda a cladirilor, ciubucaria, ridicola prin grandoare, amestecul de frontoane grecesti si chiar ogive, facute insa din var si lemn vopsit, umezeala, care dezghioca varul, si uscaciunea, care umfla lemnaria, faceau din strada bucuresteana o caricatura a unei strazi italice.
Intr-un articol din „Revista Fundatiilor”, nr. 2, 1946, G. Calinescu sustinea ca numai orientarea spre o psihologie caracteriologica si spre umanitatea canonica duce la adevarata creatie in roman. Ceea ce demonstrase pornind de la un mit mongol in Su, piesa de teatru, va incerca si in Bietul Ioanide, servindu-se de mitul folcloric al mesterului Manole. Tema romanului, definita de autorul insusi intr-o scrisoare publicata in „Gazeta literara” din 17 martie 1966, a fost sa arate cum traiesc spiritele academice vremurile furtunoase. Bietul (adjectivul ascunde o ironie) Ioanide e, ca si modelul sau mitic, un arhitect insufletit de marete proiecte imposibil de infaptuit in lumea mercantila, filistina. Ioanide construieste - in ciuda tuturor impotrivirilor, concurat de profesorul de beton armat Jean Pomponescu - un monument original, o bazilica prevazuta cu cupola de sticla, replica indrazneata, sarcastica, la proiectul conformist al rivalului sau «catedrala neamului». Actualizarea mitului poate fi urmarita mai departe. In legenda mesterului Manole, creatia, Manastirea Curtea-de-Arges, nimiceste procreatia, Manole fiind nevoit sa-si sacrifice sotia si copilul spre a impiedica daramarea zidului si a da viata edificiului. Ioanide, absorbit de visurile lui constructive (ar fi voit sa devina un alt Antonio Sant’Elia), pierde pe cei doi copii ai sai, Tudorel si Pica, implicati in formatia cu caracter fascist, „Miscarea”. Odata infaptuita, opera de arta devine o realitate autonoma care se detaseaza, cu cat e mai realizata, de creatorul ei, pana la anularea lui. In legenda folclorica, mesterul Manole, sechestrat pe acoperisul manastirii, piere, incercand sa se salveze, ca Icar, cu aripi de sindrila, in Bietul Ioanide, monumentul devine, inca inainte de a fi terminat, locas de inchinaciune al membrilor Miscarii. Semnificatia romanului este ca intr-o societate obscurantista, in care confuzia valorilor inlocuieste cultul lor, creatorul e silit la o activitate marunta, precara (Ioanide va construi „locuinte ieftine” pentru oameni onesti), monumentele de arta raman nefinite si li se da o destinatie absurda, neconceputa de autor.
In scrierea amintita, G. Calinescu neaga ca ar fi voit sa scrie un roman din viata politica a anilor 1938-1941. Din moment ce un roman observa prin definitie invariabilul in variabil, presupusul document e intotdeauna falsificat. Intentia fundamentala a fost de a prezenta eroi complecsi, fiecare avand o conceptie despre univers. Ioanide are mereu in fata antinomia constructie umana-eroziune. Pomponescu oscileaza intre valoarea de casta si aceea a creatiei personale. Panait Sufletel cred in clasicitati, fiind dominat de frica asemenea lui Don Abbondio, Contescu cunoaste lumea sub unghiul geologicului, Gonzalv Ionescu are notiunea adevarului sub forma informatiei ”stiintifice”, Bonifaciu Hagienus e moralist, cunoscator al filozofilor greci si al sublimitatilor eroilor lui Plutarh, dar oricat de erudit, un cinic si un las, Dinu Gaittany si Maximilian Hangerliu recunosc valorile genealogice, Tudorel, de pilda, reflectand-o si ca om individual si ca membru al natiei sale (Doru este o personalitate, distingandu-se violent de turma, a carei ideologie din cauza asta o tradeaza fara sa vrea). Butoiescu insusi, constructorul lui Ioanide, are profunditatile lui, e un Sancho Panza serios, pe langa un Quijote al arhitecturii, bunul-simt asociat cu imaginatia.
Evenimentele de aparenta politica -; sustine autorul -; sunt numai niste prilejuri de manifestare a energiilor si de altfel caracterul lor fantastic este…evident. Exercitiile de crima prin repetitia lui Juliu Caesar, procesiunile de facle, basilica ireala cu cupola de sticla trebuie sa aiba pentru cititorul din Coreea sau din Costa Rica aspectul epocii lui Savonarola sau a lui Lorenzino de’ Medici. Presupusul document politic, exterior si himeric, e doar un mijloc de a surprinde si a studia reactiunile unei generatii sedentare, absorbite in cultura (Ioanide, Hagienus etc.)
Substanta interioara esentiala a romanului, recunoscuta de autor, ar fi in Bietul Ioanide tot eroticul. De asta data, eroul tanar Tudorel, corespunzator lui Felix, se verifica frigid. Intelegator subtil al lui Eros este tot barbatul matur, echivalent al lui Pascalopol, si anume Ioanide. Conceptia lui despre eternul feminin este mai larga si nu se mai poate fixa intr-o femeie, de aceea feminitatea este reprezentata prin distributie in mai multe femei. Elvira, tovarasa maritala, fata de care, etic, arhitectul este strans devotat, Erminia, femeia pura, Sultana, femeia agresiva, Indolenta, femeia voluntara si rece, Pica, tanara exaltata. Aceasta din urma ar fi corespondentul Otiliei din romanul anterior. Ioanide, dupa o lunga experienta erotica, sfarseste prin a deveni un mistic patern (ca Pascalopol). In Pica se sublimeaza aspiratia lui ultima fata de eternul feminin, in chipul dragostei pure pentru fiica, inabusind sentimentele profane. Celelalte eroine sunt varietati de inefabil temperamental feminin oglindit in constiinta barbatului, caci, dupa G. Calinescu, caracterul e prin excelenta viril. Astfel, madam Valsamaky-Farfara e introdusa deoarece, fiind o contemporana a lui Ioanide, inspira frica de decrepitudine.
Momentul tipic e acela in care madam Farfara isi ascunde mainile descarnate. Ioanide ca barbat poate pastra mai indelung senzatia vietii, eliminand semnele exterioare ale imbatranirii, parul pe care si-l rade, bunaoara. Atractia fata de Indolenta se explica in buna parte prin aceea ca Indolenta repeta tipul juvenil al doamnei Farfara. Problema erotica este examinata paralel aproape la toti eroii. Pomponescu, asemenea chinezilor, are cultul mamei, al consoartei, aspirand si spre o concubina decenta, tolerata de familie. Gonzalv pedantul are un prestigiu surprinzator asupra femeilor maritabile, Butoiescu-Botticelli ramane credincios intaiului juramant. Hagienus e senil priapic, dar totdeauna iubitor al copiilor si cultivator religios al memoriei sotiei etc.
Atitudinea politica a eroilor a fost, autorul insusi marturiseste, pe cat posibil evitata la eroii principali. Pe Ioanide nu-l intereseaza politica lui Doru, ci distanta sufleteasca dintre tata si fiu, intre care se observa totusi o surprinzatoare afinitate. Pomponescu nu e studiat in relatiile lui politice, ci in acelea cu, Mammy, Maman si Indolenta, in blazarile lui, in sentimentul neantului. Scena in care i se inapoiaza proiectele expuse, insirandu-i-se prin casa, e capitala pentru definirea lui. Pomponescu e un personaj serios, delicat, care chiar in momentele de exacerbare a amorului propriu (caci la asta se reduce invidia lui) nu are din cauza educatiei curajul de a ataca direct. El trece printr-o criza de ura justificata, virila si profesionala, pe care apoi o invinge ca un gentleman. Memoriul lui Tudorel n-are caracter politic. E documentul…psihozelor juvenile.
In scopul de a da cursivitate analizei psihologice, romancierul recurge la formula senzationala, utilizata de cei mai severi analisti, ca de exemplu Dostoievski, sau la epicul de fascicula (gen Eugène Sue, dar si Stendhal). Cele mai variate mijloace de expunere (naratiunea propriu-zisa, descriptia, portretul, reportajul de ancheta, memoriul, jurnalul intim, confesiunea, pana si fisa grafologica sau horoscopul) sunt utilizate, autorul exceland in portretul caracterologic, uneori abia inserat in actiune, ca in cazul eroilor Saferian Manigomian, Dan Bogdan, Hergot, Oprescu. Dar oricat de putin e tinut in scena, eroul capata contur. Manigomian e negustorul colectionar voluptuos, Dan Bogdan e vesnicul oponent, Hergot e dezadaptatul total de la lumea reala, Smarandache si Smarandachioaia sunt musafirii eterni, colportori de vesti.
Momentele naratiunii se succed rapid, tratarea faptelor e intotdeauna impersonala. Executia lui Tudorel n-are nimic spectaculos si Ioanide abia poate inregistra extraordinarul accidentului. De-abia mai tarziu , ca artist, Ioanide, in comun in fond cu toata lumea, cultiva amintirea Pichii, consacrandu-i un salon de receptie, care de fapt e un mausoleu. Cioarec (unul din membrii Miscarii, n.n.) moare trivial, Tudorel face exercitii de moarte avand despre ea o prejudecata solemna, Hangerliu moare cu bon-ton. Intr-un al doilea jurnal, detasat complet de viata, Tudorel reflecteaza asupra granitei dintre viata si moarte, Hangerliu face inscriptii semnificative, Cioarec are puteri de fiara incoltita…De un subtil umor e moartea lui Gonzalv la capataiul lui Contescu, a calaului in locul victimei, neglijata de Hergot, care prefera sa noteze succint in jurnalul sau:
Cerul extrem de senin, privit steaua polara.
Desi unele analogii cu fapte si personaje reale se pot stabili (biserica cu cupola de sticla nu-i decat Istoria literaturii romane..., iar „catedrala neamului” -; proiectul lui Jean Pomponescu -; nu altceva decat Istoria filozofiei moderne, „omagiu profesorului Ion Petrovici”, vol. V, continand Filozofia romaneasca de la origini pana astazi, 1941, in expunerea lui N. Bagdasar, Traian Herseni si S.S. Barsanescu), Bietul Ioanide e departe de a fi un simplu roman cheie, copiind datele reale, impunandu-se, dimpotriva, ca un roman de observatie morala, cu eroi tipici, de neuitat, chiar cand au ca punct de plecare pe G. Calinescu insusi, ca Ioanide.
Asupra necesitatii romancierului de a crea o fictiune stabila care sa incifreze experienta, G. Calinescu revenea in niste Reflexii marunte asupra romanului, in „Viata romaneasca”, 1956, nr. 6, sustinand ca originalitatea e un „dar misterios”, mai presus de orice metoda. Romancierul, repeta el totusi intr-un articol, A patra dimensiune, din „Contemporanul”, 1956, nr. 36, e un abstractor si un clasificator ca si omul de stiinta, cu deosebirea ca conceptul lui despre om e un concret, adica un nou cetatean, mai clar sufleteste, inscris in oficiul fictiunilor. Romanul nu e obligator greu de probleme de abisal, ci adesea e o opera opaca si exangua, inefabila ca marea, mai toate marile creatii romanesti fiind simplificatoare, schematice, exuberante.
La aceasta data, G. Calinescu avea gata cel de-al patrulea si ultimul sau roman, Scrinul negru, aparut intaia oara in 1960 (editia a doua, cu mici schimbari, e din 1963; exista traduceri in limba poloneza, maghiara si germana), cu titlul sugerat de o nota introductiva la Scrisorile unui egoist (1896), 9 fragmente dintr-un proiect de roman al lui I.L. Caragiale (autorul cumpara la licitatie un scrin vechi de stil rococo, in ascunzatoarea caruia descopera un pachet prafuit de hartii…).
Aparent continuare la Bietul Ioanide, noul roman e, in partea sa cea mai solida, romanul unei femei de lume, al lui Caty Zanoaga -; Ciocarlan -; Gavrilcea, un fel de doamna Bovary, careia de-a lungul existentei i s-au implinit insa toate aspiratiile. De fapt, am putea socoti Scrinul negru si o urmare la Enigma Otiliei, caci Caty Zanoaga nu-i decat o incarnare a Otiliei, in cea de-a doua etapa a vietii, dupa casatorie. G. Calinescu a recunoscut (vezi articolul Existenta realismului din Cronicile optimistului) ca Otilia este eroina sa lirica, o proiectie a subiectului sau in afara, despre care ar fi putut spune, ca Flaubert, Otilia c’est moi, ceea ce nu inseamna ca i-ar lipsi Otiliei insusirile creatiei obiective. Ca fondul liric subiectiv nu e absent in noul personaj feminin, Caty indreptatind propozitia Caty c’est moi, se subintelege, putem admite ca distantarea fata de aceasta din urma eroina e mai mare si ca simpatia romancierului merge mai putin in acest caz in sensul idealizarii sau automistificarii. Diferenta de tratament se explica prin varsta personajului. Cat timp Caty are aceeasi varsta cu Otilia, nici o deosebire substantiala nu exista intre ele. Frumoasa si nebunatica tocmai ca si Otilia, Caty are aceleasi veleitati de lux si gust si e in cautare de barbati cu pozitie sociala, in stare s-o ocroteasca. Intre Felix, tanarul inocent si sfios, fara un ideal ce l-ar depasi pe Pascalopol, epicureul dispus sa ofere femeii un trai fericit, fara a-i rapi libertatea, Otilia alege pe Pascalopol. Deosebirea fata de Caty este doar ca Otilia va regreta pe Felix, in vreme ce Caty nu are nici o ezitare fata de fiul unui fost si posibil nou prim-ministru, diplomat in spe, Gigi Ciocarlan, care-o ajuta sa iasa invingatoare in competitia judiciara cu Cornelia Tilibiliu, mama vitrega, pentru mostenirea tatalui defunct. Odata maritata, Caty da pe fata o sete de avere si renume care intrece chiar goana dupa placeri. Cand Francisco Oster, amantul argentinian, ii ofera un cec spre a plati datoria facuta, in numele legatiei de la Buenos Aires, de sotul ministru, Caty prefera sa plaseze suma in afaceri, in credinta ca Ciocarlan se va descurca singur si-i pricinuieste astfel sinuciderea. La fel, cand cel de-al doilea sot, maiorul, apoi colonelul Remus Gavrilcea, zis tigrul de Bengal, jefuitorul evreilor deportati in Transnistria, varul sefului „miscarii” din Bietul Ioanide, cere, la sfarsitul razboiului, bani spre a fugi peste granita, ingrozit de eventualitatea arestarii, Caty, care angajase la Banca Nationala o caseta de valori unde depozitase bijuteriile si obiectele de pret primite de pe front, refuza orice ajutor, notificand urmaritului si divortul. Redevenind doamna Ciocarlan, Caty spera sa beneficieze in noile conditii de privilegiile castei aristocratice, in care scop facuse un copil cu printul badaran Maximilian Hangerliu, legitimistul din Bietul Ioanide, membru al „miscarii”, executat odata cu fiul arhitectului. Mai departe, pierzand ea insasi banii, Caty va cauta sa se tina la suprafata prin tot felul de operatii in nascocirea carora pune ingeniozitate si tact. Astfel, ea vinde obiectele din casa inlocuindu-le cu altele, evita sa stranga bani in numerar spre a nu fi surprinsa de stabilizare, recurge la troc, achizitioneaza si speculeaza marfuri scumpe de farmacie si drogherie. Bineinteles, Caty n-are nici o notiune a situatiei prezente sau privitoare la viitor, fiind convinsa ca timpurile bune pentru ea si ai sai vor reveni. De aceea, convine cu fiul ei nelegitim sa fie infiat de printesa Hangerliu si-l supune unei educatii absurde, sa calareasca etc. De-abia cand e silita sa-si vanda garderoba, incepe sa-si dea seama de catastrofa, dar nici acum, memorand momentele existentei sale frenetice, nu percepe sensul destinului caruia i se abandonase. Nici cand cade prada cancerului, Caty nu pierde vointa de a trai, dar nici macar acum nu se intreaba pentru ce traieste. Viata acestei femei de lume pasionale e de o irationalitate absoluta.
Scrinul negru nu este insa romanul unui destin individual. Caty este prezentata nu numai in ea insasi, ci si ca exponenta a unui clan care se prabuseste odata cu ea. E semnificativ ca romanul incepe cu spectacolul inmormantarii faimoasei doamne, prilej pentru autor de a infatisa intr-un vast tablou pe ultimii reprezentanti ai clasei atinse iremediabil de declin. In fruntea cortegiului, alaturi de sumbra printesa Hangerliu in mare doliu dupa fiul sau Max, merge „monseniorul” Valentin de Baleanu, care crede ca mantuirea tarii n-ar fi posibila decat prin parasirea ortodoxiei pentru catolicism. Dupa el, in randul al doilea, paseste fostul maresal de curte Leon Cornescu, convins ca starea de mendicitate este mai onorabila prin scandalul ei pentru numele sau, decat conditia de functionar. „Maresalul” duce de mana pe Filip, fiul defunctei, o speranta a acestei aristocratii in ruina. Vin apoi contesa Verner-Sternberg, acum profesoara particulara de limbi straine, cu inginerul Antoine Hangerliu transformat in reparator de aparate de radio, sotul Sericai Baleanu, ex-proprietara a unui castel, invesmantata intr-un mantou de leopard depilat. Urmeaza Costica Prejbeanu, zis regele Vahtang, specializat in vanzari in talcioc, intretinut al batranei Carcalechi, ulterior insurat cu octogenara generaleasa Cernicev; Charles-Adolphe-Vasilevs-Lascaris fost diplomat, actual traducator si traficant de documente; Zenaida Manu, poreclita Strachineasa, celebra pomanagioaica; contele Iablonsky, hamalul; Matei-Radu-Mircea Gaston Basarab, pretins descendent de voievozi, angajat monteur intr-un mare atelier. Ironia e pretutindeni vizibila in zugravirea acestei lumi, dar nicaieri vehementa pamfletara nu se simte, autorul mentinandu-se in limitele unei intelegeri superioare a dizarmoniilor vietii privite cu umor filozofic.
Arhitectul era in Bietul Ioanide un nonconformist si in asta statea tot interesul sau ca erou de fictiune.
In concluzie, G. Calinescu este in literatura noastra un romancier de formula clasica. Mai mult poem decat roman, Cartea nuntii reprezinta preludiul. Enigma Otiliei si Bietul Ioanide sunt constructiile cele mai solide, exceland sub raport caracterologic si tipologic. Scrinul negru e, in paginile lui cele mai bune, un roman flaubertian, pierdut in cronica prolixa a unor fapte insuficient generalizate artistic, intr-o compozitie de aspect baroc.