l7z19zb
Pe la sfarsitul deceniului al optulea al veacului trecut, statul roman modern e constituit: Unirea definitiva a prin cipatelor e un fapt indeplinit si Principatele Unite au luat fizionomia unui stat “european”1 .
Vremea prevederilor si a asteptarilor, deci a examinarii elementelor civilizatiei straine pentru a valida ceea ce e bun si a invalida ceea ce e rau, a trecut. Acum s-a experi mentat si nu mai ramane decat a constata rezultatele experientei, a face bilantul binelui si al raului, izvorat din introducerea formelor de viata apusene.
Critica, deci, ia un nou aspect. Ea nu mai are de exami nat spre a alege, ci de constatat rezultatele. Si daca proble mele lingvistice si literare, atat de importante pentru vechea critica, tot mai sunt la ordinea zilei, ele nu se mai pun cu atata putere, caci bunul-simt aproape a invins. La ordinea zilei acum se pune tot mai mult problema sociala
— si, fireste, din punctul de vedere al claselor care, avand sa sufere de pe urma starii celei noi de lucruri, au avut motivul sa critice aceasta stare.
Aceasta noua faza a criticii — faza a treia, deci —, care incepe pe la sfarsitul criticii “Junimii”, e reprezen tata la inceput de Eminescu, care, avand in conceptiile sale lingvistice si literare multe puncte de contact cu “Juni mea”, si in cele politice cateva, se alipeste de aceasta gru pare, pastrand insa o atitudine independenta si in mare parte deosebita de a “Junimii”, ba uneori chiar contrara.

Aceasta a treia faza a criticii este, si ea, un produs al culturii moldovenesti, si Eminescu, ca si criticii anteriori, un A. Russo sau un Alecsandri, isi da seama de rolul cultural al Moldovei, de rolul ei de invatatoare a romanilor de pretutindeni:
“Moldova joaca in dezvoltarea moderna a romanilor un rol insemnat. Aici, in mare departare de sarlatanismul intelectual, de suficienta si coruptia centrului politic al tarii, s-a facut binefacatoarea reactiune in contra ignoran tei si spiritului de neadevar al academicienilor”1.
Eminescu e atat de incredintat de incapacitatea cul turala a Munteniei, incat, cand e nevoit sa constate un fapt cultural pozitiv, in Bucuresti, el isi exprima mirarea:
“C-o adevarata parere de bine am vazut insa pronuntan du-se, spre marea noastra mirare tocmai in Bucuresti, o miscare pedagogica sanatoasa...” 2
El se simte in sfarsit, atat de moldovean, incat, in vremea razboiului, e foarte susceptibil de gloria soldatilor din Moldova. In articolul Moldoveni si munteni, polemi zand cu un ziar din Bucuresti, zice:
“...ziarele bucurestene, atat liberale, cat si conserva toare asubliniat de Em.i, fara deosebire, ignoreaza acest adevar si pare c-ar lua mai bine foc in gura, decat sa spuie anume ca moldovenii se poarta excelent pe campul de razboi”3 .

In privinta limbii, Eminescu n-a vorbit mult. Aceasta din doua pricini. Mai intai, pentru ca nu se simtea compe tent, sau mai bine specialist. O declara singur:
“...nefiind filolog de competinta, declar eu insumi ca opiniile mele sunt cu totul personale si nu merita de a turbura lucrarile filologilor nostri...” 1 .
In adevar, in vremea lui Eminescu oamenii incep sa se specializeze. In epoca anterioara, numita, din acest punct de vedere numai, cu drept cuvant, eroica, in epoca lui
Alecsandri, cand era de facut totul si cand cei ce puteau face ceva erau foarte putini — pe atunci era vremea (si nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politica, scoate reviste, culege literatura populara, e director de teatru, scrie in toate genurile literare, in versuri si in proza, se ocupa cu gramatica etc. Iar la capatul evolutiei, cata am facut-o pana acum, gasim pe un Sadoveanu sau
Bratescu-Voinesti, care scriu intr-un singur gen literar.
(In Ardeal, unde conditiile de azi2 seamana inca cu cele de la noi de acum patruzeci de ani, un Goga, specializat ca artist, e nevoit sa se consacreze mai mult activitatii cul turale decat literaturii.) Eminescu e printre cei dintai care, dandu-si seama de seriozitatea lucrurilor, stie sa se mar gineasca, sa se specializeze, constient de greutatea de a fi desavarsit macar intr-o specialitate, chiar cand iti consa crezi ei toate puterile sufletesti. Eminescu a fost numai poet, caci proza sa este putina si e poezie in proza. Afara de aceasta, a mai fost si un cetatean care si-a spus parerile

sale — si atata tot. Ca uneori s-a amestecat, incidental, si in alte ramuri, precum in filologie — aceasta dovedeste ca el a apucat vremea oamenilor “universali”.
Iar o alta pricina pentru care n-a vorbit mult in privinta limbii este aceea aratata de mai multe ori pana aici, si anume faptul ca pe vremea sa nu mai era atata nevoie de a lupta in contra stricatorilor de limba1. Eminescu e con stient de acest fapt si, constatandu-l, mai recunoaste inca o data rolul Moldovei in lupta de a feri limba de aten tatele novatorilor:
“Lupta Moldovei contra numitilor munteni nu este in dreptata in contra elementelor istorice ale Tarii Roma nesti, ci in contra celor neistorice. E o lupta comuna la care tot neamul romanesc ia parte instinctiv, cucerind bucata cu bucata bunurile lui nationale. Azi e limba pe care aceste starpituri o prefacusera intr-o pasareasca neinte leasa, maini va fi poate organizatia sociala...”2.
Acum ca cei care prefacusera limba “intr-o pasareasca neinteleasa“ n-au fost tocmai “elemente neistorice”, e alta vorba. Se va vedea mai jos ce insemneaza la Eminescu aceste “elemente neistorice”. Dealtmintrelea, acela care a contribuit mai mult in Muntenia la prefacerea limbii
“intr-o pasareasca neinteleasa“ a fost, cum se stie, si cum

o spune aiurea si insusi Eminescu, Eliade Radulescu1, care n-a facut parte, cel putin in gandul lui Eminescu, din
“elementele neistorice”2 .
Cu toata “necompetenta” sa, Eminescu, cum am spus, atinge de cateva ori si problemele lingvistice. Ba are si cateva incercari de fonetica: studii asupra pronuntiei dia lectale3 .
In privinta limbii, observam doua faze in cugetarea lui
Eminescu.
Eminescu dinainte de 1874, cand se afla in strainatate si in legaturi stranse cu romanii din Ardeal si din Bucovi na, cand nu cazuse cu totul sub influenta “Junimii”, este un alt om decat Eminescu de dupa 1874, cand devine mem bru al “Junimii”. (Si vom vedea ca, din alt punct de vede re, cel politic, Eminescu, pe langa aceste doua faze, mai trece si prin o a treia, aceea cand e ziarist la Timpul in
Bucuresti.) In aceasta prima faza, de dinainte de 1874,
Eminescu, desi nu este etimologist ori analogist, nu simte aversiune impotriva reprezentantilor acestor sisteme, dupa cum, si din punctul de vedere al idealului social, desi nu e un “patruzecioptist”, face totusi concesii ideilor “inain tate”, in orice caz are o atitudine binevoitoare fata cu ele si, cum se stie, admira, in Epigonii, pe multi din acei care au reprezentat acele idei.
Daca este impotriva purificarii “absolute” a limbii de elemente straine, Eminescu admite, si chiar propune, o purificare moderata:
“Celor care vor o purificare absoluta a limbii le vom

raspunde ca acele vorbe, pe care vor ei sa le alunge, sunt asa de concrete, asa de increscute in tesatura limbii romane, incat trebuie sa rupi tesatura toata ca sa le scoti a...i
Celor care nu vor acea curatire defel acare vor, ca A.
Russo, ca “limba asta turcita, grecita...” sa ramaie asai, le vom raspunde ca ei singuri sunt neconsecventi, caci ei au lepadat o multime de vorbe grece si ruse, pe care le intrebuintau inca parintii lor, si multe din vorbele pe care le scriu dnii Florantin, Negruzzi s.a. a...i s-or duce calea celor duse...”1.
El pricepe si explica cu simpatie geneza tuturor siste melor extreme:
“Mi se va spune, poate, ca parerea lui Pumnul nu e buna. Daca nu e buna, aceea insa sta, ca cronistice e dreapta si scuzata. Dupa extremul latinitatii, a etimologismului absolut, inaugurat de batranul Petru Maior, care scria constructiuni latine in romaneste (extrem, ce pentru des teptarea noastra din apatia lunga fata cu latinismul, era neaparat trebuincios), dupa ridicarea la potenta a aceluiasi extrem de catre urmatori, trebuia neaparat sa vina con tra lui extremul fonetismului absolut, a iubirii nemarginite a limbii numai romanesti si exclusivitate fata cu limba latina si cele surori. Aceste extreme au fost conditionate de insasi natura lucrului — nu poti defige mijlocul unei linii, pana ce nu vei fi aflat punctele ei cele extreme“2.
Eminescu, mai departe, apara pe istoricii ardeleni impo triva dlui Maiorescu cu argumente decat care nu se pot gasi mai bine nici acum. Se stie ca dl Maiorescu a vorbit

intotdeauna cu dispret despre istoricii ardeleni, mai intai pentru ca falsificau adevarul istoric si al doilea pentru ca au fost niste simpli cronologisti. Eminescu raspunde:
“Acei oameni, acei istorici care au inceput istoria noas tra cu o minciuna, dupa cum zice dl Maiorescu — de au scris tendentios si neadevarat, scuza cea mare nu o gasesti tocmai in tendinta si neadevarul lor? Trebuie cineva sa fie mai mult decat clasic, pentru a pretinde de la cel per secutat a...i sa fie in toate drept a...i Sincai — chiar daca n-ar fi atat de mare cum pretindem noi ca este, totusi, el a fost la inaltimea misiunii sale — la o inaltime cronistice absoluta; pentru ca, daca criticul ce-l califica de mincinos ar fi avut bunavointa de a cerceta istoria istoriei, atunci ar fi putut baga de seama ca procesul intru scrierea isto riei la orice natiune se incepe mai intai si consta din cronografie...”1.
Aceeasi atitudine o are Eminescu si fata de redactorii ziarelor din Ardeal, care-si impestritau limba cu germa nisme si pe care dl Maiorescu ii invinuia ca conrup nationa litatea romaneasca:
“Criticul aPetrinoi... rumega — o copie cam infidela a dlui Maiorescu — ceea ce a zis acesta in Convorbirile litera re despre limba romana in ziarele din Austria a...i Eu, din partea mea, sunt mai putin lugubru decat dl critic, si desi tin la desfiintarea acelor greseli, totusi nu vad in existenta lor deznationalizarea noastra si corumperea poporului roman” asubliniat de Eminescui2.
Si cu aceasta ocazie, Eminescu se ridica, in principiu, impotriva atitudinii luate de junimisti fata de fenomenele

culturale ale vremii. Iata cum se exprima el la inceputul articolului din care am citat mai sus:
“Dupa faimoasele critice, in sine bine scrise, ale dlui
Maiorescu, trebuia neaparat sa iasa la lumina o scoala a sa de partizani, care, minus spiritul de o finete feminina si minus stilul bun si limpede al d-sale, sa aiba si ea aceleasi defecte ce le are parintele, aceeasi ridicare la nivelul seco lului al XIX-lea, acelasi aer de civilizatiune si gravitate, care, din nenorocire, sunt numai o masca, ce ascunde adese ori numai foarte rau tendinta cea adevarata si ambitiunea personala“1 .
Aceasta atitudine a lui Eminescu se explica si prin con ceptiile sale stiintifice, dar se explica mai cu seama prin faptul ca Eminescu, care invatase in Bucovina si Ardeal, care cutreierase toate tinuturile locuite de romani si care se bucurase de bucuriile lor si suferise de suferintele lor, acum, cand scrie, traieste in Viena, intre tinerii studenti ardeleni si bucovineni, incalzindu-se de luptele lor si imbra tisandu-le pana la un punct aspiratiile, in orice caz pri cepandu-le. Aceasta apropiere de ardeleni si de bucovineni, de ardelenism si de bucovinism, a avut si un alt rezultat: limba sa este plina de expresii intrebuintate numai peste munti, ca de pilda: “a reflecta” (s a raspunde), “a murit inainte de atatia ani”, “vom abstrage de la unele deprin deri”, “in Ungaria vera“, “nu ni se pare consult”, “datorie” etc., expresii de care nu s-a dezbarat cu totul, in proza, nici mai tarziu, de pilda cand scria la Timpul.
“Ardelenismul” acesta Eminescu nu-l va pierde cu totul nici in faza a doua, nici atunci cand nu va mai fi in strans contact cu ardelenii si cand va face parte din “Junimea”,

din scoala care si-a batut joc cu cea din urma cruzime de ardelenism. Vorbind de o piesa localizata (Revizorul lui
Gogol), in care localizatorul, dl P. Gradisteanu, pune in gura unui tip graiul ardelean sarjat, ridiculizat, Emines cu protesteaza, zicand ca: “...a face ridicola o pronuntie inlauntrul unui s-aceluiasi popor este procedura unui om care cauta efect cu orice pret”1 .
Dar aceasta “procedura a unui om care cauta efect cu orice pret” este procedura lui Alecsandri din unele come dii! Este procedura lui Caragiale din unele schite! Este una din “procedurile” prin care “Junimea” se desfata! In
Amintirile sale, dl Panu ne istoriseste ce efecte comice scotea V. Pogor din aceasta “procedura“...
In aceasta a doua faza insa, cand Eminescu e sub influenta “Junimii”, atitudinea sa in privinta sistemelor lingvistice, daca nu e dispretuitoare ori patimas dusmana, e totusi deosebita de atitudinea din faza intai.
In faza intai, cum am vazut, Eminescu ia condeiul nu mai ca sa apere ori sa explice “sistemele”; acum il ia — foarte rar, nu-i vorba — numai pentru ca sa le atace.
Vorbind de etimologistii ardeleni, Eminescu zice ca ei, urmarind “asa-numita puritate a limbii”, “au crezut de cuviinta a prada lexiconul latinesc si acele ale limbilor romanice...” Eminescu a schimbat tonul... Iar la argu mentul ca latinistii au facut aceasta pentru a dovedi latini tatea limbii, argument la care Eminescu cel din faza intai era sensibil, acum (1877) raspunde ca:

“Dar, peste tot, romanii au dat prea mult pe parerea

strainilor, pe cand aceasta parere ar fi trebuit sa ne fie cumplit de indiferenta si atunci poate mergeam mai bine”1.
Aiurea se ridica impotriva “plasmuirii mestesugite” a limbii si cugetarii “de catre o anume academie”, parca
“poporul in doua mii de ani n-a avut nici limba, nici cuge tare...” 2 .
Dar acela impotriva caruia Eminescu este mai cate goric e Eliade Radulescu:
“Ruina frumoasei limbi vechi, care se scria inca cu toata vigoarea in veacul trecut, o datorim in mare parte inrauririi stricacioase a lui Eliade” 3 .
Am vazut ca, mai tarziu, in focul luptei sale impotriva paturii grecesti suprapuse, “ruina frumoasei limbi vechi”
Eminescu o pune in spinarea acelei paturi suprapuse.
Dar preocuparea lui Eminescu de problema limbii nu are mare insemnatate si e cu totul incidentala in cariera sa de scriitor. Inca o data: trecuse vremea primejdiei, si
Eminescu nu era omul care sa sfarme usi deschise.
Inainte de a ispravi cu aceasta chestie, ni se pare intere sant a releva o idee pe care Eminescu a exprimat-o in treacat, dar care este foarte interesanta si care-l deosebeste de junimisti. Este poporanizarea limbii stiintifice de catre intelectualii satelor:
“...invatator si preot coboara cultura in jos si traduc limba cosmopolita, nesemnificativa si abstracta a stiintei, care e domeniul lumii intregi, in formele vii, mladioase si incantatoare prin originalitate, a poporului” 4.

Dar acest lucru nu s-a intamplat si pricinile sunt multe: si faptul ca cultura n-a strabatut, cum ar fi fost de dorit, la tara, si firea limbii romanesti, care, ca orice limba romanica, este refractata la creatiuni de cuvinte voite — nu poate “da muguri” ca sa intrebuintam o expresie chiar a lui Eminescu. Germanii, rusii, ungurii au nationalizat mult limba stiintifica, noi n-o putem face. Oricum, dorinta aceasta a lui Eminescu da o nota caracteristica conceptiei lui si ne dovedeste, si ea, ceea ce vom constata mai jos: ca
Eminescu a fost reprezentantul claselor de jos, vechi, romanesti.
Sa mai adaugam aici si faptul ca — intocmai ca si
Asachi, ca si C. Negruzzi, ca si Eliade, care vorbeau de
“conservativi”, “juste-milieu” si “radicali” etc. in limba
— si Eminescu si-a dat seama de legatura dintre tendintele politice si sistemele lingvistice: el constata ca acei care au fost “unionisti” in politica au fost “unionisti” si-n limba, adica partizani ai unei limbi literare facuta pe baza ambe lor dialecte1. Cu aceasta ocazie, Eminescu citeaza Romania literara — inca o dovada ca, si dupa disparitia ei, ea era cunoscuta. (Numai dl Maiorescu sa n-o fi cunoscut?) 2
Despre literatura — lucru curios — a vorbit putin cel mai mare poet al nostru. Nu-i vorba, nici primejdia instrai narii literaturii nu mai era atat de mare pe vremea lui
Eminescu, dar totusi ea era destul de mare ca sa inspire inca grija, in orice caz era mult mai mare decat primejdia stricarii limbii3.

Si Eminescu poate nici n-ar fi vorbit de literatura, daca, in calitatea sa de redactor al partii neoficiale a Curierului de Iasi, n-ar fi fost oarecum silit sa-si spuna cuvantul asupra activitatii Teatrului National din capitala Moldo vei, cu care ocazie el da dovada de o mare pricepere si de o serioasa cultura estetica, caci paginile sale asupra ge nurilor dramatice nu sunt deloc mai prejos decat paginile cele mai bune din dnii Maiorescu si Gherea. Dar discutia acelor lucruri nu intra in cadrul studiului nostru.
Si in privinta literaturii observam doua faze in ideile lui Eminescu: inainte de a veni in Iasi, Eminescu a mai avut ocazia sa vorbeasca de teatru, ca colaborator al unor gazete din Ardeal, unde se agita ideea unui teatru romanesc ardelean. Ideile literare ale lui Eminescu din aceasta epoca se deosebesc de cele din epoca urmatoare. Daca nu poate, de pilda, gusta piesele lui Bolintineanu, el gusta pe ale lui
V.A. Ureche1 . Prin urmare, el nu judeca inca literatura romaneasca, ca junimistii, “de la nivelul secolului al XIX lea”, cum am vazut ca se exprima insusi el despre ati tudinea dispretuitoare a dlui Maiorescu.
In aceasta vreme, Eminescu — reactionarul de mai tarziu — recomanda cu entuziasm pe Victor Hugo, pe acel “adorator al poporului si al libertatii”:
“Pe acest bard al libertatii il recomandam cu multa seriozitate junimii ce va vrea sa se incerce in drame nationale-romane” 2.
O alta idee esentiala a lui Eminescu din aceasta epoca e preocuparea — antijunimista — de valoarea etica a operei de arta:

“Voim ca piesele, de nu vor avea valoare estetica mare, cea etica insa se fie absoluta a...i, nu numai sa placa, ci sa si foloseasca, ba, inainte de toate, sa foloseasca“, si, din aceasta cauza, se declara impotriva imitarii autorilor de limbi oculte:
“Ca un post-script voi adauge un consiliu esential, ace la adica de a nu imita autori de limbi oculte, care n-au facut calea in jurul lumii, d.e. rusi, maghiari, sarbi — din cauza simpla cum ca acestia au in adevar cate ceva original, care place, insa elementul etic din ei e infectat”1.
Eminescu, cum se vede, in faza intai e, ca si in privinta limbii, comprehensiv, constient de nevoile momentului, el isi apara “saracia si nevoile si neamul” si, inca o data, nu priveste lucrurile de la “nivelul secolului al XIX-lea”...
In faza a doua, junimista, nu ca dezvolta cine stie ce idei contrare celor din faza intai, dar nu mai gasim nimic din acele idei si simtim bine ca, daca inca poate tot ar face caz de conditia etica a operei de arta, in orice caz, nu ar mai recomanda pe cvasi-socialistul Hugo, pentru ca este cantaretul libertatii. Acum si Eminescu priveste lucru rile “de la nivelul secolului al XIX-lea”. Relativ la teatru, el declara ca publicul e si mai prost decat teatrul cel prost din Iasi2 si, generalizand, scrie: “La noi in tara succesul mediocritatii e foarte usor si lupta tuturor elementelor mai bune peste masura grea”3 .
In aceasta faza, Eminescu se ridica cu putere impotri va teatrului francez modern. Eminescu este dintre acei

care, ori de cate ori pot gasi motivul, ocazia sau chiar pretextul de a arunca o sageata impotriva culturii franceze, o arunca cu bucurie. La noi antifrantuzismul, cu cat este mai pasionat, cu atat este o dovada mai mult de reactiona rism. “Noutatile” ne-au venit din Franta, si mai cu seama
“noutatile” in ordinea politica si sociala, si orice reactionar, odata cu Franta revolutionara, a urat si Franta literara
— si cu drept cuvant, caci toti si-au dat seama ori au simtit ca in literatura acestui popor, mai ales in perioa dele lui de viata intensa, circula spiritul lui critic ireveren tios si frondeur — cum se zice —, irespectuos, atentator la toate formulele traditionale si sacro-sancte1 .
Iar fata cu lipsa de cultura si de gust in lucrurile litera re, in ce isi pune Eminescu speranta? Natural ca el, ca toti criticii dinaintea lui — ca si-n privinta limbii, ca si-n privinta politicii —, isi pune toata speranta in Moldova, care “joaca in dezvoltarea romanilor un rol insemnat”.
Asadar, in privinta limbii si a literaturii, Eminescu face parte din curentul critic moldovenesc, dand criticis mului o nuanta mai pronuntata de eclectism: dreptul tu turor dialectelor; si admitand, in faza intai, si oarecare inraurire a sistemelor lingvistice novatoare.
*
Dar daca pe la 1880 problema lingvistica si literara nu mai este atat de insemnata, primejdia instrainarii fiind in mare parte inlaturata, problema sociala se pune cu o putere covarsitoare.

Formele politice si sociale europene, introduse in tara, isi dadusera roadele. Inainte de a fi introduse acele forme, toate clasele sociale isi pusesera mari sperante in ele. Chiar boierimea mai inteligenta, nevazand o mare primejdie in ele, le imbratisase. Iar taranii, cati or fi stiut de reformele ce se pregatesc, vor fi fost multumiti si ei. Se parea ca acele schimbari vor aduce fericirea generala, bunastarea tuturor claselor, armonia sociala.
Dar lucrurile au fost altfel: realitatea a dezmintit astep tarile.
E drept ca acea parte a boierimii care a stiut sa se adapteze la noua stare de lucruri n-a suferit aproape nimic.
Cel mult daca libertatile si mai cu seama accesul multimii la trebile statului, acordate de constitutie, au putut s-o nemultumeasca, nu atat pentru prezent, ci ca o amenintare pentru viitor, cand acele libertati si acel acces ar fi deve nit realitati. De aici s-a nascut, in aceasta clasa, un curent impotriva “relelor” politice, rezultate din noua stare de lucruri. Sa se observe bine: un curent impotriva relelor politice, si nu economice! Teoretizarea cea mai constienta a acestui curent s-a numit junimism. La acest curent s-au alipit cativa mandarini ai paturii intelectuale, cativa aristocrati ai profesiunilor liberale, dintre care cel mai insemnat a fost dl Maiorescu.
Daca dl P. P. Carp a fost reprezentantul boierimii con servatoare, dl Maiorescu, al doilea corifeu al “Junimii”, a fost reprezentantul mandarinatului intelectual. Iar cand acestia n-au vorbit in numele intereselor claselor de sus, au vorbit in numele “Statului”, si nu in numele mizeriei claselor de jos.
Clasa cea noua, burghezia comerciala si financiara si

arhiinfima burghezie industriala, ca si profesiunile libe rale nascute din noua organizare a tarii — aceste clase noi, care-si datorau existenta noii stari de lucruri si a caror conditie de existenta si inflorire era aceasta noua stare de lucruri—, au fost multumite, n-au criticat nimic, nici rezultatele politice, nici pe cele economice ale intro ducerii formelor europene.
Clasele insa care au suferit economiceste pe urma aces tei noi stari de lucruri, cazand in mizerie, si fara ca orga nizarea politica, care le-ar fi fost favorabila, sa le aduca vreun folos — caci nu stiau sa se foloseasca de ea — au fost: taranimea, razesii si meseriasii. Taranimea, neputan du-se desfiinta, a cazut intr-o mizerie din ce in ce mai mare; razesii au fost ruinati si in parte desfiintati: mese riasii au fost in mare parte distrusi.
Pe la 1880, procesul de saracire a taranimii, datorita acelor imprejurari, care au izvorat din comercializarea agriculturii, ca si procesul de ruinare a razesilor, ca si procesul distrugerii meseriasilor, datorita importului de fabricate straine, este destul de inaintat, ca unii oameni, indurerati de acest lucru, sa dea alarma.
Si cei care dau alarma fac parte dintre intelectualii vremii, dintre oameni care, fie din pricina altruismului, fie din pricina ca insisi, prin nastere, faceau parte din clasele de jos, a caror durere, deci, o puteau simti in mod mai egoist, fie din pricina pozitiei de inferioritate, in care clasa intelectualilor incepe sa fie pusa acum, fie din prici na, mai intelectuala, a inaltelor interese de conservare a neamului, amenintat prin ruina temeliei sale, isi insusesc nevoile acelor clase si fac, in numele acelor nevoi, proce sul formelor sociale noi, si deci procesul acelei clase noi, a

burgheziei, care reprezinta aceste forme si care se foloseste de ele in exploatarea claselor de jos. Critica aceasta nu va fi, ca a junimistilor, numai politica, ci si, mai ales, o critica economica. Acesti intelectuali nu vor critica soci etatea din cauza lipsei unei cam metafizice corespondente dintre fond si forma, ci din cauza suferintelor celor multi si mici.

Si acesti critici vor gasi un sprijin puternic in patura intelectualilor, si nu numai in altruismul acestei paturi, ci si in interesele ei de clasa, caci acum, dupa 1880, clasa aceasta, crescand din cauza inmultirii scolilor, nu mai este o clasa privilegiata ca mai inainte; “proletariatul in telectual” isi face aparitia. Iar nemultumirile acestei clase devin acute la exemplarele ei mai de lux si din cauza invi diei omului subtire, cu necesitati multiple, lipsit de mijloa cele de a le satisface (de pilda, grupul de scriitori din
Dan).
Aceste interese — ale taranimii, ale razesilor, ale me seriasilor (foarte putin ale nascandului proletariat intelec tual, si deloc invidia) — vorbesc in critica sociala a lui
Eminescu. “Reactionarismul”, ca si “antistrainismul” lui
Eminescu la aceste interese se reduce! Cautand principiul criticii lui, dezbracand aceasta critica de frazeologia filo zofiei de stat germane, ajungem la concluzia ca Eminescu a facut procesul noii organizatii politico-sociale in nume le intereselor acelor clase, desi, la o privire superficiala, s-ar parea ca Eminescu este un junimist care duce la ex trem critica junimista. In realitate, junimistii au criticat o organizare politica, si critica lor a avut ca principiu, ca punct de plecare, interesele boierimii amenintate in viitor de catre liberalism, pe cand critica lui Eminescu, pe langa

critica anomaliilor politice, facuta din punct de vedere reactionar (si intr-aceasta el e junimist), a fost mai cu seama critica unei organizari sociale, din punctul de vedere al intereselor claselor de jos, al claselor vechi, “pozitive”, cum le zice Eminescu (si aici nu mai e junimist).
Vom dovedi aceste lucruri.
In privinta problemelor sociale, Eminescu a trecut, ca si in privinta celor lingvistice si literare1, prin mai multe faze, si anume prin trei.
Deosebirea dintre aceste faze, mai ales dintre intaia si a doua, nu sta atata in ceea ce spune nou in faza a doua, cat in ceea ce nu mai spune in aceasta faza.
In faza intai — desi fenomenalist — concepe societatea ca un organism, conceptie pe care, in afara de socialisti, n-au avut-o decat reactionarii, caci liberalii au fost ratio nalisti, desi se declara pentru domnia absoluta, totusi, politiceste, nu este partizan al conservatorilor romani, declarand ca ambele partide sunt egal de rele si spunand ca “burghezia” se da cand cu albii, cand cu rosii. Mai mult, in aceasta faza, care tine pana la intrarea lui in
“Junimea”, el are afirmatii care, ca si cea de mai sus relativa la partide, sunt inimaginabile in faza a doua si mai ales in faza a treia. Intr-un rand, lauda pe Dimitrie
Bratianu, pe care mai tarziu il va ocari cu cruzime; alta data, declara ca in Rusia s-ar face calaul tiranilor; aiurea prevede cu bucurie ca republica franceza (subliniez ambe le cuvinte!) va bate pe nemti dupa pace: alta data, explica starea anormala a Austriei prin ramasitele trecutului etc.

Intr-un loc, apostrofeaza clasele de sus ca au facut “din o parte din oras tirana celorlalte cinci parti” ca sa aiba “alega tori pe sprinceana“ 1. (Mai tarziu va fi pentru mentinerea celor patru colegii.) Iar in privinta influentei straine, in general, declara ca educatia straina e rea, caci “implica spirit strain”, cultura straina insa nu e rea2.
Aceasta prima faza se caracterizeaza, deci, prin pozitia independenta a lui Eminescu fata de partidele politice, pe care le acuza laolalta, precum si prin oarecare juvenili tate, daca se poate spune astfel, a sentimentelor, prin oarecare “idealism” si concesii facute “revolutionarismu lui” 3 . Daca la acestea adaugam si atitudinea lui Eminescu, tot din aceasta faza, fata de dl Maiorescu, despre care am vorbit mai sus, atunci ni se va lamuri si mai bine fiziono mia morala a lui Eminescu dinainte de 1874.
In faza a doua, care incepe cu stabilirea lui Eminescu la Iasi si intrarea sa in “Junimea” si care se caracteri zeaza mai ales prin ideile cuprinse in conferinta sa, din

1876, despre “Influenta Austriaca“, Eminescu nu mai face nici o concesie “revolutionarismului”. El dezvolta acum pe larg teoria domniei absolute, singura forma buna de guvernamant1. Acum el nu mai are o pozitie indepen denta fata de cele doua partide, se ridica cu putere impo triva “frantuzitilor” (liberalilor)2 si incepe sa faca, inci dental, teoria paturii grecesti suprapuse din Muntenia
(liberalii), rasa straina, “de balta“, careia se datoresc toate relele tarii, distrugerea, in vreme de 50 ani, a clase lor pozitive3.
Faza a treia se caracterizeaza prin inregimentarea sa in partidul conservator, in care devine un militant, si prin faimoasa teorie a paturilor suprapuse. Caracteristic acestei faze e si faptul ca Eminescu, fiind acum gazetar, nu-si mai poate exprima convingerile cu toata libertatea ca mai inainte.
Am vazut ca in faza a doua, inainte de a intra in redactia ziarului Timpul, Eminescu a fost dusman al constitutio nalismului si partizan al domniei absolute. Cand vine la
Timpul, ne-am astepta sa combata constitutionalismul, acea forma noua de organizare politica si sociala intro dusa din strainatate, fara ca tara sa fi avut nevoie de ea, acea forma care, dupa Eminescu, nu e buna nici pentru popoarele apusene, caci, cum zice el de atatea ori (uitand

insa pe Anglia si facand anacronisme), taria tarilor apusene se datoreste absolutismului. Dar Eminescu, acum, nu mai e impotriva constitutionalismului, sau nu mai e consecvent impotriva constitutionalismului.
Desi, intr-un loc, zice ca ar trebui sa ne “intoarcem partial la trecut”; desi asteptarea ca formele noi sa dea un rezultat bun o compara cu asteptarea ca in cateva ceasuri sa avem o gradina batrana din niste copacei rasaditi fara radacina; desi formuleaza undeva lozinca ce ar trebui sa urmam in cuvintele: “Forme vechi, dar spirit pururea nou”; desi declara ca acei care au introdus formele noi sunt strainii din Muntenia; totusi nu numai ca, aiurea, declara ca reintoarcerea la trecut e imposibila si utopica, dar face toate sfortarile ca sa dovedeasca cum ca consti tutionalismul n-a fost introdus de liberali, ci de boieri, la
1859, si de conservatori, la 1866, ca reformele de la Unire incoace (adica reformele cele “rele”... completarea forme lor noi!) au fost facute de conservatori1 , in sfarsit, asa cum fac si azi ziaristii de partid, cand vor sa arate ca partidul lor a facut totul.
Dar atunci pentru ce teribila lupta a lui Eminescu impo triva “rosiilor”, daca formele noi nu mai sunt rele ca in conferinta de la 1876, ca in unele articole chiar de acum din Timpul (in care Eminescu isi descopere profundul sufle tului sau)? Eminescu, fireste, gaseste argumentul: lupta conservatorilor — si deci a sa — impotriva “rosilor” e de dragul constitutionalismului si al formelor noi. Eminescu se simte chemat ca, impreuna cu partidul sau, sa con-

serve intacta constitutia (cum se repeta banala istorie!) si sa dea un fond formelor noi1 .
Iata-l dar, in Timpul, departe de reintoarcerea totala la trecut din Influenta austriaca, departe chiar de acea reintoarcere “partiala“ la trecut dintr-un articol de pe la inceputul activitatii sale de ziarist la Timpul, departe de necesitatea “formelor vechi” din alt articol din Timpul etc.
Aceste contradictii se explica, desigur, prin necesitatile de oportunitate ale partidului in care lupta Eminescu.
In realitate, marele nostru poet a fost intotdeauna impo triva formelor noi, si daca la Timpul (unde dealtmin trelea nu s-a putut opri sa nu arunce uneori fulgere impo triva acelor forme), le-a admis si le-a aparat, aceasta a facut-o din motive de tactica ale partidului pe care-l re prezenta.
Fara a mai insista asupra tuturor contradictiilor, vom mai releva una. Eminescu, care in faza a doua acuza mis carea de la 1848, acum, pentru a combate pretentia “rosi lor” ca ei au facut totul in aceasta tara, citeaza, intre semnele de vigoare, si manifestarile de independenta nationala, anterioare rosilor, si aceasta miscare de la
18482 .
Un alt caracter, afara de contradictie, al activitatii lui
Eminescu din faza a treia este pasiunea si nedreptatea de care da dovada in scrierile sale. El merge asa de departe pe calea aceasta, incat insulta pe liberali, pentru ca fac spitale rurale — caci zice el, nicaieri nu sunt spitale la

tara, si liberalii, care au pornit un fel de razboi de exter minare impotriva poporului, s-au simtit datori — si nici pentru aceasta macar Eminescu nu le e recunoscator — sa faca si ambulante.
*
Asadar, politiceste, Eminescu a fost un reactionar ca si junimistii. Dar in Eminescu nu vorbea interesul vreu nei clase diriguitoare, ci al claselor mici, al meseriasilor, al razesilor si al taranilor1. Din acest punct de vedere a criticat Eminescu formele noi, care sunt rele, pentru ca saracesc si distrug acele clase.
Ca sa pricepem si mai bine deosebirea dintre Eminescu si junimisti, sa ne gandim la atitudinea catorva corifei ai
“Junimii”. Pe cand Eminescu, cum am spus, a criticat societatea romaneasca in numele claselor de jos, dl Maiores cu a criticat societatea romaneasca din punctul de vedere al necorespondentei dintre fond si forma si a luptat pen tru ideea de “stat”, in numele statului, si nu al claselor de jos, ba dimpotriva, a fost pentru preponderenta celor de sus, ca si dl P. Carp, care, insa, a reprezentat ideea de
“stat”, inca si mai mult din punctul de vedere al claselor de sus decat dl Maiorescu. a...i
Eminescu reprezinta toate aceste clase vechi:
“Istoria celor din urma cincizeci de ani — zice el —, pe care multi o numesc a regenerarii nationale, mai cu drept

cuvant s-ar putea numi istoria nimicirii razesilor si bres lasilor”.
Si adauga imediat:

“Nimicindu-se insa talpa tarii, era neaparat ca si stalpii sa cada. Au cazut si boierii”1.
Eminescu insista pe larg asupra cauzelor ruinarii cla selor mijlocii. Meseriasii, zice el, au fost distrusi: din cauza rapezii modificari a vietii, incat croitorii, de pilda, n-au putut sa urmeze aceasta rapede schimbare, si au fost inlocuiti de straini; din cauza concurentei fabricatelor straine; din cauza desfiintarii breslelor, din cauza lipsei de masuri de aparare a “dezrobitilor”; din cauza egalitatii sociale, introdusa pripit in Romania, care a dat nastere
“boieririi” claselor mijlocii, carora a inceput sa le fie rusine de munca si sa se arunce in functionarism2. De aici infil trarea evreilor asa de adanc in organismul romanesc: ei au umplut golurile lasate de romani. Formele noi de viata,

zice Eminescu, distrugand clasa meseriasilor, membrii ei se-ngramadesc la slujbe si: “...prin aceasta gramadire la portile privilegiilor si ale slujbelor, raman goluri econo mice, pe care le umple un element strain — evreii. Unde bacalul boierit si-a inchis dugheana, si-a deschis-o evreul, unde fiul blanarului s-a facut cinovnic, blanarul evreu si-a deschis dugheana, unde ciubotarul roman s-a facut cus tode a urbei — adica paznic de noapte —, acolo evreul si-a deschis ciubotarie”1.
In acelasi timp, sunt saraciti si razesii, prin procese nedrepte. (Eminescu nu spune cine a saracit pe razesi. O spune acum dl Radu Rosetti.)
Iar “desfacerea partiala a latifundiilor”, inmultind nu marul clasei feudale, “apasarea devenind atomistica, tara nul incepe a saraci si a da inapoi”, zice Eminescu2. (Aceasta ar fi adevarat pentru vremurile anterioare, in formele vechi de viata, inainte de comercializarea agriculturii, inainte ca produsele agricole sa ia caracterul de marfa cotata la bursa — in vremurile cand un boier, cu cat avea mai multe mosii, cu atata putea sa ia mai putin de la tarani, caci nici nu prea avea ce face, pe atunci, cu ceea ce nu ar fi putut consuma.)
La aceasta Eminescu mai adauga si aparatul formida bil al formelor noi, pe care a fost nevoit sa-l sustina din munca lor acesti tarani, singura clasa, dupa Eminescu, care produce intr-o tara3.
E clar, credem, ce interese — ce dureri — vorbesc in critica sociala a lui Eminescu. Si, daca ar mai ramanea vreo indoiala, programul economic expus in ultimul sau

articol din Culegerea din Timpul. “Conservarea elementu lui national a...i Conservarea mai cu seama a proprietatii mici in mana proprietarului roman, conservarea meseri ilor in mana meseriasilor romani” 1 , nu mai poate lasa nici o indoiala.
Sa remarcam ca pentru Eminescu, cum se vede si din citatia aceasta, pastrarea claselor vechi si pastrarea nationalitatii sunt doua fete ale aceleiasi probleme.
*
Acum, dupa ce am vazut mai ales atitudinea lui Emi nescu fata de clasele saracite ori distruse de formele noi, sa vedem atitudinea sa fata de purtatorii formelor noi, sa vedem procesul pe care il face acestor oameni.
Eminescu, cum am vazut, invinuieste, in faza intai, pe toti oamenii politici, numai pe rosi mai pe urma, ca au copiat orbeste Europa, aducand formele noi de viata.
Aceasta clasa a rosilor, zice Eminescu, e alcatuita din oameni fara meserie, corupti si incapabili de convingeri.
Aceasta clasa este tampita si lenesa; ea n-a produs nici un scriitor2. (Ceea ce nu este perfect adevarat, si intrucat este adevarat, lucrul se explica prin aceea ca aceasta clasa si-a cheltuit energia pentru transformarea tarii: am vazut ca C.A. Rosetti, de pilda, fagaduia mult ca poet.) Aceasta clasa tampita si lenesa a pus totusi mana pe stat, pe o tara de oameni harnici si inteligenti. (Eminescu da do vada, cu acest prilej, de o curioasa conceptie in sociolo gie, caci este nemaiauzit ca o clasa fara nici o insusire

favorabila in lupta pentru trai, si impotriva necesitatilor istorice, sa puna mana pe conducerea unui stat.) Aceasta clasa parazita traieste exploatand munca claselor poziti ve. Ea le exploateaza prin frazeologie — “export de grane, import de fraze” — si prin crearea a o sumedenie de functii inutile1 . (Desi aiurea, pentru a combate guvernul care voia sa desfiinteze unele functii, zice ca nu sunt multi functionari, ci rai2 . Acesti rosii exploateaza cu atata mai crud, cu cat au gusturi foarte multe si foarte costisitoa re, contractate la Paris — gusturi care se platesc cu saracia si mortalitatea taranimii. In sfarsit, Eminescu prevede ca, daca domnia acestei clase mai dureaza, catastrofa, pieirea tarii e de neinlaturat in cel mai scurt timp3. (Ca intr-un loc Eminescu constata, in ultimii cincizeci de ani de la introducerea formelor noi, un progres, “mai cu seama pe terenul politic”, datorit “contactului cu civilizatia, cu ideile apusului” 4 — aceasta este una din neconsecventele lui.)
Dar intotdeauna la Eminescu, cum am vazut, chestia sociala se confunda ori, mai bine, ia aspectul de chestie nationala. Clasa cea noua, daca este rea si daca a adus forme straine, trebuie sa fie si de neam strain. De aici teoria paturii grecesti suprapuse. Si daca acesti straini, adica rosii, au aparut in Muntenia, si nu in Moldova5,

aceasta vine de acolo ca in Muntenia clasa “de balta“ (adica de camp) nu e romaneasca, e bulgareasca si greceasca — si mai ales greceasca. Rosii si clasa functionarilor sunt stranepotii acelor greci pe care i-a alungat si afurisit Matei
Basarab (pe vremea lui Eminescu, istoria cunostea un asemenea Matei Basarab), sunt urmasii fanariotilor din veacul al XVIII-lea, sunt fiii grecilor de la 18211.
Eminescu e asa de cu pasiune pornit impotriva forme lor noi, incat lauda vechiul regim, uitand ca a fost fana-

riot1 . Lauda pe boierii vechi (multi fanarioti ori fana riotizati etc.), lauda pe cei ce ajungeau la randul boierilor
— “prin munca“! (multi fanarioti ori fanariotizati), lauda pe subprefectii vechi (multi fanarioti ori fanariotizati), lauda legiuirile vechi, ca pravila imparateasca (importatie straina, tradusa din greceste). El uraste atat de mult libe ralismul, incat acuza pe boierii Golesti ca s-au amestecat cu “rosii”.
Ura lui Eminescu impotriva lieralismului, pe care el il traduce prin “fanariotism”, e asa de mare, incat el, desi antisemit, prefera pe evrei grecilor, cu alte cuvinte, pre fera pe evrei liberalilor. Evreii, zice el, sunt de zece ori mai onesti, mai morali, mai umani decat rosii, urmasii grecilor de la 1821 2 !
Asadar rezumand, Eminescu — critic al curentelor lingvistice, literare si politico-sociale — a fost un reprezen tant al claselor vechi, lovite ori distruse de formele straine, apusene, introduse in veacul al XIX-lea. Cum acele clase au coexistat in timp cu boierimea, Eminescu are simpatie si pentru aceasta clasa veche. Din cauza urii sale impo-

triva formelor straine, el uraste nu numai pe cei care au introdus acele forme, ci si clasa care s-a nascut de pe urma acestor forme noi, si pentru a infiera mai puternic pe acei care au introdus formele straine, precum si pe cei care au fost creati de ele, Eminescu ii declara, si pe ei, de straini. De aici xenofobia lui Eminescu, mai puternica impotriva celorlalti straini, care ne-au dat si adus formele noi, decat impotriva evreilor. Sa observam, in treacat, ca la noi mai toate clasele sunt mai mult ori mai putin anti semite; dar impotriva altor straini nu se ridica decat reprezentantii claselor de jos, distruse de formele noi aduse din strainatate. Xenofobia lui Eminescu este inca o insusire care-l deosebeste de junimisti, care au fost uneori invinuiti chiar de cosmopolitism, pe nedrept, bineinteles.
Idealul (si uneori si programul) politic si social al lui
Eminescu este reintoarcerea la trecut. El nu poate con cepe o alta stare decat cea trecuta, in care categoriile sociale, in numele carora vorbeste, sa fie mai fericite, ori macar sa nu fie distruse. Eminescu, spirit simplist in ches tiile sociale, se opreste mai degraba asupra unei forme, reala odata, deci concreta, decat sa conceapa niste forme viitoare, alcatuite din dezvoltarea si combinarea elemente lor prezente. La aceasta a contribuit, desigur, si firea sa particulara, acea poetizare a trecutului, acea tendinta de a face abstractie de partile rele si urate ale trecutului si de a exagera pe cele bune si frumoase. La aceste cauze ale reactionarismului sau a mai contribuit, intarindu-le, o a treia, indeletnicirea sa continua cu istoria trecutului, care, bineinteles, la randul ei, e un efect al celorlalte. Studiul istoriei e desigur nu numai folositor, dar si indispensabil, nu numai pentru orice om de cultura, dar mai ales pentru un om care se ocupa cu problemele politice si sociale. Dar

el poate sa aduca si primejdii mari. Numai acela care pricepe viata prezenta, numai acela care are destula vi goare de a trai viata prezenta, numai acela care are destula energie vitala de a voi desfasurarea vie a vietii — “act de creatiune constanta, miscare, dislocare si improvizatie de fiecare clipa“ —, numai acela care are destula putere de initiativa intr-insul ca sa nu se multumeasca a fi un sim plu urmas, ci si un creator, numai acela care imita pe stramosi creand mai departe, cum au facut si ei, in loc de a-i copia — numai acela se poate folosi cu adevarat de istorie, transformand-o in substanta vie, in factor de pro gres, caci “trecutul nu poate fi interpretat decat prin cea mai mare putere a prezentului”1 . Observ, in treacat, ca la noi, unde studiile istorice sunt poate singurele serioase, reactionarismul paturii culte se explica, in parte, si prin preocuparea cu aceste studii, lipsite de contraponderea studiilor de alta natura, ca sociologia, economia politica, biologia, filozofia biologica etc.
Eminescu a fost, din toate aceste cauze, unul dintre cei care se multumesc a fi urmasi. In Sarmanul Dionis, cea mai caracteristica bucata pentru psihologia lui, el se complace in visul ca traieste pe vremea lui Alexandru cel
Bun. El nu poate concepe viata decat ca o copie a trecutu lui. La aceasta stare sufleteasca a mai contribuit si un alt fapt: firea lui, innascuta ori castigata mai tarziu, lipsa lui de vointa, neputinta lui de a reactiona — catehizata in

Glossa —, care este si cauza psihica a pesimismului sau, cum am aratat aiurea1.
Dupa Eminescu, vor veni alti reprezentanti ai acelorasi dureri, care vor face societatii romanesti acelasi proces, dar care vor cauta solutii aiurea decat in trecut. Acestia vor fi socialistii de altadata, care reprezinta a patra faza a criticii si care sunt o aparitie tot moldoveneasca. Dar vom vedea ca, nepricepand nici ei realitatea, vor reco manda tot solutii utopice — utopia revolutionara, in loc de utopia reactionara a lui Eminescu.