n1b17bk
Alexandre Dumas -; tatal

AUTORUL SI OPERA SA

Dramaturg si romancier de esenta romantica, Dumas -; tatal (1802 - 1870) este fiul unui mulatru devenit general in armata lui Napoleon. De prin 1825 se impune ca dramaturg de reputatie, prin drama romantica Henri III si Curtea sa, prima de acest fel jucata la Paris. Acesteia ii vor urma alte creatii teatrale de acest gen, la fel de bine primite de public, concurand in celebritate pe Victor Hugo sau Alfred de Vigny. Romanele sale de aventuri, carora li se dedica din 1863, ii vor asigura un loc stabil in posteritate: Cei trei muschetari (1844), Dupa douazeci de ani (1845), Regina Margot (1845), Contele de Monte-Cristo (1845), Vicontele de Bragelonne (1850), Colierul reginei (1850). Romanele sale „sfideaza orice critica, atragand prin vitalitatea si exuberanta lor, prin elanul pasionat care le anima” (Micaela Slavescu).

PREZENTAREA TEXTULUI

D’ARTAGNAN SI CEI TREI MUSCHETARI. In vremea lui Ludovic al-XVIII-lea, mai precis in 1626, un tanar gascon din Tarbes, urmand povata parinteasca, pornea in lung drum spre Paris pentru a-si face un rost. Toata averea lui d’Artagnan statea in cincisprezece scuzi, un prapadit de calut galben si o scrisoare prin care tatal sau il recomanda capitanului muschetarilor, domnului de Tréville, pe care il cunoscuse odinioara. Drumul, date fiind infatisarea calutului si firea apriga, trufasa a stapanului, nu e lipsit de peripetii (printre altele pierde chiar pretioasa scrisoare). La Paris, d’Artagnan castiga bunavointa domnului de Tréville, dar nu si uniforma de muschetar: trebuie mai intai sa-si faca ucenicia. Oricum, sosirea in marele oras nu curma sirul boroboatelor pentru care tanarul gascon, nedeprins cu obiceiurile pariziene, pare facut. Inca de la prima zi se vede provocat la duel -; pe rand -; de trei vestiti muschetari: nedespartitii Athos, Porthos si Aramis. La vremea aceea cardinalul Richelieu interzise duelurile, ceea ce insa nu le facea mai rare, ci poate mai discrete. Primejdioasa confruntare se dovedeste inceputul unei trainice prietenii: surprinsi de garzile cardinalului (cu care muschetarii, garzile regelui, se aflau in permanenta dusmanie), cei patru se unesc si isi infrunta curajos adversarii. Faptul ca trei muschetari, dintre care unul deja grav ranit, insotiti de un tanar neexperimentat, „un copil”, au reusit sa ii infranga pe cinci dintre cei mai de seama soldati ai cardinalului, ajunse pana la urechile incantate ale regelui. Pentru d’Artagnan acesta este inceputul unei faime de invidiat.

EGHILETII REGINEI. Ocazia unor noi fapte eroice nu se lasa asteptata. Gazda lui d’Artagnan, fricosul domn Bonacieux, il roaga pe acesta sa-i gaseasca sotia, o slujitoare apropiata a reginei, rapita, pare-se, de oamenii cardinalului. Intriga pare a fi una politica. Cardinalul urmareste sa slabeasca puterea Angliei lovind intr-unul din cei mai importanti oameni ai ei, ducele de Buckingham. Afland de dragostea pasionata pe care acesta i-o poarta reginei Frantei, Ana de Austria, cardinalul pusese sa fie ticluita o scrisoare ca din partea acesteia pentru a-l ademeni la Paris si a-l captura. Regina insa aflase de complot si incerca sa-l dejoace. Rapirea doamnei Bonacieux nu pare a fi straina de aceasta urzeala.
Tanara femeie reuseste sa scape singura de rapitorii ei, dar casa ei fiind supravegheata, e din nou prinsa. E randul lui d’Artagnan sa o salveze si o face tocmai la timp pentru ca aceasta sa-l poata conduce intr-un ascuns la palat pe omul cel mai cautat din acele zile: ducele de Buckingham. Planul cardinalului de a o compromite pe regina in ochii regelui nu este insa cu totul pierdut, Richelieu stiind ca ducele s-a intors in Anglia ducand drept amintire eghiletii cu diamante ai reginei. Richelieu il convinge asadar pe rege sa organizeze o serbare si-l indeamna sa-si pofteasca sotia impodobita cu eghiletii buclucasi. Pentru a fi sigur de izbanda, o insarcineaza pe o frumoasa slujitoare, Milady, sa ii fure ducelui doua diamante. Ragazul pe care-l are regina pentru a cere inapoi podoaba e foarte scurt si nici ni stie la cine sa apeleze. Supus farmecelor doamnei Bonacieux, d’Artagnan va lua asupra-i dificila misiune. Gratie ajutorului lui Athos, Porthos si Aramis, care raman pe rand in urma pentru a dejuca perfidele capcane care le-au fost presarate pe drum, d’Artagnan ajunge la tarmul Frantei. Cum insa nu are permis de trecere in Anglia si cardinalul a emis deja un ordin in privinta aceasta, indraznetul se va bate cu chiar trimisul cardinalului, contele de Wardes, si-i va lua acestuia biletul de trecere. Drumul spre Londra ii e astfel deschis si-si indeplineste misiunea cu succes. Insa cand sa se bucure in sfarsit de multumirile promise de doamna Bonacieux, aceasta e din nou rapita, de data aceasta fara urma.

RAZBUNARI SI IMPLINIRI. Pentru ca-i cunoscuse taina, Milady, jura sa se razbune pe d’Artagnan. Mai mult, ea se arata un dusman de temut nu numai pentru d’Artagnan: se afla peste tot si ameninta in toate partile. De ultima ei misiune, incredintata chiar de catre cardinal, afla intamplator si cei trei muschetari: trebuie sa aranjeze uciderea ducelui de Buckingham. Negasind loc mai bun de sfat decat in bastionul Saint-Gervais, la o palma de asediatii din La Rochelle, acestia rezista atacurilor mai mult de o ora, timpul necesar pentru a lua o hotarare. Ii scriu lordului de Winter pentru a o impiedica pe Milady sa-si duca planul la bun sfarsit. Luata pe sus chiar inainte de a pune piciorul pe tarmul englez si intemnitata de chiar cumnatul ei, reuseste sa-l convinga pe gardianul sau ca e nevinovata. Mai mult, descoperind in el un fanatic protestant, ii insira tot felul de minciuni menite a-l atata impotriva celui pe care protestantii oricum nu-l iubeau: ducele de Buckingham. Orbit de patima, Felton se transforma din cerberul lui Milady in unealta ei si-l asasineaza pe duce.
Intoarsa in Franta, are ordin sa astepte poruncile cardinalului in manastirea Carmelitelor. Tot aici e ascunsa si doamna Bonacieux, si Milady isi pregateste o crunta revansa. Insa cum d’Artagnan si prietenii sai tocmai sosesc pentru a o lua cu ei pe doamna Bonacieux, Milady nu mai are timp sa-si savureze pe indelete razbunarea. O otraveste in graba si fuge. Doamna Bonacieux abia apuca sa-si vada iubitul si moare in bratele lui.
Milady nu are timp sa se bucure prea mult de izbanda. E prinsa de cei patru prieteni carora le se adauga lordul de Winter si un calau tocmit de Athos, si e judecata. Acum ies la iveala toate crimele ei. E osandita la moarte, iar calaul o executa fara intarziere.
Cat despre celelalte personaje … Facut muschetar inca de dupa isprava din bastionul Saint-Gervais, d’Artagnan va fi inaintat curand locotenent. Athos va mai lupta o vreme, apoi se va retrage in viata pe care o parasise din tinerete. In ce-i priveste pe Porthos si Aramis, se vor retrage si ei din slujba de muschetar, unul pentru a se casatori cu o bogata vaduva, altul pentru a imbratisa viata monahala.

EROISM, FANFARONADA SI UMOR. Prin Cei trei muschetari Dumas creeaza un roman de aventuri de succes, de factura romantica, imbogatit cu toate „ingredientele” care puteau face reteta celebra: mizeaza pe un erou exceptional, indraznet si dornic de peripetii, ii ofera evenimente spectaculoase, periculoase, lasa sa alterneze scene de lupta cu unele de dragoste. Intriga este clara, bazata pe scheme antitetice: regelui i se opune cardinalul, muschetarilor domnului de Tréville garzile lui Richelieu, lui Milady, doamna Bonacieux etc. Ceea ce da farmec si individualizeaza naratiunea lui Dumas este stilul simplu, nepretios (chiar daca uneori cam dezlanat) si mai ales plin de umor. In fond, nu continutul eroic confera romanului originalitatea sa; traditia relatarii exaltate a faptelor de vitejie e regasita in forme destul de asemanatoare inca in literatura Evului Mediu ori a perioadei clasice: e cazul acelor eroi ca Roland ori Cidul. Pentru romanticul Dumas insa eroismul nu mai cadreaza cu seriozitatea. Serioase si mereu incruntate sunt personajele care intra pe schema eroului negativ: Cardinalul si garzile sale, Milady (al carei zambet, daca nu e de razbunare, e unul prefacut), domnul Bonacieux. Umorul e semnul inteligentei superioare, iar muschetarii lui Dumas stiu sa sarjeze cu si spada si cu vorba.
De altfel, eroii par a se contamina de simtul umorului de la naratorul insusi, care nu o data isi atinge ironic personajele: Porthos, usor fanfaron, prefera sa inventeze povesti cu lupte nemaivazute si ducese indragostite decat sa-si marturiseasca infrangerea ori interesul pentru vreo femeie de rand; Aramis cel pios vrea sa se calugareasca de cate ori intarzie scrisorile iubitei; in sfarsit, tanarul d’Artagnan, pornit din Tarbes sa cucereasca lumea si parand „o copie credincioasa a eroului lui Cervantes” devine sub zambetul naratorului chiar „concurentul domnului de Tréville”.
Muschetarii lui Dumas raman totusi construiti pe un model etic: e un model pe care trebuie sa-l recunoastem in acel cod al onoarei caruia nici unul nu i se sustrage; in felul acesta trebuie intelese duelarile dupa tipic, ritualurile adresarilor ceremonioase intre gentilomi, respectul cuvantului dat, ca si promisiunile facute catre sine, nepasarea fata de moarte si nu in ultimul rand fidelitatea fata de suveran. E un cod cu valoare absoluta, dar peste care se aseaza, inlaturandu-i asprimea, libertatea poznasa a personajului. Pentru Dumas, eroismul nu mai e unul sublim, ci unul simpatic.