b4d22dx
Cititorul care a cunoscut, pe unul sau altul din volumele lui Tudor Arghezi, favoarea unei dedicatii stie prea bine in ce liliputane talgere de precizie si-a cantarit autorul Cuvintelor potrivite silabele, in ce nectaruri le-a plamadit si cu ce ac de albina, fragil si generos totodata, le-a gravat pe pagina de matase sau de rogoz a exemplarului sau. Astfel de gingasii, pe cat de spontane pe atat de savant calculate, sunt in traditia aceluia care a manuit pe un strung de platina “creionul” subtilitatilor diafane, si ele nu lipsesc nici din dedicatia obsteasca si autografa a “prefetei” cu care Tudor Arghezi si-a impodobit intaiul tom din lunga serie de Scrieri, in care a hotarat sa-si adune rodul artistic al binecuvantatei sale longevitati. Am spus “rodul” si nu “opera”, deoarece cuvantul ii displace, pentru motive ce constituie tot atatea epigrame si cu care nu poti sa nu fii de acord: “S-a renuntat insa la titulatura generala, falnica si infatuata, de Opere, adoptandu-se una mai apropiata de obiect: Scrieri, drept ceea ce sunt. Opera, Creatia, Maiestria sunt cuvinte care sperie munca si sfiala, monumentale, utilizate pentru mangaierea minusculelor varietati, o armura anticipativa la statuie...” Dar daca lectia aceasta de modestie, venind de la marele mestesugar al scrisului ce e Tudor Arghezi, incanta si satisface intr-o vreme in care si ultimul stihuitor tanjeste de dorul Olimpului, cu urmatoarea fraza, hotarat, nu poti fi de acord, oricata cochetarie te-ar indemna un motiv sau altul sa-i atribui: “Volumul de fata, poate ca mai ostenit, prin reeditare....”
Primul tom din Scrieri reediteaza, in ordine cronologica, volumul Cuvinte potrivite, cu care Tudor Arghezi debuta, bibliographico sensu, acum patru decenii, dupa care urmeaza
Flori de mucigai si apoi poemul alegoric Aleluia, cu povestea cioplitorului de statui si a noii Galatee, ce “goala si vie” se

inalta la ceruri, in clipa cand fauritorul ei se hotaraste sa o sacrifice. Iata poeme defel “ostenite”, ce nu si-au irosit nici una din miresme, mai mult, ce si le-au intensificat in curgerea anilor si cu cat mai mult au trecut dintr-un recipient intr-altul al editiilor succesive. Cate au fost aceste editii, ale primelor doua volume, fireste, si ce tiraj total au atins ele n-am sti spune cu precizie, dar pornind de la ultimele doua editii, cea definitiva si cea din 1959, pe hartie biblie si integrala, si de la cele peste treizeci de mii de exemplare ale ambelor tiraje, ne putem da seama de larga difuziune a poeziei argheziene, de pururi inedita ei tinerete, de sporitul ei prestigiu si de aviditatea cu care cititorul de obste asteapta, adopta, asimileaza si fructifi ca orice stih, nou sau reeditat, orice poema, orice tableta si orice comentariu izvodite de miraculoasa pana a lui Tudor
Arghezi. Si lucrul e intru totul explicabil.
Cand in 1927 apareau pentru intaia oara Cuvintele potrivite, departe de a fi un necunoscut si un debutant, in sensul vulgar al cuvantului, Tudor Arghezi era un scriitor cu personalitatea transant afirmata, o veche cunostinta a cititorului, deoarece avea inapoia sa cel putin trei decenii de activitate poetica si o nu mai putin stralucita activitate publicistica, de cronicar teatral, de comentator al faptelor politice si un viguros si virulent manuitor al pamfletului. Debutul sau a fost de fapt consacrarea unor prelungi succese periodice si semnalul unei continue si sustinute prezente in planul editorial. Ciclurile de poeme, cate au urmat, poemele in proza, literatura inchinata copilului, romanele, biletele de papagal, tabletele, paralel cu ritmul nicio data incetinit al activitatii sale ziaristice, sunt tot atatea dovezi ca anii de dinaintea debutului au fost ani de truda, de elaborare si de agoniseala, din avutul carora aveau sa se indestuleze atatea si atatea tiparituri memorabile. O izbucnire atat de violenta de originalitate si de poezie cu care intaiul volum al lui Tudor Arghezi clatina inertiile ruginite ale unei bune parti

din oficialitatea noastra didactica si universitara nu putea sa nu tulbure adanc si sa nu trezeasca impotriviri. Se repeta, de fapt, la o distanta de o jumatate de veac si mai bine, o alarma si o mobilizare egala aceleia pe care o provocase, in cel de al treilea patrar al veacului trecut, ascensiunea lui Eminescu.
Dar, ca si atunci, sutasii n-au lipsit, si tanara garda de scriitori si cititori, cuceriti de farmecele cu totul neasteptate ale unei poezii intru totul proteica, a stat de veghe, a dat lupte, a respins atacuri si a fost mandra cand, in cele din urma, si-a vazut asteptarile incununate de succes si pe cantaretul viselor lor de arta instaurat cu fermitate in inima si in constiinta largelor mase de admiratori.
Trecutul, cu injustitiile, cu sacaielile si cu zarva lui zadarni ca, abia de mai staruie din departarea lui diforma, ici si colo, in cate o istorie literara.
Astazi, cum atat de just si de raspicat o spune Mihai
Beniuc in prefata editiei din 1959: “Tudor Arghezi este cel mai mare poet roman in viata si unul a carui opera se poate inscrie pe orbita valorilor universale”.
Este ceea ce intaiul volum din Scrieri, acele reeditate, dar pururi fragede Cuvinte potrivite, confirma si ilustreaza cu fiecare din vechile si glorioasele lui poeme. Deoarece, si lucrul l-au spus toti exegetii, chiar daca a crescut si s-a desavarsit de la volum la volum, poezia lui Tudor Arghezi si arta lui poetica s-au revelat in integralitate, cu temele ei, cu infinitele ei gratii si cu rafinamentele multiplului sau mestesug, in
Cuvinte potrivite. Poetul de atitudine si de cugetare, cum aveau sa-l cristalizeze cele doua mari cicluri de mai tarziu,
Cantare omului si 1907, iata-l prefigurat in poema liminara din Cuvinte potrivite, in Testament sau in Printul si mai ales in seria de Psalmi, atat de simetric dispusi din loc in loc, ca niste tripoduri de argint.
Razboiul acesta dintre “credinta“ si “tagada“, al mintii si

al inimii, este purtat cu smerenie si cu umilinta, chiar cand imbraca armura de iconoclast. Uneori, rugaciunea e, dupa datina, cuminte si calma: “In rostul meu tu m-ai lasat uitarii,
/ Si ma muncesc din radacini si sanger, / Trimite, Doamne, semnul departarii / Din cand in cand, cate un pui de inger /
Sa bata alb din aripa la luna, / Sa-mi dea din nou povata ta cea buna“. Alteori e marturia nevolnica a razvratitului “talhar de ceruri”, tintind sa jefuiasca taria, dar pe care glasul din umbra il opreste la timp: “Dar eu, ravnind in taina la bunuri le tale / Ti-am auzit cuvantul zicand ca nu se poate”.
Si, intotdeauna, dincolo de o ipostaza sau alta, o sete nestinsa si niciodata potolita de a patrunde misterul indescifra bilei taine: “Singuri, acum in marea ta poveste, / Ramai cu tine sa ma mai masor, / Fara sa vreau sa ies biruitor, / Vreau sa te pipai si sa urlu: «Este!»”.
Dar Cuvintele potrivite, ca si naiul lui Pan, cantau pe mai multe fluiere, atatea din ele pagane, deopotriva insa de presti gioase cu toatele. Poemele de iubire ale lui Tudor Arghezi, de la satanicele stante ale Agatelor negre si pana la Morgenstim mung si Oseminte pierdute, vorbesc de o fantasma insesizabila, la fel cu “trecatoarea” poemului baudelairian (“O, toi, que j’eûsse aimé, / O, toi, qui le savais”), pe urmele careia poetul presara unele din cele mai gingase asfodele ale stihurilor sale:
“De ce-ai cantat? De ce te-am auzit? / Tu te-ai dumicat cu mine vaporos — Nedespartiti in bolti. / Eu veneam de sus, tu veneai de jos, / Tu soseai din vieti, eu veneam din morti.”
Miniaturistil de mai tarziu al Balciului din Aldebaran e prefigurat fie in Cantec pentru adormit Mitura, fie intr-un distih: “Si-n fluierul de sticla al cintezii / Se joaca matele cu iezii”, a carui virtute sugestiva suplineste o intreaga descriere dintr-o pagina de Buffon. Cat despre forta plastica cu care olarul acesta de rasa modeleaza din argila “cuvintelor potrivite” un tors greu de smuls din memorie, cine nu-si aminteste de

“mahnirile” diaconului Iakint, ce s-au dovedit, cu toata cenzura divina, atat de putin triste, deoarece: “La el, azi-noapte, in chilie, / A-ntarziat o fata vie, / Cu sanii tari, cu coapsa fina
/ De alauta florentina. / Si Dumnezeu, ce vede toate, / In zori, la cinci si jumatate, / Pandind, sa iasa, prin perdea, / O a vazut din cer pre ea.”
Dar spaimele din Duhovniceasca, dar poezia taramului de dincolo din De-a v-ati ascunselea, dar minunatul cantec de lume din Dor dur, (“Ah! de cand m-a fost iubit, / Felul meu s-a ismenit, / Gura-i rece de naluca, / Mi-a lasat viata nauca“)
— si cate altele, si cate altele, pe care anii, departe de a le fi diluat, le-a concentrat si ale caror arome se regasesc cu toatele, intacte, in preafrumosul, grafic vorbind, prim tom din Scrieri si despre a caror vesnica nemoarte nimeni nu s-a exprimat cu mai clara intuitie ca insusi Tudor Arghezi, in doua stihuri din a sa Cantare omului: “O scrie slova mana si e nemuritoare,
/ Pe cat vor fi mai multe si veacuri viitoare”.