Marin Preda- MOROMETII - comentariu

Marin Preda este cel mai reprezentativ prozator al perioadei interbelice, printre operele sale de referinta numarandu-se romanele „ Morometii”, „Cel mai iubit dintre pamanteni”, „Viata ca o prada”, „Delirul” ‚ „ Marele singuratic”, dar si volumul de povestiri „Intalnirea din pamanturi”. y4b5bg
Romanul „ Morometii” este cel care l-a consacrat, acesta fiind un roman cronica de familie, structurat in doua volume aparute la interval de 12 ani (1955 si 1967), ce se inscrie intr-o tendinta a romanului european al secolului xx, ilustrata de romancieri precum J. Galsworthy „Forsyte Saga” sau Roger Martin du Gard „Familia Thibantt”.
Titlul romanului, un substantiv propriu colectiv trimite la membrii familiei lui Ilie Moromete, o familie de tip patriarhal, in genul celor amintite din literatura universala.
Actiunea romanului I este plasata cu 3 ani inaintea inceperii celui de-al doilea razboi mondial, in satul Silistea- Gumesti din Campia Dunarii si este asezata pe axul fundamental al timpului, care la inceput parea sa aiba cu oamenii „ nesfarsita rabdare”, pentru ca in finalul primului volum motivul sa revina simetric rasturnand imaginea vietii tihnite de la inceput: „timpul nu mai avea rabdare”.
Preda isi construieste romanul din perspectiva raporturilor omului cu timpul si cu istoria, care sub presiunea unor evenimente necrutatoare conduc la spargerea tiparelor traditionale ale existentei sale prin disparitia taranimii autentice si a satului traditional, bulversat de adancile prefaceri sociale si politice cu care se confrunta.
In centrul romanului se afla fam. Morometilor, compusa din Ilie Moromete, tatal, cu 10 ani mai mare decat nevasta sa actuala, Catrina, o familie „hibrida”, in care tatal venise cu trei baieti din prima casatorie: Paraschiv, Nila si Achim, la care se adauga Tita, Ilinca Si Niculae, copiii lui cu Catrina.
Primul volum este structurat in trei parti, partea I cuprinzand 29 de capitole, partea a II-a 18, iar a III-a 27. Are o actiune concentrata, ce se desfasoara de la inceputul verii pana spre sfarsitul ei.In acest interval de timp se deruleaza trei mari episoade epice: cea mai mare parte a volumului cuprinde fapte de viata care se petrec de sambata seara, de la intoarcerea Morometilor de la camp pana duminica noaptea- fuga Polinei cu Birica; al doilea episod infatiseaza satul la seceris, iar ultimul nareaza conflictul dintre Ilie Moromete si fii sai din prima casatorie.
Preda foloseste in acest volum tehnica decupajului cinematografic, astfel incat textul se compune dintr-o serie de scene fundamentale care infatiseaza relatia lui Ilie Moromete cu familia si cu comunitatea: cina, taierea salcamului, intalnirile din poiana lui Iocan, confruntarea cu perceptorul, bataia administrata baietilor si altele.
Primul episod important se deruleaza la inceputul romanului, cand prozatorul evoca viata Morometilor intr-o dupa amiaza obisnuita de vara, dupa intoarcerea de la camp.Totul sugereaza infatisarea calma a existentei aflata sub semnul unei scurgeri indiferente a timpului: „In campia Dunarii, cu cativa ani inaintea celui de-al doilea razboi mondial, se pare ca timpul avea cu oamenii nesfarsita rabdare; viata se scurgea aici fara conflicte mari.”
Scriitorul nareaza lent, punand accent pe amanunt, pe gest si pe mimica. Spatiul in care se deruleaza sfarsitul zilei este batatura, curtea. Sunt prezentati membii familiei Morometilor: Paraschiv, cel mai mare dintre copii, se intinsese pe prispa gemand, fara sa deshame caii; Nila intrase in casa si se aruncase intr-un pat, gemand si el; Achim „se furisase” in grajdul cailor si se trantise in iesle, iar cele doua fete, Tita si Ilinca, plecasera repede la garla sa se scalde. Moromete- tatal ramane singur in mijlocul bataturii, dar se retrage si el repede: „iesise la drum cu tigarea in gura pe stanoaga podistei si se uita peste drum”, dornic de a vorbi cu cineva „din mana lui fumul tigarii se ridica drept in sus, fara graba si fara scop”,imagine care vine sa intareasca si mai mult imaginea timpului incremenit. Catrina ramane singura sa se descurce cu pregatirea cinei. Comportamentul membrilor familiei din aceasta prima scena sugereaza de la inceput drama viitoare a familiei Moromete. Sunt infatisate diferite situatii(calul ce scapa din grajd, truda Catrinei pentru pregatirea cinei, mulsul oilor, plansul lui Niculae), care contureaza un mod de viata, caracteristic unui univers stravechi.
Cina Morometilor, la masa joasa, „plina de arsurile de la tigaie”, este o scena importanta in compozitia romanului, constituind o prima schita a psihologiei Morometilor. Copii se aseaza, dupa „fire si neam”, „unul langa altul”, spre a fi gata parca de o eventuala plecare;Catrina statea intotdeauna langa vatra; „jumatate intoarsa spre cratitele de pe foc” : langa ea „ ii avea pe Niculae, pe Ilinca si pe Tita, copii facuti cu Moromete”. Scena dezvaluie ierarhia familiala, gruparea copiilor dupa relatiile dintre frati, semnaland de la inceput animozitatile existente.Moromete capata deja proportii monumentale: „statea parca deasupra tuturor (...) pe pragul celei de a doua odai (...), stapanea cu privirea pe fiecare”. El este autoritate suprema, un adevarat pater familiae.
Autorul foloseste tehnica detaliului si a acumularii progresive, conturand atmosfera familiala dar si notatii individualizatoare: baietii, Paraschiv, Nila si Achim, desi nu erau „din firea lor niste copii tacuti, moi ori lipsiti de veselie”, se asezara la masa „absenti”, uitandu-se „in gol”, „oftand”, „Parca ar fi trebuit nu sa manance, ci sa ridice pietre de moara; tacuti si plictisiti”; Praschiv este, de pilda, „coltatul”. Cina se desfasoara dupa un adevarat ritual: Moromete- tatal, asezat pe prag, „facu repede cateva cruci, inchizand o clipa, evlavios, ochii” ; mamaliga se taie cu o ata subtire de bumbac in felii groase; Ilinca asaza in mijlocul mesei o strachina larga si adanca cu o ciorba verde si groasa de ierburi; „fiecare manca repede, insufletit pe neasteptate , tacut si parca nemaiauzind pe cel de alaturi. Catrina turna al doilea fel de mancare, laptele fiert. Moromete lua doua felii de mamaliga si le puse in strachina plina. In aceeasi clipa, vreo sase linguri se indreptara spre mijlocul mesei si incepura sa dumice mamaliga in strachina”.Mancatul este aproape o competitie: „Niculae abia izbutea sa apuce ceva si sa duca la gura.strachina se goli numaidecat. Femeia o umplu iarasi”. Nazbatiile copiiilor la masa, grijile familiei ( baietii vorbesc despre vanzarea oilor), fumatul tigarii, dupa cina de catre Moromete, atentia concentrata, in linistea serii, catre cantecul flacaului ce mergea pe drum, momentele comice capata relevanta, alcatuind un univers de viata familiala specific.
Atmosfera este tensionata, fiecare dintre membrii familiei avand nemultumiri care mocnesc sa izbucneasca in conflicte care vor zgudui puternic familia, ducand la destramarea ei. Catrina ii crescuse de mici pe cei trei baieti ai lui Moromete, care incep sa o urasca . Nemultumirile sunt alimentate permanent de Maria, zisa Guica, sora lui Moromete, care era nemultumita de casatoria fratelui sau.Maria Moromete, care ar fi vrut sa ingrijeasca ea de gospodaria si de copii lui Moromete, incepe sa ridice pretentii asupra locuintei parintesti si a locului din spatele casei, pe care l-ar fi daruit unuia dintre nepoti, zicea, daca ar fi stat cu ea. La aceasta dusmanie se mai adauga si cea a lui Tudor Balosu si a fiului sau,Victor, vecinii lui Moromete care pandeau tot locul din spatele casei, si al altei rude a lui Moromete, varul sau, Parizianul. Baietii sunt pe zi ce trece mai indarjiti impotriva Catrinei si a fetelor ei care-si faceau „toale”, erau „vesele si vioaie”, spre deosebire de Paraschiv si Achim care „parca erau bolnavi”.
Conflictele intime din sanul familiei continua si iau amploare, profilandu-se si unul intre parinti( Moromete- Catrina). Date fiind ura ce mocnea in sufletele baietiilor si vorbele rele raspandite despre ea in sat de Guica, Catrina isi revendica acum, tot mai insistent, un pogon de pamant vandut din lotul ei, in timpul foametei, dupa razboi, pentru salvarea copiilor, Moromete promitandu-i atunci ca va trece casa pe numele ei, dar nu se tinuse de cuvant. Tinand cont de numarul de pogoane pe care le detineau, familia Morometilor era una destul de instarita, doar ca Moromete nu facea comert cu cerealele asa ca nu castigau bani de pe urma acestora.Baietii il conving pe Moromete sa plece la munte cu cerealele, drum care nu este pentru el decat un alt prilej de contemplare si de reflectie asupra lumii ca spectacol: „ Descopereau toti, Cocosila, mama, fetele- pana si cei trei- ca tatal lor avea ciudatul dar de a vedea lucrurile care lor le scapau, pe care ei nu le vedeau”.
Primul semn al unjor vremuri grele pentru viitorul familiei lui Moromete a fost taierea salcamului, cu coroana lui mareata ce strajuia maret, din inaltimea lui, partea aceea a satului, fapt caruia scriitorul ii acorda semnificatii simbolice deosebite.
Vinderea salcamului este primul semn al declinului familiei lui Moromete, al zdruncinarii din temelii a pilonilor pe care se intemeia existenta sa: familia si pamantul. Destramarea armoniei interioare a personajului este indisolubil legata de imaginea dezechilibrului cosmic prin taierea salcamului, acesta fiind momentul in care incepe declinul.
Scena este dramatica, plina de grandoare, pregatita atent si motivata prin monologul interior al lui Moromete. Ca si alta data, de dimineata, cand zorile „ se albeau” si un cocos canta „prelung si insistent”, Moromete „se dezlipi de uluci si o lua spre spatele casei. Se opri printre firele inalte de porumb si ramase catva timp intre ele linistit si recules”. Grijile sale transpar si din gandurile si socotelile pe care si le face: „Domnule, ce discuta ei in parlament?!(...)Ce inseamna situatia asta?se supara el. Pai dumneata nu-ti dai seama ca toata omenirea sta cu ochii pe tine sa vada ce faci?!!!(...)<< Cat a fost anul trecut dublul de grau?!>> se informa. Apoi isi porunci:Ei, ia inmulteste doua sute de duble cu cincizeci...Scapi de daravela? Cinci mii ar fi rata la banca, plus dobanda, plus fonciirea pe doi ani. Nu mai ramane nimic, dar in fine!...<< Faci tu ceva la Bucuresti?>>intreba apoi pe cineva din gand. <<Bine, daca zzici tu, zic si eu ca tine, dar baga de seama!>>incheie el amenintator si se scula hotarat de pe talpici”.
Doborarea salcamului se desfasoara pe fondul grav al bocetului ce venea dinspre cimitir si „razbatea acum prin salcami atat de aproape incat se parea ca bocetele ies chiar din pamant”, sugerand parca o durere universala . Asemeni unei fiinte care vrea sa traiasca, salcamul se impotriveste. Scena este privita de sus, detaliile se aduna cu grija, gradual, motivand impotrivirea. „Trantirea” salcamului, se implineste ca un ritual, toate miscarile eroului sunt urmarite cu atentie: „incepu sa dea ocol salcamului, cautand un anumit loc unde sa inceapa a-l lovi. O clipa el mai ramase ganditor, apoi deodata ridica securea si-o infipse cu putere in coaja copacului. Din gat ii iesi un icnet adanc si lovitura tasni de la radacina copacului, se lovi de uluci si se intoarse indarat, facand sa rasune viroaga.(...) Amandoi incepura apoi sa loveasca tacuti si nu se oprira decat dupa un timp indelungat. In amandoua partile facusera in salcam cate o taietura adanca si alba. Incepura sa izbeasca din nou si aschiile sareau acum, mai marunte, uneori zbarnaind in aer. In curand ele inconjurara locul intr-o roata inalbita”.
Cuvintele sunt expresive, dau relief maretiei simbolice a salcamului, si apoi efectele taierii, cu grija dozate, subliniind tacerea de sfarsit de lume: din inaltimea lui, salcamul „ se clatina , se impotrivi, balansandu-se cateva clipe ca si cand n-ar fi vrut sa paraseasca cerul, apoi deodata porni spre pamant ca o vijelie; se prabusi si imbratisa gradina, cainii de prin imprejurimi incepura sa latre. Dupa aceea se facu tacere”.
Este clipa redesteptarii naturii, intr-o dimineata de primavara. Fapta implinita se dovedeste dramatica: „Catva timp cei doi ramasesera incremeniti uitandu-se la salcamul doborat, nestiid parca ce mai aveau de facut”. Scriitorul subliniaza importanta deosebita a salcamului frant: acesta facea parte din viata familiei Moromete, a naturii, a satului: „ Toata lumea cunostea acest salcam. Copiii se urcau in el in fiece primavara si-i mancau florile, iar in timpul iernii jucau mija, alegandu-l ca loc de intalnire. In timpul iernii, dandu-se cu saniuta, copiii alunecau si imbratisau tulpina salcamului, lipindu-si obrajii infierbantati de scoarta lui neagra si zgrunturoasa”.
Verbele sunt expresive, se foloseste perfectul simplu prin care se actualizeaza actiunea, umorul si ironia lui Moromete, prea suparat pentru a fi malitios, sunt de data asta amare si contribuie la realizarea unei a dintre cele mai importante scene din roman. La intrebarea lui Nila de ce taie salcamul, Moromete ii raspunde: „Asa ca sa se mire prostii(...) Vrei sa stii in ce fel sa se mire prostii? Sa se uite si sa se mire pana li s-o apleca”.
Salcamul, semn al stabilitatii si al trainiciei , martor si pastrator al multor manifestari ale vietii taranesti nescrise, prin moartea lui devine simbol. El anunta inceputul sfarsitului -; prabusirea satului si a familiei lui Moromete, moartea lui devenind o adevarata drama care marcheaza inceputul esecurilor si risipirea iluziilor lui Moromete: „ gradina, caii, Moromete insusi, aratau bicisnici”.Astfel , lumea Morometilor se desacralizeaza, arborele sacru, acel axis mundi care vegheaza la organizarea lumii, a microcosmosului rural si familial, facand legatura intre sacru si profan. Odata distrus, haosul se instaleaza treptat, fiindca, manat de necesitati, Moromete a renuntat la libertatea lui, pe care o va pierde in curand definitiv, desi nu in mod voit.
Alte destine, conturate prin cateva episoade epice semnificative care vorbesc despre viata satului, curg paralel, nu se intrepatrund cu destinul lui Moromete.
Inima adevarata a satului este poiana fierariei lui Iocan, asezata la o raspantie de uliti, locul de adunare al celor mai „destepti” oameni din sat, unde se citeste ziarul si se comenteaza politica, fapt care le da iluzia libertatii si a demnitatii lor.
Prin reconstruirea codului vietii taranesti, Marin Preda se apropie de Rebreanu. Scriitorul descrie centrul satului, care aduna: casa lui Aristide, primarul, care avea carciuma, moara cu valturi si presa de ule; cladirea cea mai impunatoare a comunei era banca populara care daduse faliment dupa ce aparuse legea conversiunii; casa parohiala, conacul fostei mosii cu numeroase dependinte, la care jinduia Aristide, biserica, scoala primara, casa notarului, a invatatorului Toderici, primaria, magazinul comercial, fieraria lui Iocan. Satul este infatisat cu toate categoriile sociale, cu relatiile dintre tarani, membrii ai unei colectivitati inchise, cu perspectiva raporturilor dintre tarani si autoritati, intre invatatori, intre sat si oras, intr-un plan mai amplu. Toate acestea sunt istorisite in ritmul indiferent al curgerii timpului, „foarte rabdator” atunci cu oamenii, urmarind aspecte stereotipe ale vietii traditionale.
Aspecte din viata colectivitatii satului traditional se constituie intr-o adevarata monografie a satului romanesc, arhetipuri mitice sunt prezente atat in primul volum cat si in al doilea: calusarii joaca in batatura casei lui Balosu; calusul tinea trei zile de Rusalii, toti „aveau clopotei la picioare, la ciomege si la fes, betelii si caftane rosii”; aldamasul pe care-l bea Moromete cu vecinul sau, Balosu, dupa vanzarea salcamului, parastasul, spalatul picioarelor de Rusalii, secerisul cu regulile lui, cina traditionala, cu masa joasa, rotunda, cu scaunele cat palma; corvoada premilitariei, scene din cancelaria scolii, intelectualitatea rurala, ceremonia sfarsitului de an scolar, cum trebuie sa se poarte o nevasta; paginile ce vorbesc despre moartea lui Moromete; izlazul, cu viata lui, unde se intalnesc copii si flacai cu cai si cu turme de oi aduse la pascut, sunt inregistrate si notatii legate de vietatile satului,de peisaj, toate acestea inscriindu-se in campul de interes al unei vieti spirituale adanci, milenare, cuprinse intr-o existenta cotidiana, alcatuind un cod al vietii taranesti.
Unul dintre cele mai ilustrative episoade care asigura o compozitie solida, o simetrie arhitectonica, pe langa cele mentionate deja, este secerisul. Secerisul este trait de intregul sat la fel, ceremonial mitic, specific colectivitatii arhaice, apartinand traditiei.
Volumul al doilea al Morometilor este alcatuit din cinci parti ( partea intaia- 23 capitole, partea a doua- 20, partea a treia- 22, a patra -; 12 si partea a cincea -; 13) si constituie un tot unitar cu primul volum, cartea continuand istoria familiei Moromete si a satului dupa razboi. In centrul romanului nu se mai afla de asta data satul traditional si nici Ilie Moromete, care ramane neclintit in lumea lui.Scriitorul se desprinde greu de eroul sau din primul volum, semnificativafiind in acest sens intrebarea cu care incepe romanul: „Cei care il dusmaneau sau stateau cu ochii pe el se potolira sau il uitara ca si cand l-ar fi iertat sau l-ar fi dispretuit . Ce putea sa insemne asta?”
Capitolele de inceput pregatesc intrarea in problematica noua a satului, profund implicat in prefaceri tragice. Vazut insa ca romanul esecului unei familii, el continua sa aiba in centrul sau pe Ilie Moromete, ca exponent al vechiului sat. El nu mai domina asezarea, ca alta data, ci numai un grup restrans de „fosti liberali”, privind schimbarile satului cu ironie, cu superioritatea celui care reprezenta traditia, dar si cu dureroasa neputinta. Alaturi de batranul Moromete se contureaza tot mai mult Niculae, fiul sau, dar fara stralucirea si complexitatea tatalui. Prin Niculae, romancierul semnaleaza schimbarile ce se produsesera cu Ilie Moromete, intrat intr-o zona de umbra, coplesit de evenimente: „ Cu tatal sau se intampla ceva. Nu se mai putea vorbi cu el, spuneai una si el asculta si ai fi zis ca intelegea, dar raspunsul lui venea din alta parte”.
Timpul istoric se pare ca repercuteaza asupra tuturor. Aflam, din primele pagini, ca pana si Guica suferise schimbari: „ arata tacuta, nu i se mai auzea deloc gura prin fata casei”, muri parasita in bordeiul ei si fu dusa la cimitir de Parizianu.Niculae nu se mai ducea la scoala, desi Catrina vanduse si ea un pogon din pamantul ei, totul se opri cand trebuia sa treaca pe al patrulea an. Moromete ii spuse ca s-a terminat cu „ studiile”, sa stea acasa si „sa puna mana pe sapa, ca n-avea nici un beneficiu” de pe urma invataturii fiului.
Ilie Moromete devenise deodata intreprinzator, tot timpul umbla cu caruta si cu caii de la munte la balta, cu altii mai tineri, cu saniile incarcate cu porumb gata sa plece sa le vanda „in creierul Carpatilor”, la mocani. Se intorceau „ cu purcei mici pe care ii vindeau in sat, cu sita de invelit acoperisurile si cu butoaie cu tuica”. Cuvantul folosit de el acum era beneficiu, in loc de castig.
Baietii de la Bucuresti trimit acasa scrisori cu amanunte despre viata lor. Paraschiv nu mai lucra la ucebe, trecuse la setebe si era sudor autogen, Nila era portar la bloc, iar Achim era singurul care reusise in comert, el tinand un „ Consum alimentar”.
In ultimul am Moromete cumparase un pogon de pamant si se spunea ca mai avea bani de unul, deci se refacuse economic. Dupa primirea scrisorii, el pleca cu baiatul lui Parizianu la Bucuresti si-si cauta feciorii, carora le propune sa se intoarca acasa, pentru ca „ nu face sa traiesti printre oameni straini care nu te cunosc de cand erai mic, cum te cunosc cei din satul tau si te jucai prin tarana cu ei...”Aceasta este ultima incercare , disperata si nereusita a lui Moromete de a-si aduce baietii acasa, izvorata din dragostea lui dureroasa pentru copii, din amaraciunea provocata de casa lui risipita, familia, unitatea ei fiind sensul vietii sale.La refuzul copiilor sai cuvintele lui Moromete sunt scurte si hotarate: „Mi-am luat mana de pe voi. Mana mea asupra voastra nu mai exista”.
Dizolvarea familiei continua prin moartea lui Nila in lupta de la Cotul Donului, Paraschiv va sfarsi lent de o boala de piept, muncind sa-si ridice o casa, numai achim se va descurca.Catrina il paraseste, la batranete, acuzandu-l pe Moromete ca nu l-a lasat pe Niculae mai departe la scoala si ca nu are grija de cele doua fete, Tita si Ilinca. Moromete ramane doar cu fata cea mica, Ilinca, si cu noii sai prieteni. Pentru o vreme ii revine placerea de a medita, chiar de a discuta politica, de a ironiza, intalnindu-se cu fostii liberali in pridvorul casei, momente lipsite de farmecul intalnirilor din poiana lui Iocan, cu toate ca, incet, „ ca dintr-o boala”, Moromete isi revenise.Arata iarasi senin si se uita ceasuri intregi pe drum, exact „ ca pe vremuri”.
Tehnica epica a celui de al doilea volum se modifica, astfel evenimentele sunt selectionate, naratiunea cunoaste retrospective si omisiuni de fapte. Unele episoade nareaza intamplari erotice ale lui Niculae( intalnirile cu ileana lui costica Rosu, cu Marioara lui Adam Fantana), vizitele pe care i le face Ilie Moromete cumnatei sale, Fica, sora nevestei lui dintai, accidentul lui Sandu, cumnatul lui Niculae, proaspat casatorit cu Tita.
Conflictul dintre Moromete si fii sai trece in al doilea plan, problemele colectivitatii rurale trecand pe primul plan.Problema strangerii cotelor si predarea lor catre stat, a infiintarii formelor colective de munca aduce si o alta lume, probleme politice noi, realitati pe care satul le traieste.
Niculae e provocat mereu de Ilie Moromete la discutii, prinvind innoirile satului, dimineata asezandu-se langa patul fiului, ca un copil cuminte, astepta sa se trezeasca, sa vorbeasca si sa mai afle... Dar Niculae vorbeste o limba „noua”, pe care Moromete o asculta, o intelege sau nu: despre „umanism”, despre „noua religie”, despre cautarea „eului” sau, despre satul „vechi”si intentia lui de a face unul „nou”. Logica lui Moromete si scepticismul sau se confrunta cu perspectiva deformata, dogmatica a lui Nicolae. Dialogul tata-fiu nu este posibil in realitate, ci are loc in monologurile interioare(pentru batranul Moromete) si in vis (pentru Niculae ). Intrebarile lui Moromete ilustreaza confruntarea intre doua moduri de a concepe viata, pentru ca, justifica batranul, dupa ce s-a terminat razboiul, pe Niculae „il prinsese vantul asta...”. Discutiile interminabile dintre ei arata o minte lucida si bun simt: „Pai , cum domnule, sa suprimi dumneata comertul liber?!” izbucnea Moromete, cand Niculae inca dormea, sau : „ cum sa guvernezi fara opozitie?”, „ cum sa dai porumbul de bunavoie statului, asta ar fi culmea! Sa vina ei, sa vedem o sa-l ia cu forta?(...) Si au venit, dar in anul urmator...”.
Una din paginile cele mai relevante pentru gandirea lui Moromete, dar si pentru capacitatea de adancire psihologica, se afla in partea a patra.Este scena ploii(devenita antologica)cand Moromete o luase spre gradina, udat pana la piele de picaturi „ ce se uneau si formau mari gramezi de lichid care inecau totul, si sfasiau cerul”.
La cei saizeci de ani ai sai, Moromete se afla inca sub socul razvratirii celor trei fii ai sai si a certei dintre cele doua fete- Tita si Ilinca -; pentru pamantul pe care-l doreau de zestre; Niculae intrase in munca de partid, iar Catrina plecase de acasa.Toate acestea ii reveneau acum in minte sub potopul care se declansase. Sub ploaia torentiala, drama lui Moromete capata dimensiuni cosmice. Ploaia ii da vigoarea de alta data, puterea de a-si analiza in liniste gandurile, rostul vietii lui de pana atunci, legaturile lui cu oamenii, dar mai ales cu ai sai( cu copiii, in special cu Paraschiv, Nila si Achim), copiii fiind principalul element care asigura unitatea si stabilitatea familiei, Moromete reprezentand sublimarea ideii de tata, dupa parerea lui Al. Piru.
Analiza interioara da forta si maretie personajului- asistam de fapt la un dialog interior( nu se stie cu cine vorbea, „ s-ar fi zis ca vorbea mai departe feciorilor, lui Nila care nu mai era, sau lui Achim... Dar ciu se adresa el acum?”), care devine monolog interior. Jocul gandurilor lui Moromete, logica lui stransa indica o personalitate puternica, distincta, pentru care libertatea individuala, dreptul sau la linistea interioara si simtul proprietatii trebuie sa existe mai presus de orice, pentru ca „ daca o sa ajungi sa nu mai ai nici casa ta, o sa fie vai de capul tau(...) fiindca tu aci mai bine ca nimeni altul poti sa te aranesti si sa ai grija de vita si de casa, in timp ce pe mainile altuia o sa alergi ca un nenorocit cu caciula in mana pentru orice fleac(...). Si o sa ti se para ca ti se face o mare cinste daca o sa primesti cu chiu cu vai, ceea ce ti se cuvine, adica rodul muncii tale...”Pentru ca in conceptia lui Moromete, omul este dator pana in ultima clipa „ sa tina la rostul lui, chit ca rostul asta cine stie ce s-o alege de el!”.
Monologul sau interior arata efortul permenent al lui Moromete de a intelege lumea, schimbarile atat de violente in viata satului. Vorbind nu se stie cu cine, el intreaba, analizeaza, raspunde. Moromete isi suceste pe toate partile framantarile proprii legate de soarta taranilor, concluzionand cu amaraciune amestecata cu mila: „ ce-o sa mananci, ma tampitule”. Aparandu-si libertatea interioara, principiile modului sau de viata traditional, Moromete polemizeaza cu „noua religie” a lui Niculae, nezdruncinat in convingerile sale: „ Ca vii tu si-mi spui ca noi suntem ultimii tarani de pe lume si ca trebuie sa disparem... Si de ce crezi ca n-ai fi tu ultimul prost de pe lume si ca mai degraba tu ar trebui sa dispari, nu eu?...” Gandurile se intorc apoi spre viata sa: „ tot am facut ceva, am crescut sase copii si le-am tinut pamantul pana in momentul de fata -; ca n-au vrut sa-l munceasca.” Asociatiile de idei, discontinuitatea gandurilor, memoria involuntara largesc cadrul meditatiei si asigura caracterul complex al acesteia.
Prozatorul multiplica unghiurile narative: autorul, monologul personajului, stilul indirect liber. Hotararea indarjita cu care sapa, grija pentru a salva de ploaie niste biete paie ascund de fapt zdruncinarea intregii sale fiinte din launtrul ei. Este singur si sfasiat, cu sufletul pustiit, coplesit de o realitate vicleana si nemiloasa, care ii este straina si pe care o respinge. Dar ploaia ii regenereaza fortele interioare. Privind la santul facut in ploaie, Moromete ramane in contemplare: „ Apa se scurgea la vale cantand si ddddddde sus continua sa toarne fara oprire. Moromete ridica fruntea si se uita si ceea ce vazu il facu sa-si dea palaria pe ceafa de admiratie...” Desprins de toate, Moromete „ parca nici n-auzea si zadarnic fata se apropie si il trase de mana din ploaie”.
Nimic nu-l mai clinteste pe Ilie Moromete din lumea lui, a satului arhaic. Dar el nu mai e implicat, ci priveste indiferent la ceea ce se intampla in jur. Autoritatea lui scade, oamenii nu-l mai asculta ca altadata: „il vezi cum ii ia altul vorba din gura, fara nici un respect si el lasa fruntea in jos, si nu zice nimic”. Nici Niculae nu-l intelege, condamnandu-i fara mila, trufia: „crede ca el ( Moromete) e centrul universuluisi cum le aranja el, asa e bine, toata lumea trebuie sa-l asculte”.
Volumul al doilea este „cartea insingurarii batranului sef al clanului si cartea mortii sale”( Cornel Ungureanu). Marea infrangere a lui Ilie Moromete este insingurarea, dar mai ales instrainarea de sine insusi, criza sa atingand dimensiuni tragice.
Alte episoade epice se poresc asupra masinatiilor folosite in lupta pentru interese economice sau politice. Destituit din functia de activist, Niculae isi va continua studiile si va ajunge inginer horticultor.Ultimele capitole ale cartii nareaza moartea lui Ilie Moromete ajuns la aproape 80 de ani. Chipul batranului, aureolat de lumina, este conturat prin relatarea Ilincai. Imputinat la trup, avea slabiciunea de a rataci in nestire, cu ciomagul in mana, pe langa garduri, pe camp. Ultima oara a fost adus de un nepot cu roaba acasa. Cazut la pat, prin vorbele adresate doctorului, el exprima crezul vietii sale, in care a ramas neclintit: „ Domnule,...eu totdeauna am dus o viata independenta”.Prin aceasta valoare morala, Moromete este un invingator, lucru de care este constient.
Tehnica narativa a romanului se apropie de cea a prozatorilor moderni ai sec xx, in care fluxul epic da senzatia coplesitoare de viata. In prezentarea faptelor o importanta deosebita o are tehnica detaliuluisemnificativ, prezent in toate scenele cu valoare simbolica din roman, care evidentiaza vocatia epica a autorului. Stilul lui Preda se caracterizeaza prin oralitatea pusa in evidenta de imbinarea perfecta a exprimarii directe cu cea indirecta si indirect libera, ceea ce asigura o mai mare fluenta exprimarii si o mai buna posibilitate de a exprimaexact gandurile si trairile protagonistilor. Interesant este si faptul ca naratorul se identifica oarecum cu eroii sai, in sensul ca, desi el nareaza intamplarile, acestea sunt prezentate ca si cum ar fi povestite de cei care participa la ele. De asemenea oralitatea este sustinuta de folosirea unor apelative specifice vorbirii populare si regionale ( „fa”, „ ba”), a unor interjectii, imprecatii, inserarea in text a unor civinte, expresii si propozitii incidente, a unor dezacorduri.
Se remarca o extraordinara abilitate a lui Preda in alternarea timpurilor verbale, care amplifica perspectiva narativa si viziunea scenica. De obicei prozatorul utilizeaza mai mult ca perfectul pentru a atrage atentia asupra unui fapt cu consecintepentru constructia romanului, pentru ca apoi sa recurga la imperfect pentru nararea unor evenimente, fapte, gesturi.
Romanul „ Morometii” este unul realist, caruia stilul anticalofil, asemenea stilului prozatorilor interbelici, ii confera precizie, concizie si claritate.Prozatorul prin toata opera sa a cultivat o literatura inspirata din realitatile contemporane, abordand teme morale sau existentiale intr-un stil epic de mare densitate, care a asezat proza romaneasca pe terenul solid al observatiei psihologice.
„ Prin <<Morometii>>, Marin Preda dovedeste ca taranimea nu e stapanita, cum se credea, doar de instinct, ca, dimpotriva, e capabila de reactii sufletesti nebanuite”.( Al. Piru)