x3n1ng
1. MISCAREA IDEOLOGICA
In epoca de dupa razboi, procesul de emancipare a coceptului estetic din simbioza „culturalului“, sub cele doua forme ale etnicu lui si eticului, dezlantuit cu atata violenta la inceputul veacului este pe cale de a se desavarsi in constiinta artistica a scriitorilor.
Daca sub forma lui agresiva si exclusiva samanatorismul ca si popo ranismul au devenit inactuale, nu inseamna insa ca spiritul ce le insufletea nu traieste si azi sub alte forme potrivite momentului istoric. In definitiv, cele doua forte prezente in orice literatura si in orice epoca, spiritul creator de innoire si spiritul de conservare, dainuiesc, cum era si natural, si se grupeaza in jurul a doua miscari si a doua reviste principale, Gandirea si Sburatorul, sub numele de traditionalism si modernism, de care ramane sa ne ocupam.
Gandirea. Gandirea a aparut in mai 1921, sub directia lui Cezar
Petrescu si I. Cucu; desi clujeana, ea a grupat mai mult forte din regat si nu a avut o directie precisa. Numai dupa stramutarea ei la Bucuresti si dupa trecerea sub conducerea poetului si teologu lui Nichifor Crainic, ea a devenit un organ de lupta si de atitu dine literara. In amandoua formele, ea a fost si continua sa fie si azi o revista ingrijita, din toate punctele de vedere, care, mai ales in inceputurile ei, fara sa selecteze talente tinere si sa le dea o circulatie, poate ca n-a avut un critic cu autoritate, a strans in jur un grup de scriitori de talent (Nichifor Crainic, I. Pillat, Gib
Mihaescu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, V. Voiculescu, Em. Bucuta,
Matei Caragiale, Tudor Vianu etc.). Sub raportul tehnic si chiar al literaturii publicate se poate, asadar, vedea in Gandirea una din cele mai bune reviste de dupa razboi. I-a lipsit doar meritul esential al pregatirii noii generatii literare...
Alte reviste traditionaliste. N-au lipsit, fireste, si alte publicatii in linia asa-zis traditionalista, mai cu seama in provincie, unde

„traditionalismul“ sau „culturalismul“ infloreste si azi. Vom cita cateva din ele, aparute sau reaparute dupa razboi:
Junimea literara reapare la 1923; Junimea Moldovei de nord apare la 1919; Lamura apare in octombrie 1919; Gandul nostru porneste in dec. 1912 la Iasi; Nazuinta din Craiova, in aprilie 1922;
Datina din Severin, 1923; Flamura lui Marcel Romanescu apare la Craiova, 1926; Fat-Frumos al lui Leca Morariu, Suceava, 1926;
Darul vremei, Cluj, febr. 1930 etc., etc.
2. CRITICA TRADITIONALISTA
Nichifor Crainic. Nichifor Crainic se reclama de la Samanatorul
„in ordinea traditionalismului autohton“. „Literatura samana torista, scria el, a infatisat un om al pamantului, un om al instinc tului teluric, fiindca doctrina care o insufletea era fascinanta de un ideal politic determinat. Afara de aceasta, realizarea autoh tonismului samanatorist e unilaterala, intrucat s-a manifestat nu mai in ordinea literara. Noi voim sa-i dam o amploare prin nazuinta de a imbratisa toate ramurile creatoare ale spiritului romanesc... De aceea omul samanatorist e omul pamantului si omul naturii. Sensul acestei literaturi e local, cu cat e mai aproape de pamant si subordonat ideii politice... Pe pamantul pe care am invatat sa-l iubim din Samanatorul, noi vedem arcuindu-se covil tirul de azur al bisericii ortodoxe. Noi vedem substanta acestei biserici amestecata pretutindeni cu substanta etnica. Pentru noi si pentru cei care vor veni dupa noi, sensul istoriei noastre si al vietii si artei populare ramane pecetluit, daca nu tinem seama de factorul crestin. El e traditie eterna a Spiritului care, in ordine omeneasca, se suprapune traditiei autohtone“. Iar mai departe, in alte articole1, Nichifor Crainic sustine ca, avand in trecutul nos tru o epoca de glorie si de expansiune ortodoxa, trebuie sa practicam si astazi acest imperialism ortodox printre popoarele balcanice, in numele evangheliei si al banului darnic risipit. Pusa astfel, problema nu intra in cadrele discutiei noastre pur literare; alti publicisti traditionalisti au stramutat-o totusi si pe terenul lite rar. „Arta popoarelor ortodoxe, declara unul dintr-insii2, este lite ratura... Faptul ca Romania, de un secol, face numai literatura, trecand pe planul al doilea celelalte arte, nu este o intamplare: e fenomenul artistic trecut prin sufletul poporului ortodox. Litera tura este, la noi, ortodocsii, un reflex artistic al Logosului mistic, incarnarea verbului in arta, de pe urma practicii milenare a
«Cuvantului» in cele religioase“.
Bucurosi sa admiram aceasta literatura iesita din logosul mis tic, ii constatam inexistenta; insusi autorul se multumeste doar cu afirmatia ca „traditia carturareasca religioasa si-a gasit expre sia artistica in Gala Galaction“ — adica putin pentru un popor ortodox, a carui arta se reduce numai la literatura.
E drept ca in urma unei miscari publicistice destul de intense in jurul misticismului ortodox, intretinuta de Gandirea, Cuvantul,
Calendarul, fara a mai vorbi de publicatii in felul Logos-ului lui
Nae Ionescu, — cativa dintre poetii Gandirii (Ion Pillat, Nichifor
Crainic, V. Voiculescu etc.) au inceput sa vada ingeri, azi disparuti.
Literatura romaneasca — ca si sufletul romanesc — nu se recu noaste in acest misticism.
Nimeni nu poate fi impotriva cercetarii istorice a tuturor forme lor de cultura autohtona; incercarile de a studia folclorul poetic sau muzical, elementele specifice in pictura sau arhitectura romaneasca si chiar in cugetarea filozofica sunt, asadar, pretioase,
1 Nichifor Crainic, Puncte cardinale in haos, Parsifal.
2 Radu Dragnea, Mihail Kogalniceanu, ed. II, p. 238. cat timp sunt limitate la o modesta realitate, fara a fi supravalo rificate prin actiunea unui misticism national de ordin carturaresc, pe care, in dauna ei, cultura noastra l-a mai cunoscut sub diferite forme in cursul ultimei sute de ani...
Pentru ca discutia asupra celorlalte aspecte culturale nu intra in cadrul cartii de fata, ne vom opri numai la literatura. Se poate spune, in deplina sinceritate a constiintei, ca avem o traditie litera ra romaneasca? Se poate cere ca scriitorii contemporani sa se inspi re din Cazania lui Varlaam sau din Psaltirea lui Dosoftei, din croni ca lui Ureche sau din stihurile lui Miron Costin? Se poate impune poeziei romane de a se mentine in cadrul doinelor si horelor popu lare? Nimeni nu a sustinut acest lucru. Literatura noastra esteti ca nu incepe decat odata cu veacul al XIX-lea, asa ca, din lipsa unei traditii seculare si a unei epoci clasice, nu putem avea un traditionalism teoretic in sens strict stiintific, ci un conformism etnic, adica o actiune in spiritul rasei. In acest sens de conformism, in literatura, el este rezultatul fatal si al psihologiei individuale, integrate in parte in psihologia colectiva, si al materialului lingvis tic ce nu poate fi prelucrat decat dupa legile latente ale geniului rasei. Neputand fi un traditionalism stiintific si nevoind sa se re semneze la conformism, traditionalismul nostru sustinut de diferite miscari nationaliste se pune cu totul pe alte temeiuri: la baza vietii noastre nationale se afla conflictul provocat de lipsa de sincronism dintre prefacerea revolutionara a institutiilor si a conditiilor de viata sociala si prefacerea inceata si evolutiva a sufletului roma nesc. Desi forma vietii sociale evolueaza spre burghezie, structura literaturii, ca si a limbii noastre, in parte, a ramas inca rurala, si, intr-o masura oarecare, nici nu putea fi altfel: sufletul agrar al poporului roman nu s-a realizat prin Creanga si Cosbuc din indemnul unei ideologii a momentului, ci prin insasi structura lor sufleteasca de scriitori iesiti si crescuti din sanul poporului. Proble ma nu se pune, deci, pentru acesti scriitori rurali, care nu puteau sa descrie si sa cante decat ceea ce cunosteau mai bine; proble ma nu consta nici chiar in faptul ca intr-o epoca de prefacere eco nomica si politica si prin reprezentantii ei cei mai caracteristici, literatura n-a mers in sensul dezvoltarii istorice a formelor sociale, intrucat formele merg mult mai repede decat fondul. Problema incepe numai din momentul producerii unei adevarate ideologii cu caracter de misticism, care a incercat si incearca inca sa stavileasca liberul mers al dezvoltarii sociale...
Traditionalismul miscarilor noastre literare nu inseamna, deci, nici traditionalism stiintific, nici conformism — ci mentinerea ideologiei literare in cadrele vechiului regim agrar, legat de pamant si de viata rurala, adica o manifestare reactionara a spiri tului ce nu vrea sa se adapteze formelor noi de viata sociala. Pe cand societatea noastra s-a dezvoltat in sensul diferentierii si, deci, a evolutiei, prin creatia unei paturi orasenesti si a unei burghezii nationale cu caractere de omogenitate etnica, ideologia noastra si, in mod si mai firesc, literatura a procedat invers prin negatia evidentei, de aici misticismul taranesc al mai tuturor curentelor culturale din ultima jumatate de veac: taranul a fost privit ca sin gura realitate economica, sociala, a poporului roman. De aici nationalismul istoric al lui Eminescu, rezolvat, pentru prezent, in misticism taranesc; de aici „taranismul“ samanatorist marturisit reactionar si poporanismul „democrat“ al Vietii romanesti; de aici teoria literaturii „ce vine si se duce la popor“, si nationalizarea literaturii prin poezia populara; de aici teoria slava a „datoriei“ intelectualilor catre popor si obligatia scriitorilor de a iesi din popor sau de a fi crescuti in sanul lui; de aici teoria „specificului national“ ca o dovada neindoioasa de talent; de aici ura impotri va tuturor curentelor noi literare si combaterea modernismului, sub cuvant ca ar fi lipsit de „realitati nationale“ sau ca a produs o literatura de imitatie, desi literatura noastra romantica a fost mult mai imitativa; de aici teoria unei taranimi, singura pastratoare a virtutilor rasei sau chiar a oricaror virtuti, deci ura impotriva orasenimii, care nu e decat un conglomerat de rase diferite, cu defecte si fara insusiri, si, prin urmare, ura impotriva literaturii urbane; de aici intoarcerea spre ortodoxie a Gandirii.