Vasile Voiculescu i3n21nu
S-a straduit natura ca omul sa nu-i scape;
Iubirea il urcase deasupra ei prea tare,
Si-a-nmormantat-o-n carne... Din fundul oarbei groape
Eterna radacina spre ceruri da lastare.
Din sumbra putrejune cu viermii laolalta
A mea-=i umfla to\i bulbii cu patimi de ru=ine...
Dar adia=i deodata tu, primavara-nalta,
Si izbucni, suava, in chip de crin, spre tine.
La dulcea-\i alchimie gunoiul se supune,
Sub parul tau de soare, =i-albastrul ochi deschis
Se prefacu-n mireasma spurcata stricaciune.
Tot ce fu somn =i bezna-i acum azur =i vis,
Si-n slujba ta stau puse-n genunchi — sa nu le cru\i —
Puternicele-mi vi\ii intoarse in virtu\i... miercuri, martie
Prin pacatul originar, Natura sau Providen\a a „inmorman tat“ Iubirea in „carne“, a incatu=at-o in teluric, din teama ca
Omul sa nu fie pe masura ei. Din adancimi, „din fundul oarbei groape“, din intunecata „putrejune“, vecina cu „viermii“, radacina
„eterna“ a Iubirii „da lastare“ inspre „ceruri“. Impetuo=ii „bulbi“
incarca\i de „patimi de ru=ine“ s-au transformat, „zbucnind, suav, in chip de crin“, la adierea „Ei“ (sau a „Lui“), „primavara nalta“. Alchimia „Ei“ (sau a „Lui“) „dulce” transforma „gunoiul“
=i „spurcata stricaciune“ se preface in „mireasma“, „Sub parul tau de soare, =i-albastrul ochi deschis“. Iubirea cea mare purifica, somnul greu =i „beznele“ devin „azur =i vis“, viciile, cat de grele, sunt „intoarse in virtu\i“.
Aceasta-i, exprimata cu cuvintele noastre (fatal prozaice) spre a ne putea apropia cat de cat de sensul sonetului , ideea poetica din versurile citate. Este o idee poetica veche de tot, cel pu\in cat lirica erotica a lui Dante =i Petrarca, cat filozofia platoniciana renascentista, deloc lipsita de un fir senzualist cat de mic, trecuta fiind o data =i prin romanul cavaleresc medi eval de tip Tristan =i Isolda.

Ea a cristalizat cel mal bine in extraordinarele sonete shakespeariene. Acolo insa, in cele de Sonnets, publicate
in de catre Thomas Thorpe, la Londra, fara aprobarea autorului, drama triunghiului erotic (frumosul tanar blond, contele de Southampton — „doamna cea bruna“, Emilia Bassano
— Shakespeare) este extrem de vie, reala. Poetul i=i canta durerea de a fi in=elat de prietenul lui cel mai de pre\, de a fi in=elat cu cruzime, in acela=i timp, de o femeie pe care nu =tia daca mai mult o iube=te sau mai mult o ura=te, Ura =i Iubirea fiind cele doua extreme intre care pendula tragic sufletul lui. Impurita\ile erau multe in desfa=urarea acestui „roman“, concentrat intr-un extras liric, cu nimic mai prejos decat oricare dintre operele dramatice ale marelui englez. Si nu o data Shakespeare se arata pe deplin con=tient ca prin arta lui — atat de mare incat depa=e=te cu mult grani\ele Binelui =i ale Raului pamantesc — a eternizat Iubirea: „Nici marmuri, nici sculpturi de aur grele/
Nu vor trai cat mandrele-mi poeme,/ Iar tu vei straluci mai viu
in ele/ Decat intr-un granit mancat de vreme“* i Not marble, not the gilded monuments,/ Of Princes shall out-live this powerfull rime,/ But you shall shine more bright in these con tents/ Then unswept stone, besmear’d with sluttish time“ ();
„Si vei trai prin harul penei mele,/ Oriunde-s guri =i-i rasuflare n ele“ i You still shall live (such vertue hath my Pen)/ Where breath most breaths, even in the mouths of men etc.*
Este foarte pu\in probabil ca in cazul lui V. Voiculescu
(cercetari biografice in acest sens nu s-au facut), sa fie la mijloc un fapt de via\a similar celui shakespearian. La poetul roman, om al secolului XX, iubitor patima= al Frumoasei din vis, „fara trup, nici sange“, Poezia, impulsul creator este pe de-a-ntregul spiritualist. Pur =i simplu, citind pe Shakespeare a sim\it ca poetul renascentist nu a dus pana la capat spiritualizarea Iubirii,
indraznind (superb curaj!) sa o faca insu=i, adaugand cele inca de sonete proprii.
Din acest punct de vedere am putea, pe langa sonetul , sa le citam pe toate. Mai mult decat cele „originare“, shakespearienele, sonetele lui V. Voiculescu se cer citite toate, nefragmentar catu=i de pu\in, piesele completandu-se organic unele pe altele in chipul cel mai firesc.
O alta trasatura comuna celor doi poe\i este lipsa de grija cat prive=te innoirile luate in sine. Voiculescu pastreaza formele prozodice ale sonetului englez clasic, a=a cum le-au practicat
in epoca elisabetana, in principal, Sidney, Spencer =i formidabilul sau model, Shakespeare: versuri cu rime incruci=ate =i alte doua (uneori in chip de concluzie) finale, deta=ate, cu rima
imperecheata.
In fond, Iubirea pura — =i la un poet, =i la celalalt — se identifica cu Arta suprema, cu Poezia, cantare\ul poate face abstrac\ie de materialitatea obiectului sau ini\ial. Sonetul CCXXIX () este un pandant revelator al celui pe care l-am comentat mai sus:
Nu-\i spun nici un adio: cum n-ai mai exista...
Ramai doar coaja celei pe care-o iau cu mine...
Ti-am supt adanc esen\a =i te-am golit de tine...
Plec numai cu splendoarea =i frumuse\ea ta;
Las ochii, fal=i luceferi, =i iau privirea draga,
Las buze reci de idoli =i iau sarutul lor,
Uit sanii, duc caldura =i forma lor intreaga,
Fur neagra avalan=a de par cand se dezleaga,
Din trup imbra\i=area de vrej ame\itor...
Zvarl inima stricata, ce-\i =chioapata alene,
Cu scopuri nepatrunse \esute-n lingu=iri
— Cand prefacute lacrimi, cand rasete viclene —
Capcana-n chip de suflet ascunsa-n amagiri...
Cu tot ce-am strans din tine curat ca Prometeu,
Am sa te-alcatui altfel, dar suflet i\i dau eu. luni, decembrie
Ceea ce pune pe ganduri cu atat mai mult cu cat am interpretat in direc\ie strict spiritualista Sonetele este existen\a
in scrisul lui V. Voiculescu a unui senzualism erotic indeajuns de abundent, acut in anumite momente, aparent in contradic\ie cu blanda lui religiozitate cre=tina. Am zis „aparent“, pentru ca, daca stam sa ne gandim bine, Biblia insa=i con\ine, o =tim cu to\ii, celebra Cantare a cantarilor, cel mai senzual =i erotic text din cate cunoa=tem. Poezie de cea mai pura esen\a, totodata!
(Daca, se in\elege, posedam rafinamentul =i cultura necesara
— trebuie sa facem totu=i aceasta remarca, date fiind moravurile
intre care traim! — de a deosebi intre poezia senzualismului erotic =i ur`ta, respingatoarea pornografie.) Se cunoa=te de asemeni, de la Boccaccio pana la Arghezi, contrastul frumos poetic dintre ascetismul religios =i iubirea dintre barbat =i femeie, iubirea carnala, iubirea cu... pacat.
V. Voiculescu a in\eles adanc cea dintai lege a naturii, cantata, la noi, mai intai de I. Budai-Deleanu, =i a scris poezii dintre cele mai frumoase pe aceasta tema. Iata, spre exemplu, acest
Cantec de dezbracare:
Ca\i ingeri de matase ai de paza?
Cand zboara-n laturi fragedul lor stol,
Ies sani =i bra\e, raza dupa raza,
Din vistieria trupului, domol.
Mai lin ca a=trii coapse-mpacate
Rotunde legi scriu, boiul cand i\i culci,
Cum vii din carne =i din eternitate
Intreaga, miez de adevaruri dulci.
Deschei o stea =i norii despresoara
Cerescul pantec, cald, cu arcuiri,
Lacteea cale a pulpelor coboara
Spre zodiile gleznelor sub\iri.
Stihia-\i pura, alba se arata:
Calc nor =i ingeri, goala li te rump,
Lung sa-\i sarut =i sa cuprind deodata
Tot adevarul trupului tau scump.
Piesa face parte din culegerea Urcu= (), ca =i Fata din dafin, din care mai citam aceste doua strofe:
Te dezgolesc =i-n bra\e i\i strang rotunda noapte,
Lumina carnii pipai cu degete de orb
Si mana, ospatata cu sani, culege =oapte,
Tot trupul cu migala de mangaieri sa-\i sorb.
Lucizi, genunchii candizi mai staruie-n rascoala,
Descui blandul lor lacat cu chei de dezmierdari,
Minunea jafuita sa nu ramaie goala,
Te-acopar cu horbota de sarutari.
Am mai putea reproduce =i alte multe strofe similare deoarece cu poezia lui Voiculescu (pictorul in cuvinte) ne aflam
in preajma marilor mae=tri ai plasticii interbelice, neintrecu\i de nimeni pana acum, faimo=i =i in plan mondial. Mai citam din Bacanta dansand (Destin, ):
Incepe sa culeaga vazduhul cu piciorul,
Lumina intre pulpe deschide ochii vii:
In alba colivie a coapselor mladii,
O neagra porumbi\a se zbate =i-=i ia zborul.
=i din culegerea cu =ase ani mai incoace, Intrezariri (), din bucata Te inal\:
Te inal\ din carne, frumuse\e pura;
Te desprind din coapse moi, desavar=ire;
Viu sose=te la mine dincolo de fire,
Zambet al veciei sprijinit pe-o gura.
…………………………………
Pe femeia goala altoiesc zei\a,
Mangai lung tiparul formelor eterne...
Dar o tresarire mi-a trezit ar=i\a
Si-ncovoi grumazul visului in perne.
Am putea cita, daca ne-ar permite spa\iul, =i din Povestiri, din incarcata de erotism Sezon mort, de exemplu, sau =i din mai =ocantele pagini din Ispitirile parintelui Evtichie, toate foarte... picturale, adevarat co=mar breughelian la un Sfant
Antonie inchipuit de V. Voiculescu.
Numai ca, pretutindeni — desigur, mai mult decat in
„primitiva“, „naiva“ Cantare a cantarilor biblica — , poezia erotica a carnii, oricat de frumoasa, e vazuta de V. Voiculescu sub specie aeternitatis, vremelnica floare suava inlan\uita in lut, cum citim in Trupul, cetate a timpului (Urcu=, ):
Demoni prin=i in zavoarele spermii
Trantite-ntr-o noapte fara de veste,
Striga: „dincolo aburi, dincoace viermii“.
Dar sufletul sfant descul\ trece lin peste.
Dar chiar =i in Ultimele sonete... — caci, pentru a le in\elege mai bine sensul, deja aratat, am facut acest scurt excurs in specificul eroticii voiculesciene — acuitatea senzoriala e prezenta la tot pasul, intr-un contrast mai strans totu=i cu spiritualul pe care vine sa-l poten\eze: poetul a=teapta de la iubire „un farmec mai sus ca o izbanda,/ Nu bruta-ncoronare a sangelui aprins“
(CLVI); „Ma-nfa\i=ez cu duhul, nu te sarut pe gura,/ Plecat ca peste-o floare, te rup =i te respir ...“ (CLVIII); „Din spulberul iubirii atat doar mai pot strange,/ Sa-mi fac un =treang, eu singur, cu fragedele-\i rochii“ (CLXIII); „Acolo, sus, pacatul n ajunge nici ca gand,/ =i vi\iul nu suie nici in inchipuire“ (CLSXII);
„Sunt psalmii mei de taina o ruga necurmata,/ In ei am pus
Iubirea langa Eternitate“ (CLXXVI); „Cat mi-e=ti de drag atuncea!
Cum i\i iubesc minciuna!/ Intreg te afli-acolo, tu cel adevarat,/
Tu candid plin de vi\ii, amestecand intruna/ Pacatul ce luce=te ca aurul curat...“ (CLXXXI); „Eterna Arta, suverana Moarte.../
Azi, fericite, ele nu mai s`nt/ Farami\ate-n lume =i razle\e:/
Din cer, din iad, de pe intreg pamant/ S-au strans in geniala-\i frumuse\e./ Cand \in la piept faptura-\i luminata,/ Le-mbra\i=ez pe catetrele-odata...“ (CLXXXII); „De-atunci ma zbat =i suflu, vapaia sa-i sporesc,/ Sa ardem impreuna de-acela=i foc ceresc“
(CXVIII) etc.
Gandul platonician se identifica, la Voiculescu, cu concep\ia adamica, biblica. Mai inainte de a fi scris Ultimele sonete..., canta
Androginul (titlul unei poezii din culegerea Intrezariri, tiparita in
), succedaneu de altminteri (sau poate antecesor) al ingerilor:
Tin cumpana-ntre suflet =i-ntre carne.
Drept cheza=ie limpede-a puterii
Ca patimile n-au sa mi-o rastoarne,
Port amandoua cheile placerii.
Astfel nu simt nici junghiul dezbinarii,
Nici jugul dorului =i nici fierbintea
Crucificare a impreunarii,
Ci pururi zamislesc numai cu mintea.
Ingemanand potrivnice silin\e,
Cobor zambind din alba-ntaietate,
Din soiul unic fara de semin\e,
Inchis in pura mea deplinatate.
Prefigurez un gand zeiesc al lumii
Ce-=i dibuie pe forme bucuria
Si rasade=te-n moliciunea hulii
Taria tainei mele, fecioria.
Aceste versuri i=i au un ecou, o coresponden\a revelatoare, sub semnul aceleia=i idei platoniciene, a idealului frumuse\ii omene=ti pure (care, cum am vazut, nu intra nicidecum in contradic\ie cu cre=tinismul), in altele scrise la distan\a de aproape doua decenii, ca sonetul CCXIV, bunaoara:
De ce numai pe tine tu insu\i te iube=ti?
E lege frumuse\ea sa o adori oriunde.
Oglinzi =i ochi intreaba, =i toate vor raspunde
Ca domn al frumuse\ii, pur arhetip tu e=ti.
Cum, geamana, te-mbiba launtrica splendoare
— Eter arzand de taine, de ganduri =i sim\iri —
Tu, -nalta ipostaza a carnii trecatoare,
Ai luat in lume locul pierdutei nemuriri.
Hotarat lucru, Ultimele sonete... este opera cea mai unitara a lui V. Voiculescu. A le citi =i a le cita (fara un comentariu cat de cat adecvat) fragmentar, cate unul-doua, la... alegere, este o gre=eala de neiertat. Ele i=i corespund riguros unul altuia, de la un capat la altul al intregului (mult mai mult decat cele
„shakespeariene“, care le-au fost pretextul), asemeni unei re\ele care nu e permis sa fie afectata de vreo intrerupere.
Din acest punct de vedere, V. Voiculescu nu este un scriitor modern, in in\elesul obi=nuit. De obicei, modernii pun in car\ile lor de poezii compuneri foarte eterogene, neurmarind fire ideatice, opinii, atitudini, mizand pe ceea ce, cu un cuvant irelevant, numim „magia verbului“, ca =i, pe... rabdarea, bunatatea sau nepasarea criticii cat prive=te rigoarea scriiturii.
Nu este deloc cazul lui V. Voiculescu, nici in poezie, nici in dramaturgie =i nici in proza, mai cu seama in Povestiri =i in
Ultimele sonete...