v4b2by
Gherea spune undeva ca lui Caragiale ii era imposibil sa conceapa o opera pana ce nu stia exact numele tuturor personajelor. Aceasta o considera criticul, pe cat ne aducem aminte, ca o particularitate exceptionala. Noi credem insa ca nici un creator adevarat nu-si poate gandi opera daca nu stie numele fiintelor pe care le creeaza. Scriitorul care pune personajului un nume oarecare, la intamplare, sau, in cazul cel mai bun, un X ori un nume provizor, cu gandul sa gaseasca numele potrivit mai pe urma, da do vada ca nu vede personajul, ca nu e creator si ca face o simpla “compozitie” literara. Se zice ca Balzac, cand avea de scris un roman, cutreiera mai intai strazile Parisului cateva zile, ca sa se inspire de la firmele negustorilor.
Pentru un creator, personajele sale exista. Acelasi
Balzac vorbea despre eroii lui ca de niste cunostinte din viata reala. Iar cunoscutii nostri au pentru noi o suma de insusiri, din care una esentiala e numele.
Si numele comune sunt asociate strans cu notiunea (de aceea limba materna, asociata mai puternic de notiuni decat una straina, este mai frumoasa, adica mai expre siva). Numele propriu e si mai asociat cu purtatorul lui,

fiindca asociatia nu se face cu o notiune generala, ci cu o imagine sau cu un complex de imagini de la o singura fiinta concreta. Pe Eminescu nu ne putem inchipui sa-l cheme altfel decat Eminescu. Si tot asa pe amicul Vasiliu
Gheorghe. Numele capata caracterul persoanei care-l poarta. “Take Ionescu” este banal de tot, un Ionescu Tache, dar acest nume, din cauza omului care l-a purtat, a capatat prin asociatie un prestigiu deosebit. Iata de ce, daca acuma l-am vedea purtat de un simplu Ionescu, intamplarea ni s-ar parea comica.
Asadar, in viata reala, din cauza deprinderii noastre, numele se sudeaza cu imaginea fizica si morala a purtato rului, devine o insusire a lui, oricare ar fi acel nume.
In arta literara insa, adica in creatia artistica, unde fiinta creata (cum am vazut) nu poate creste in conceptia artistului fara un nume — numele nu va fi oricare, ci unul care sa semene deodata cu personajul.
Unui scriitor niciodata nu i-ar fi venit in minte numele
Take Ionescu pentru un mare ministru din romanul sau.
Si daca scriitorul ar fi intrebuintat acest nume, fara in doiala ca cititorul nu l-ar fi acceptat.
Asadar, in deosebire de viata reala, unde numele e ori care, in literatura personajul trebuie sa se nasca odata cu numele care convine naturii sale fizice si morale. Scriito rul trebuie sa-l ghiceasca prin intuitie — fie ajutat si de firmele negustorilor. Caci numele, chiar numai prin sono ritate, fara sa mai vorbim de imixtiunea asociatiilor de idei, nu sunt indiferente din punctul de vedere al calitatii lor. Berheci e urat, iar Sulina este frumos, prin sonoritate.
(Aleg nume geografice, pentru ca numele de oameni ar putea sa beneficieze ori sa piarda prin asociatiile de idei ale cititorului cu anume persoane dintre cunostintele sale.)

Numele din opera comica a lui Caragiale ne dau impresia ca fac parte din personajele pe care le denumesc. Desigur, si pentru ca ne-am deprins cu ele. Dar si pentru ca nu mele seamana, prin ele insele, cu personajele. Aceasta se dovedeste prin faptul ca deodata, la prima lectura sau reprezentare a unei comedii a lui Caragiale, simtim ca personajele nu puteau sa aiba alt nume, in orice caz ca au numele lor. Si trebuie de adaugat ca mai ales in piesele de teatru e mai necesara aceasta corespondenta, caci o piesa de teatru e scurta si nu e timp cand sa se faca acea sudare intre nume si personaj — ceea ce e posibil intr-un lung roman, care, la rigoare, poate “imita” viata si in privinta aceasta.
Revenim.
In viata reala, putea s-o cheme Veta pe tanara cititoa re a Dramelor Parisului, si Zita pe nevasta matura a lui
Jupan Dumitrache. Dar in arta nu se putea, adica era o greseala, pentru ca mai degraba se potriveste “Veta” cu o matroana si “Zita” cu o fetiscana sprintara. Si tot asa, in viata reala putea sa-l cheme Iordache Branzovenescu pe animatorul si conducatorul studentilor, iar pe avocatul din O scrisoare pierduta — Coriolan Draganescu. Dar in arta, numele roman si sonor ca o trompeta de alarma de balci, “Coriolan Draganescu”, se potrivea mai bine pentru seful zvapaiat al nationalismului cu tinctura latinista a vremii de atunci, decat pentru avocat.
Autorii comici obisnuiesc sa puna nume care prin continutul lor national (cand sunt formate din cuvinte comune, ca Farfuride), ori prin asociatii cu medii comice
(Veta, nume de mahala), ori prin sonoritate (Catavencu), ori prin altceva, sa semene cu personajul si sa-l caracte rizeze.

Aceste nume cuprinzand ele insele elementul comic si evocandu-l, prin aceasta arta e superioara naturii, caci in natura pe demagogul din O scrisoare pierduta putea sa-l cheme, din intamplare, chiar si Balcescu ori Petre Carp.
Arta e artificiu. Acumuleaza si aranjeaza in vederea efectului. Artistul comic uzeaza inca si mai regalian de dreptul (ba isi indeplineste chiar datoria) de a exagera, de a sarja chiar si la denumirea personajelor sale, adica pe tot registrul creatiei. “Trahanache” e artificiu artistic si sarja.
Alecsandri, ca in toate stadiile copilaresti ale literatu rii, avea procedeul copilaros. El pe escroc il numea Punges cu, pe demagog Razvratescu, pe poetul ridicol Odo-basa ori Acrostihescu.
Caragiale procedeaza artistic. El se multumeste sa suge reze. “Zaharia Trahanache”, si prin nume si, mai ales, prin prenume si in definitiv prin combinarea numelui cu a prenumelui, sugereaza batranetea si chiar decrepitudinea si tot ce are greoi si ticait venerabilul presedinte. Sa nu se spuna ca acest nume face impresia aceasta fiindca, posteri or, s-a asociat in mintea noastra caracterul tipului cu numele sau. Nu poate fi nici o indoiala ca daca ai auzi pentru intaia oara acest nume, si numai numele, n-ai avea o impresie, fie si pe departe, asemanatoare cu aceea pe care o ai cand cunosti personajul. “Farfuride” si “Branzo venescu”, prin aluzia culinara a numelor lor, sugereaza, cred, inferioritate, vulgaritate si licheism. “Nae Ipinges cu”, prin sonoritate chiar (ori e o impresie personala?), fara nici o asociatie de idei cu croitoria inferioara (ipin gea) si cu ciubotaria (pingea), sugereaza extractie inferioa ra, ocupatie de rand si imbecilitate. “Catavencu”, cu sila bele lui stridente si cu conturul ridicol, reda perfect pe

demagogul Iatrans. “Agamita Dandanache” rimeaza, cred, cu ramolismentul comic, prin diminutivul caraghios al strasnicului nume Agamemnon, pe care Trahanache il pro nunta “Gagamita“ si care reda caderea in copilarie a acestui ramolit; prin continutul notional al cuvantului “Dandana che” si prin sonoritatea acestui cuvant; prin sufixul ache, comun si numelui lui Trahanache, si prin suma tuturor acestora. Iar cuvantul dandana se potriveste cu rolul lui in piesa: schimbarea intempestiva a candidatului la depu tatie, dezasperarea Zoei din cauza scrisorii amoroase etc., plus dandanaua mai veche cu “pac! la Razboiul”. Din punctul de vedere al ultimei intentii, Caragiale procedeaza oarecum in genul Alecsandri. Dar cat de pe inconjur, adica de artistic! “Cracanel” evoca un om cu o conformatie fizi ca subreda, in deficit de virilitate, imbecil, adica asa cum e acest personaj fricos si “tradus” de toate femeile. Dealt fel, aici nu poate incapea nici o discutie, caci “Cracanel” este o porecla (dar tot asa de indirecta ca si Dandanache), asadar trebuie sa contina caracterele comice ale tipului.
“Rica Venturiano” evoca dezinvoltura (prin nume si prin prenume), juneta, poate aventura (prin prenume) si, prin sonoritatea numelui si a prenumelui, ca si prin combinatia lor, e comic. Numele “Veta”, “Zita”, “Mita”, “Didina” nu au nimic comic, national sau acustic, dar au comicul cate goriei sociale — aceste nume fiind mai mult nume de mahala1 (mai mult, caci “Mita” si mai ales “Didina” se

gasesc si in alte clase). Acum treizeci de ani era foarte raspandit la mahala un cantec: “Ah, cat de mult te-ador,
De doru-ti mor. Asa se incepea, Scrisoarea sa... Didina cand citi, Pe loc pali etc.” E un nume considerat ca mai poetic si mai distins in suburbie — si-n adevar, in D-ale carnavalului, Didina Mazu e leoaica piesei, in deosebire de biata Mita Baston.
Acum, desigur, numele acestea, cand sunt purtate in viata reala de oameni distinsi, se innobileaza, ca in cazul
“Take Ionescu”, atat este de adevarat ca intre nume si om se face o aderenta. Dar in Caragiale, numele acestea se mai mahalagizeaza inca din cauza marelui talent al scriito rului de a concentra in ele chintesenta de mahalagism. Pe
Lache, Mache si Tache el i-a facut mai Lache si mai Mache.
Si de la O noapte furtunoasa incoace, numele Veta e com promis cu totul. Caragiale, ca toti marii creatori, a impri mat realitatii conceptia sa. A imprimat-o si cu privire la nume.

Personajele serioase au, fireste, nume mai serioase. Ste fan Tipatescu (cu o usoara nuanta totusi de comic, caci e plasat intr-o comedie), Zoe. “Zoe”! Ce bine e ales acest nume romanesc pentru o dama mare in politica din provin cie! (in comte-rendu-urile de pe vremuri: M-me Zoe X.).
Tot serioase (dar alese bine pentru comedia respectiva) sunt si numele Jupan Dumitrache, Chiriac si Spiridon, adica negustorul, calfa si ucenicul, oameni amestecati in tr-o afacere serioasa de negot (vezi aceasta ultima idee dezvoltata, din alt punct de vedere, in volumul Scriitori romani si straini: Pe marginea “Noptii furtunoase”).
Din alt punct de vedere, si anume istoric, problema este si mai interesanta, numele si mai expresive.
Sufixul numelui Farfuride ne da a intelege ca eroul e

de origine greceasca, si tot asa Agamita Dandanache, prin numele lui grecesc si prin prenume. Si poate nu e lipsit de aceeasi semnificatie si numele Trahanache. Si cum totul in O scrisoare pierduta e semnificativ si simbolic, numele acestea si proportia aceasta de greci din O scrisoare pier duta ar ilustra, temperand-o, teoria lui Eminescu privi toare la extractia greceasca a partidului vechi liberal. Cand
Eminescu spune ca liberalii sunt urmasii fanariotilor, nu are dreptate. Dar ca o buna parte din substratul liberalis mului vechi, adica din burghezie, a fost de aceasta origine, e adevarat. Si probabil ca proportia din O scrisoare pier duta se apropie de realitate.
Agamita Dandanache e un liberal de la centru. Familia lui “de la patuzopt” e o familie liberala, o mica dinastie.
Pe Farfuride, Caragiale l-a facut grec numai prin sufix.
Pe Dandanache il face grec prin nume si prin prenume. Si vom vedea ca inca si prin altceva. E mai putin romanizat decat Farfuride.
In piesele sale, Alecsandri punea pe greci sa vorbeasca greco-romaneste. Repugnandu-i acest procedeu, Caragiale a gasit un altul. Acela de a sugera numai (ca si in privinta numelor. Dealtfel, Dandanachii, care sunt “de la patu zopt”, trebuiau sa se fi romanizat mult). Si Caragiale il face pe eroul sau sa vorbeasca peltic si sasait: “neicuso rule”, “puicusorule”, “patuzopt”. “Agamita“, “Dandana che”, “neicusorule”, “patuzopt”, atatea mijloace pentru a sugera grecismul lui Dandanache — la care se adauga si cunostinta noastra despre fenomenul istoric, exagerat de
Eminescu.
Tot de origine greceasca sau dintr-un mediu grecesc, ori dintr-un mediu influentat de grecism, trebuie sa fie, in intentia sau in intuitia lui Caragiale, si conu Leonida,

daca are acest nume. Conceptia “eminesciana“ se tot ilus treaza.
In Momente exista trei schite in care niste femei isi vand farmecele pentru parale, cu consimtamantul mai mult sau mai putin constient al barbatilor lor. Pe acesti barbati ii cheama Panaiotopolu, nenea Mandache si Verigopolu.
Cel putin doi sunt greci. Pentru ce acest grecism al soute neurilor?
Caragiale nu era sovinist si antigrec. Care e cauza ca atunci cand a imaginat astfel de tipuri i-au venit in minte nume grecesti? Nu stiu. Poate ca a fost o impresie dato rita unei realitati: poate ca a avut ocazia sa observe acest fel de familie-in-trei la oameni, din intamplare, cu nume grecesti. Sau poate ca de semintia aceasta era legata mai mult in constiinta sa turpitudinea fanariota sau chiar me seria de proxenet — exercitata, in adevar, mai ales de greci in Muntenia si de evrei in Moldova, adica de cele doua burghezii mai vechi ale noastre, caci si afacerea aceas ta cadea tot in lotul burgheziei. Dar, in sfarsit, fapt este ca numele acestor tipuri sunt grecesti.
In O scrisoare pierduta, pe cei doi institutori, agentii lui Catavencu, ii cheama Ionescu si Popescu (primul Io nescu si primul Popescu ai lui Caragiale). Aceasta inseamna ca ei sunt de extractie populara, feciorul popei si feciorul lui Ion. Fac parte dintre cei care se ridica din poporul de jos. (Pana atunci “poporul” era burghezia.) E un episod al
“ridicarii noroadelor”, care incepe mai pronuntat atunci.
Acest nume, impreuna cu Diaconescu, Protopopescu,
Iconomescu (feciori de diaconi si preoti de diferite grade; multimea lor constata faptul real ca, la inceputul “ridicarii noroadelor”, mai ales preotii, mai instariti si deja diferen tiati de norod, puteau furniza fii cu oarecare invatatura

de carte, ca sa ocupe functiile create de formele noi — deocamdata functiile mici), asadar, aceste nume vor misuna, mai tarziu, in Momente. Aproape nici nu-i va chema altfel, decat atunci cand autorul ii va numi cu numele de botez, si atunci se vor numi Lache, Mache,
Tache, Mitica etc.
Dar cum aceste nume, pe langa evocarea extractiei po pulare, sunt, prin frecventa lor, aproape nume comune,
Caragiale a mai intentionat sa evoce si lipsa de individuali tate a acestor personaje, caracterul lor de gloata, o ceara amorfa, pe care formele noi si urmarile lor au lasat aceeasi pecete — urata, dupa sentimentul lui Caragiale.
E natural ca pentru el toate aceste nume sa aiba ceva comic. Comicul lor vine din cauza ca ele ii evoca mahalaua.
Dar sunt comice si prin frecventa lor, prin faptul ca au ajuns ca niste nume comune. Frecventa, uniformitatea aceasta e “du mécanique plaqué sur du vivant”.
Si-n adevar, acei pe care el ii numeste Popesti si Machi in Momente n-au individualitate. Marele creator de oameni
Caragiale n-a creat in Machi si Popesti individualitati, pentru ca, dupa el, n-au individualitate nici in viata reala.
Formele noi i-au redus la unitate, i-au facut la fel ridicoli.
Comicul fiecaruia e comicul intregii categorii. Unul sufera de “situatia” tarii, altul sufera de “lacuna” din codul penal

— aceasta e singura deosebire.
Marele creator Caragiale a reusit sa faca acest tour de force de creatie, se poate zice negativa: sa nu dea nimic individual acestor tipuri, ci numai pecetea categoriei lor.
In comedii, unde avea de creat caractere, n-a procedat asa. Acolo personajele, oricat de neinsemnate, au nume foarte individuale. Nu le cheama Mache si Popescu, afara de institutorii din O scrisoare pierduta, cu care incepe

Caragiale sa zugraveasca anonimatul acestei categorii — aceasta “societate anonima“. Iar Ionescu si Popescu din O scrisoare pierduta — ca toti cei din Momente de mai tarziu
— nu-s individualizati. Si sunt singurele personaje nein dividualizate din toate comediile lui Caragiale. Aceasta se potriveste cu rolul acordat lor in comedie. Conform conceptiei lui Caragiale, acel rol impunea, chiar, aceste nume.
Dealtfel, pe vremea cand a scris comediile ori in tim pul cand si-a plasat actiunea pieselor, abia incepuse “ridica rea noroadelor”. Abia incepuse ascensiunea lui Mache si
Popescu. Chiar daca n-ar fi fost motivul principal — nevoia impusa de genul literar de a crea individualitati —, realis mul, supunerea la obiect trebuia sa impuna lui Caragiale zgarcenie de Popesti.
Ce rol are la Caragiale numele in conceperea persona jului, se poate vedea mai bine decat oriunde intr-o schita din Momente, unde a luat ca erou un Mache, dar l-a pus intr-o situatie serioasa si tragica. E Inspectiune, in care e vorba de sinuciderea unui casier.
Schita are ca personaje exact personajele din celelalte
Momente.
Dar aici pe erou il cheama Anghelache, tot nume de om din clase inferioare, dar rar si mai serios si nemaiutilizat de Caragiale aiurea. Iar celelalte personaje din Inspectiune
(adica Lachii, Machii, Ionestii si Popestii din alte schite) aici n-au nume. Caragiale le-a ascuns numele, caci, daca-i numea, trebuia sa-i cheme ca in toate schitele, cu atat mai mult, cu cat e vorba de o petrecere la o berarie intre exact aceiasi “amici” din restul Momentelor.
Dar acesti functionari acum nu mai vorbesc fleacuri.
Ei sunt ingrijorati de soarta lui Anghelache, pe care o

presupun teribila. Iata de ce Caragiale n-a putut sa le spuna pe nume. Numele acestea comicizate atat de mult de el ar fi daunat atmosferei grave a bucatii. Dar nici n-a putut sa le dea alte nume, adica altfel de nume, caci si-ar fi falsificat realitatea. (Cand insa, in peregrinatiile lor nocturne, ca sa dea de urma lui Anghelache, intalnesc pe un amic al lor care nu luase parte la afacerea asta grava, acesta are nume si-l cheama, fireste: Mitica.)
Si iarasi, in deosebire de toate Momentele, acesti Lachi si Machi acum nu vorbesc cu caragialisme1.
Dl P. Zarifopol a imaginat candva pe Pulchérie Chiriac, fiica personajului din O noapte furtunoasa. Se zicea acum douazeci de ani ca insusi Caragiale se gandea, sau chiar lucra la “urmarea” comediilor sale — evolutia tipurilor si a urmasilor lor. Dar, pe cat stim, n-a ramas nimic de la
Caragiale in directia aceasta.
Totusi, o Pulchérie Chiriac, ba chiar mai multe, gasim in Momentele de mai tarziu. De pilda, Esméralde Pis cupesco (s Episcopesco; barbatul ei, burghez mare, e pe o treapta mai inalta a ierarhiei, nu e numai Popescu) si alte doamne Popesco, acum devine “societate buna“, traind in palate somptuoase, cu “five o’clock tea” etc. Asadar, daca n-a aratat evolutia tipurilor si familiilor din comedii — daca n-a creat pe Pulchérie Chiriac —, Caragiale, totusi, a urmarit evolutia categoriei sociale din comedii. Este drept ca Pulchérie Chiriac e mai evoluata decat Esméral de Piscupesco. Pulchérie e dintr-o generatie mai noua decat
Esméralde. Poate e fiica ei.
In Caragiale se vede gradatia. De la Mita Baston la

Mari Popescu si de la Mari Popescu la Esméralde Pis cupesco. De-atunci incoace, a trecut vreme — si Esméralde a nascut pe Pulchérie. E istoria intreaga a “ridicarii noroa delor”, a evolutiei burgheziei noastre simbolizata si prin nume, tot mai moderne si mai occidentale.
Aceasta problema a numelui Caragiale n-o uita nicioda ta, atat de mult numele face parte din procesul sau de creatie. Intr-o schita, pe doua mahalagioaice vechi le chea ma Ghioala si Anica. Pe fiicele lor: Matilda si Lucretia. In alta schita, in care institutoarea dintr-un targusor e Aglae
Popesco (aici occidentalizarea a lucrat teribil la prenume) si secretarul primariei, Athanasiu Eleutherescu (Tanase
Lifterie a fost innobilat prin etimologism), pe consilierul comunal, asadar simplu cetatean, mahalagiu de moda veche, il cheama, inca, Nita Necsulescu (modernizat si el din Neacsu).
In toate aceste schite e vorba de Muntenia.
In schitele cu subiect din Moldova (plasarea subiectu lui in Moldova se cunoaste dupa limba personajelor), lucrul se schimba cu totul. Aici personajele se numesc: Gudurau,
Perjoiu, Grigorascu, Buzdrugovici, Bostandaki etc. — iar numele de botez sunt: Costachel, Iordachel, Athenais,
Edmond, Raoul etc. Prenumele acestea sunt foarte indivi duale si chiar cu o nuanta de “originalitate”, adica de bizarerie. Prin aceasta originalitate, ele amintesc numele din Gogol. Si-n adevar, chiar si personajele seamana cu cele din Gogol, in sensul ca au ramas mai in afara de curentul cel mare al vietii si au curiozitati legate de o astfel de stare.
Formele noi, burghezirea, ridicarea noroadelor etc., sunt fenomene mai ales muntenesti. Si de aceea Caragiale a urmarit fenomenul mai ales in Muntenia. Moldova a ramas

in urma. A ramas mai veche. Aceasta l-a frapat pe Cara giale si aceasta o reda prin numele personajelor. Aceste personaje sunt in parte boieri. Si-n adevar, in Moldova influenta franceza s-a exercitat mai ales asupra boierilor
(caci burghezia a fost putina). Caragiale-le Moldovei, Alec sandri, a satirizat efectele influentei franceze asupra boieri lor si mai ales a boierinasilor. Aceasta influenta franceza a dat ca rezultat mai intai pe Coana Chirita, pe Gahita

Rosmarinovici, pe Iorgu de la Sadagura — pictati de Alec sandri — si apoi pe urmasii lor, Edgar Bostandaki, Athe nais Grigorascu, pictati de Caragiale. Acesti boieri se numeau Bostandaki si Grigorascu — si nu Ionescu si Popes cu, caci nu erau fiii anonimi ai anonimului Ion ori ai unui popa. Dar influenta franceza i-a schimbat din Iorgu Grigo rascu in Raoul Gregorascu. Pe de alta parte, in numele
Bostandaki (si poate si Buzdrugovici) se vede originea strai na a unei parti din boierimea moldoveneasca, origine care nu e totdeauna greceasca.
In Edgar Bostandaki e simbolizata decaderea, decavarea boierimii moldovenesti. Bostandaki au misunat prin Iasi pana ieri si au mai ramas inca resturi si azi. Regele Carol pensiona in secret pe unii Bostandaki.
Iar sarjarea acestor nume moldovenesti este dreptul autorului comic, cum am vazut. Aceasta sarjare este facuta cu mult simt al realitatilor. Aceste nume ne evoca perfect caracterul de special, de invechit, de “original”, de “survi vance”, de tot ceea ce a redat si Gogol in opera sa. Numai numele Gregorascu are alta fizionomie: un Gregorasco e general si sef de partid. E mai amestecat in viata moderna.
Asadar, toata deosebirea istorica din veacul trecut din
Moldova si Muntenia e redata in numele inventate de Cara giale.

Aceasta semnificativa acordare de nume nu se dezminte decat rar. Vreau sa spun ca foarte rar Caragiale da nume care sa nu indice natura personajului dintr-un punct de vedere oarecare. Asa ar fi numele Pampon si Mazu (Didi na, din D-ale carnavalului), care probabil sunt alese pen tru trebuintele intrigii, caci din cauza ca niste personaje din piesa rostesc vorbele “mazu” (un termen de joc de carti) si “pampon”, intriga, cum se stie, se incurca de tot.
Dar la urma urmei, si aceste nume plaseaza pe purtatorii lor in mediul lor special.
Sa mai adaugam ca o data Caragiale a pus un nume cu intentii polemice: revizorul Lazar Ionescu-Lion — la adresa lui G. Ionescu-Gion, pe care l-a persiflat si altfel. Dar cum acest procedeu al lui Gion de a-si crea pseudonimul l-au imitat si alti Ionesti — pe langa intentia polemica,
Caragiale a putut sa aiba in vedere si satirizarea unei apucaturi mai generale.
In opera lui Caragiale, problema numelor proprii e mai importanta decat in opera altor scriitori, pentru ca opera lui e comica si, intr-o astfel de opera, numele e o insusire mai esentiala a personajului decat in alte genuri literare.
Dar problema aceasta la Caragiale a fost mult mai com plicata. Numele nu aveau sa caracterizeze tipurile numai din punctul de vedere al caracterului. Ele trebuiau sa carac terizeze si clasa sociala, veche sau noua, a personajelor, originea lor etnica, provenienta lor munteneasca ori moldo veneasca si rolul lor social, pentru ca opera lui are ca obiect moravurile dintr-o vreme de tranzitie, adica de ames tec de vechi si nou, indigen si strain etc.
Numele din opera lui Caragiale analizeaza toate aceste stari si toate aceste deosebiri. Lumineaza, in felul lor, istoria si sociologia Romaniei din a doua jumatate a vea cului trecut. Si sunt formule rezumative.

Dar categoria simbolizata de Caragiale prin Ionesti si
Popesti avea in ea ceva care, contribuind imprejurarile istorice, a facut-o sa se cultive, sa creeze o burghezie nationala, sa puna putin fond in formele noi si sa innobi leze numele Ionestilor si Popestilor, punandu-le alaturea cu ale Ghicilor si Cantacuzinilor si chiar inlocuindu-le.
Take Ionescu, nu numai prin rolul sau, dar si prin numele sau schimbat in renume, este simbolul acestei categorii, al rolului ei, ascensiunii ei — cu toate luminile si umbre le. Cand vechiul partid conservator a fost silit de istoria tarii sa-l adopte, era un semn ca trecutul insusi trebuia sa faca concesii ca sa-si prelungeasca viata, ca sa nu moara si in “fond”, cum murise in “forme”.
Din tot ce precede, ar rezulta ca opera lui Caragiale este de domeniul istoric, cel putin in privinta problemei tratata in acest articol cu ajutorul numelor. Dar adevarul este altul. Este drept ca, din acest punct de vedere, opera comica a lui Caragiale se invechise putin inainte de razboi.
Aceasta, si atata, rezulta si din cele spuse in acest articol.
Dar de la razboi incoace, s-a produs un alt val, mai mare si mai tumultuos, al “ridicarii noroadelor”, insotit, fireste, de o alta “cadere a neamurilor” (unele din aceste “nea muri”, acum cazute, erau ele insele ridicate din “noroa de”). Asadar, de la razboi incoace, Caragiale a devenit din nou de actualitate.
Si va trebui sa treaca iarasi multa vreme pentru ca
“noroadele” ridicate acuma sa devina “neamuri” si sa se curete de “caragialism”.
“Noroadele” care se ridica acuma sunt aproape intregul popor. E opera razboiului si a urmarilor lui sociale si politice. Vechea cultura rurala, aceea care a produs pe
Creanga si care era o cultura adevarata, atacata de formele

noi inca inainte de razboi, e pe cale de a disparea. Dar de la acea cultura veche si pana la cultura adevarata europea na, este spatiul tuturor “caragialismelor”. Saltul tarii intregi, peste spatiul acesta, la cultura europeana (vari anta romaneasca), indiferent de ce grad, dar europeana, este evolutia viitoare a societatii romanesti, daca evolutia va fi normala.
Atunci toate “noroadele” dupa ce-si vor fi facut stagi ul in fatalul “caragialism” al fazelor de tranzitie, vor de veni “neamuri”.
Pana atunci, Caragiale nu va fi niciodata inactual, sau cu totul inactual.