m9c8cz
O publicatie importanta a timpului a fost “Convorbiri critice” (1907-1910). Ea n-a izbutit sa declanseze un curent, dar a mentinut un echilibru intre spiritul modern si cel traditional, pe principiul estetic. Gruparea ei se autointitula Scoala noua. Cautand sa se substituie „Convorbirilor literare”, noile Convorbiri ( cum s-a numit revista in primul an) au aparut pozitiile autonomismului estetic cu o intransigenta fanatica. Scriitori de intaia marime n-a promovat; s-a bucurat insa de colaborarea lui Caragiale ( sub semnatura : Un mare anonim), a avut-o si pe cea a lui Panait Cerna, Emil Garleanu, Corneliu Moldoveanu; a gazduit scrierile de inceput ( inca stangace) ale lui Liviu Rebreanu si a lansat un dramaturg de valoare : Mihail Sorbul, iar personalitatea directorului , Mihail Dragomirescu, e una cu totul remarcabila, cunoscuta si apreciata peste hotare. Asemenea lui Gherea si Ibraileanu -; dar in spirit diametral opus, Mihail Dragomirescu vedea in critica literara o stiinta, mergand chiar mai departe, si anume preconizand o „stiinta a literaturii” tot atat de exacta ca stiintele naturale. Meritul sau consta in sfortarea de a da aprecierilor critice un fundament, de a opera cu criterii stabile in judecarea operelor literare, excluzand diletantismul, exercitiul facil impresionistic.
Profesor de estetica la Universitatea Bucuresti, conducator de cenaclu si de publicatii, Dragomirescu s-a straduit sa transmita studentilor si viitorilor critici deprinderea de a analiza operele literare pana in cele mai profunde straturi, dezvaluindu-le toate componentele, de a-si verifica si argumenta impresiile prin analiza literare minutioase. Inradacinat in marea filozofie idealista germana, din acre se nutrise si gandirea lui Titu Maiorescu, el a pus la baza sistemului sau estetic conceptia imuabilitatii frumosului. Frumosul, sustine Dragomirescu-, exista in absolut- idee platonica- fiind „tot atat de universal si obiectiv, neschimbator si adevarat, ca si adevarul”
In lume- zice autorul „Stiintei literaturii”- exista trei feluri de fenomene: fizice, psihice si psihofizice ideale. Acestea din urma isi „au radacina in sufletul nostru si manifestarea in materia fizica. In randul lor intra capodoperele. Cu fiecare capodopera apare in lume o specie noua , care se multiplica la infinit in „indivizi” nenumarati: ideile, reprezentarile pe care le trezeste in constiinte. Fiecare dintre noi avem o alta viziune asupra unei capodopere. De aici necesitatea studiului stiintific, menit sa apropie cititorul de prototip, se reconstituie, cat mai fidel structura intima a Capodoperei, asa cum s-a constituit ea in actul creatiei.
Profesand un estetism „ integral”, dogmatic, Mihail Dragomirescu a refuzat sa priveasca elementul estetic in corelatie si interactiune cu alte elemente: sociale, etice, filosofice. Stapanit de mania clasificarilor, a stabilirii cu orice pret de categorii si subcategorii nenumarate, considerate sub intreit aspect si incadrate precis in rubrici, considerand ca poate reface si reprezenta grafic procesul de zamislire a capodoperelor, reconstitui arborele genealogic precis al feluritelor elemente de fond si forma, ce nasc unele din altele si se contopesc prin mijlocirea armoniei, predispus sa exprime totul in termeni pretentiosi, complicand lucrurile simple, esteticianul autonomist introduce pe cititor intr-un labirint verbal prin galeriile caruia cu greu se mai poate descurca. Dar oricate obiectii i s-ar putea aduce, si de orice natura, e un fapt ca prin tezele sale de baza, Mihail Dragomirescu anticipeaza conceptii si orientari ce aveau sa se impuna, dupa decenii, in estetica si critica literara. Daca prin distinctia pe care o facea inter personalitatea artistica si cea umana a scriitorului si prin dispretul fata de istoria literara, criticul ajunsese, independent, pe aceleasi pozitii estetice ca Benedetto Croce, teoria sa despre capodopera contine elemente ce vestesc „noua critica” franceza, iar analizele sale, principiile pe care aceste analize sunt calauzite, prefigureaza metodele structuraliste.