MIHAI EMINESCU

Poemul “Luceafarul” reprezinta, in contextul intregii noastre poezii nationale, expresia absoluta pe care o atinge gandirea poetica si filosofica a lui Eminescu. p9r1rd
Publicat in 1881 in “Romania literara”, va fi reprodus in “Convorbiri literare” si apoi e inclus in primul volum din 1883.
“Luceafarul” a cunoscut un lung si complicat proces de elaborare. Punctul de plecare e un basm popular romanesc. Basmul, intitulat “Fata in gradina de aur”, cuprindea povestea unei frumoase fete de imparat -; izolata de tatal ei intr-un castel -; de care se indragosteste un zmeu, dar ea se sperie de nemurirea lui si-l respinge. Vazandu-l ca insista, ii cere -; ca sa-i incerce taria dragostei -; se devina muritor ca ea. Zmeul merge la Dumnezeu, doreste sa fie dezlegat de nemurire, dar este refuzat. Intors pe pamant, o vede pe fata -; care intre timp se indragostise -; fugind in lume cu un fecior de imparat ce-o rapise si, furios, ii desparte printr-un viclesug; peste ea pravaleste o stanca, iar pe el il lasa sa moara de durere intr-o fabuloasa Vale a Amintirii.
Eminescu valorifica acest basm, in perioada studiilor berlineze, intr-un poem cu acelasi titlu, dar modificand unele detalii si mai ales finalul; razbunarea nu i se pare potrivita cu superioritatea fiintei nemuritoare, asa ca zmeul sau va rosti cu amaraciune catre cei doi o urare glaciala:
“Fiti fericiti -; cu glasu-i stins a spus -;
Atat de fericiti, cat viata toata
Un singur chin s-aveti: de-a nu muri deodata!”
Mai tarziu, dupa 1880, poemul va fi prelucrat in cinci variante succesive, si transformat intr-un cantec liric, in care povestea mai veche devine pretextul unei meditatii romantice asupra geniului, dar si asupra conditiei generale a omului ca fiinta sfasiata de contradictii adanci.
Pe langa basm, din categoria izvoarelor folclorice mai face parte si motivul zburatorului (fata se indragosteste de zburator).
Alte surse sunt cele: filosofice (ideile lui Schopenhauer in legatura cu geniul si omul comun, aflati in sfere diferite); cultural mitologice (motive din mitologia greaca, indiana, crestina) si biografice (propria-i viata ridicata la rangul de simbol).
Forma poemului e narativ-dramatica prin: formula de introducere (“a fost odata”), prezenta unui narator, povestirea la persoana a treia, existenta personajelor, constructia gradata a subiectului, prezenta dialogului.
Si totusi “Luceafarul” este un poem liric, schema epica e doar cadrul, intamplarile si personajele sunt de fapt simboluri lirice, metafore, in care se sintetizeaza idei filosofice, atitudini morale, stari de sensibilitate, o viziune poetica.
Poemul poate fi: o poveste fantastica de iubire, o alegorie pe teme geniului sau o poezie de viziune simbolica.
Structurat pe planuri antitetice (terestru -; cosmic, uman -; fantastic etc.), “Luceafarul” este un poem foarte lung, de 98 de strofe, organizat intr-o succesiune de patru tablouri.
Tabloul intati (1-43 strofe) pare o poveste fantastica de iubire intre doua fiinte apartinand unor lumi diferite; cadrul e unul terestru si cosmic, atmosfera e grava, solemna, gesturile sunt ceremonioase, protocolare, comunicarea e indirecta -; se realizeaza in vis.
Poemul incepe cu formula introductiva, traditionala, a basmului care deschide o perspectiva mitica, atemporala, plasand actiunea in timpul primordial al genezelor:
“A fost odata ca-n povesti,
A fost ca niciodata,
Din rude mari imparatesti
O prea frumoasa fata”.
Primele sapte strofe ne-o arata pe aceasta prea frumoasa fata de imparat, visatoare si melancolica, contempland Luceafarul, seara de seara, de la fereasta dinspre mare a castelului. La randu-i., Luceafarul, care “rasare si straluce pe miscatoarele carari” ale apelor, in fiecare seara, privind “spre umbra negrului castel”, o indrageste si se lasa tot mai mult coplesit de dorul fetei de imparat.
Strofele urmatoare infatiseaza, in acest peisaj ambiguu, puternica iubire ce se infiripa intre Luceafar si prea frumoasa fata de imparat. Surprinsa de recile scantei ale Luceafarului, care arunca in iatacul fetei “o mreaja de vapaie” urmand-o adanc in vis “cand vine sa se culce” (asemeni unui zburator), fata, care-i surade si apoi ofteaza din greu, incepe sa-l imbie patetic:
“- O, dulce-al mele noptii domn,
De ce nu vii tu? Vina!

Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n casa si in gand
Si viata-mi lumineaza!”
In acesta chemare a fetei, aprinsa de dor, Luceafarul se arunca fulgerator si se cufunda in mare, intrupandu-se, apoi, din adancul necunoscut al apelor, in chipul unui mandru voievod, cu parul de aur si ochi scantietori, purtand pe umerii goi un giulgiu vanat, iar in maini un toiag incununat cu trestii. El marturiseste fetei, ca desi a coborat cu greu din sfera lui de sus, e gata sa-i urmeze chemarea. Dar, tata fiindu-i cerul si muma marea, el o invita pe tanara fecioara sa-si lase lumei ei, sa-i fie mireasa si sa-l urmeze in palatele lui de margean din fundul oceanului.
Fata de imparat, cu toate ca se simte puternic indragostita de Luceafar, isi da seama cat de imensa este distanta ce-i desparte si, temandu-se de chipul lui straniu, ea il refuza, nu insa fara o adanca parere de rau:
“- O, esti frumos, cum numa-n vis
Un inger se arata,
Dara pe calea ce-ai deschis
N-oi merge niciodata;

Strain la vorba si la port,
Lucesti fara de viata
Caci eu sunt vie, tu esti mort,
Si ochiul tau ma-ngheata.”
Dupa cateva zile, Luceafarul apare iarasi pe firmament, iar fata, aducandu-si aminte de el in somn, il cheama din nou cu nostalgie. Luceafarul nu poate rezista nici de asta data chemarii fetei si, stingandu-se din cer cu durere, se intrupeaza acum din vaile haosului, infatisandu-se fetei invesmantat intr-un giulgiu negru, purtand in vitele-i de par o coroana ce arde parca in vapaia de foc a soarelui. El o roaga pe fata sa-l urmeze acum in ceruri, soarele fiindu-i tatal, iar muma, noaptea.
Daca, la prima lui intrupare, Luceafarul ii apare fetei ca un inger, de aceasta data el i se infatiseaza ca un demon si, desi Luceafarul fagaduieste miresei sale, in cazul in care l-ar urma, “cununi de stele”, oferindu-i chiar Cerul, pe firmamentul caruia, alaturi de el, o sa rasara ea insasi ca o stea, mai stralucitoare si mai mandra decat celelalte, fata totusi il refuza. Marturisindu-i insa cat de dureroasa si arzatoare ii est iubirea ce i-o poarta, fata il roaga din nou sa coboare el pe pamant, sa devina muritor, asemeni ei, de vrea sa-l urmeze cu credinta:
“Ma dor de crudul tau amor
A pieptului mau coarde,
Si ochii mari si grei ma dor,
Privirea ta ma arde.”
Tulburat peste masura de refuzul fetei, de neputinta ei de a-si parasi lumea, iubirea lui fiind atat de puternica, Luceafarul este gata sa renunte chiar si la nemurire de dragul acestei copile si, rupandu-se din locul lui din Cer, se indreapta horatat spre Dumnezeu sa-i ceara dezlegarea:
“Si se tot duce… S-a tot dus…
Pierind mai multe zile.”
Tabloul al doilea este un inceput de idila intre semeni; cadrul e terestru; atmosfera e intima, familiara; gesturile sunt rapide; comunicarea e directa. Acest tablou urmareste idila dintre fata de imparat, pe care poetul o numeste acum Catalina, si pajul Catalin, staruind asupra usurintei cu care se stabileste legatura sentimentala dintre acestia, priviti ca exponenti ai lumii inferioare.
Astfel, in timp ce Luceafarul strabate imensitatile ceresti in zborul lui spre Dumenzeu, pajul Catalin, “baiat din flori si de pripas”, se apropie cu indrazneala de Catalina si o imbie degraba intr-un ungher cu dragostea-i vicleana.
La inceput tinerii nu se inteleg. Catalina tanjeste dupa Luceafar, dar Catalin e constient de puterea lui de a o vindeca de aceste nostalgii. El descrie iubirea pamanteana ca pe un ritual plin de candoare: iubirea e un lant in care omul trebuia sa se lase prins.
Catalina, desi s-ar parea ca poarta inca in inima ei un dor nestins pentru Luceafar, nu-l indeparteaza pe Catalin, ba, pana la urma, cedeaza staruintelor acestuia, care o castiga, desi dragostea lui nu are nimic din profunzimea si maretia iubirii Luceafarului.
Catalina, coplesita de nostalgie, ii vorbeste si acum lui Catalin despre iubirea ei arzatoare pentru Luceafarul de sus, pe care il intelege si-l doreste, dar la inlatimea caruia nu se va putea ridica niciodata:
“Luceste c-un amor nespus
Durerea sa-mi alunge,
Dar se inalta tot mai sus,
Ca sa nu-l pot ajunge.

Patrunde trist cu raze reci
Din lumea ce-l desparte…
In veci il voi iubi si-n veci
Va ramanea departe…”
Sagalnicul Catalin, ademenind-o cu insitentele lui voluptoase, ii infrange totusi visul si dorul de Luceafar. El ii cere fetei pierderea intr-un anonimat care vine in opozitie cu oferta Luceafarului care o chemase in lumea stelelor si a oceanelor.
Tabloul al treilea proiecteaza calatoria Luceafarului in cosmos, prin sferele ceresti, spre Dumnezeu, pentru a-i cere dezlegarea de vesnicie, si dialogul lui cu Demiurgul; cadrul e cosmic, atmosfera e glaciala; dialogul e presupus. Demiurgul aude replicile Luceafarului fara ca acesta sa le mai exprime.
Zborul indraznet printre constelatii al Luceafarului este de o maretie uluitoare. El calatoreste inapoi in timp si spatiu, spre origini si aceasta coborare se realizeaza ca o ascensiune cosmica. Timpul se contracta, isi pierde coordonatele, isi dilateaza dimensiunile ca urmare a elenului purtat.
Maiestria poetului consta in capacitatea lui de a plasticiza ideea de zbor. Aripile Luceafarului cresc la dimensiuni uriase si-n drumul lui de “fulger neintrerupt” ratacitor printre stele, ca un gand “purtat de dor”, vaile Haosului se umplu de lumini ce izvorasc de pretutindeni, ca la-nceputul lumii:

“Porni luceafarul. Cresteau
In cer a lui aripe,
Si cai de mii de ani cresteau
In tot atatea clipe.

Un cer de stele dedesupt,
Deasupra- cer de stele -;
Parea un fulger neintrerupt
Ratacitor prin ele…”
Haosul e ilustrat in imagini grandioase, iar viteza Luceafarului transforma miscarea in imagine luminoasa. Calatoria spre taramul genezelor e ilustrata de doua miscari opuse: cea a Luceafarului care se indreapta spre taramul genezelor si din sens opus vin luminile care se nasc dinspre spatiul genezelor.
In calatoria spre origini Luceafarul se dematerializeaza devenind gand purtat de dor. Sunt prezentate imagini ale neantului, prin negative si ideea de lipsa, prin lipsa oricaror repere pentru ca timpul si spatiul nu s-au nascut insa. Exista numai o sete care-l atrage pe Luceafar, il soarbe.
Dar iata-l pe Luceafar ajuns in fata Demiurgului, care salasuieste in infinitul spatial al Cerului, pe care-l guverneaza din nevazut si de dincolo de timp:
“Caci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaste,
Si vremea-ncearca in zadar
Din goluri a se naste.”
Impatimit de iubire, Luceafarul cere Atotputernicului -; “izvor de viata” si “datator de moarte” -; sa-l dezlege de “vesnicia neagra” si sa-l faca muritor ca pe oricare alt pamatean, ca sa se poate bucura, astfel, de viata si de mult dorita “ora de iubire”:
“- De greul negrei vesnicii,
Parinte, ma dezleaga
Si laudat pe veci sa fii
Pe-a lumii scara-ntreaga;

O, cere-mi, Doamne, orice pret,
Dar da-mi o alta soarte,
Caci tu izvor estide vieti
Si datator de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire…”
Demiurgul, dupa ce-l asculta cu ingaduinta, numindu-l acum Hyperion, cauta, apoi, uimit de rugamintea-i, sa-l convinga de zadarnicia hotararii lui, aratandu-i mai intai prapastia ce-i desparte pe nemuritori de micimea si vremelnicia muritorilor. Hyperion face parte din insasi fiinta Demiurgului, iar aceasta ar insemna sa se anihileze pe el insusi in ipostaza in care i-ar admite ruga. Ceva mai mult -; Demiurgul il sfatuieste pe Hyperion sa renunte la gandul lui desert, caci de vesnicie nu-l poate dezlega, iar moartea nu i-o poate darui.
In cadrul acestui dialog sunt exprimate adevaruri despre soarta trecatoare a omului: oamenii traiesc in orizontul norocului (“Ei au doar stele cu noroc/ Si prigoniri de soarte,”), moartea si nasterea lor sunt doar niste valuri, fericirea lor e de o clipa:
“Caci toti se nasc spre muri
Si mor spre a se naste.”
Demiurgul ii propune alt destin Luceafarului care nu are rasarit si nici apus, doar o plutire eterna. El poate sa-i dea intelepciune, ii poate oferi destine care echivaleaza cu conditia de muritor (cantaret, imparat, conducator de osti).
Ca sa-l convinga mai usor, Demiurgul il indeamna pe Hyperion sa priveasca spre Pamant si sa vada cu ochii lui ce-l asteapta acolo, printre oamenii obisnuiti, care “dureaza-n vant desarte idealuri”.
Tabloul al patrulea cuprinde povestea fericirii omului prin iubire si revelatia Luceafarului asupra diferentelor dintre cele doua lumi; cadrul e din nou terestru si cosmic; atmosfera e pe de o parte feerica, intima, senzuala, pe de alta parte rece, distanta, rationala; dialogul nu mai este posibil, replicile fetei si ale Luceafarului se constituie la niveluri de intelgere diferita.
Se revine, astfel, cu desfasurarea faptelor pe Pamant. La indemnul Demiurgului, Hyperion isi indreapta privirile in jos si, in asfintit de seara, el zareste pe Pamant, intr-un crang, sub umbrarul teilor, in lumina lunii, pe Catalina, “imbatata de amor”, alaturi de vicleanul muritor Catalin.
Vazandu-l stralucind din nou pe cer, Catalina nu se sfieste sa imparteaseasca acum Luceafarului fericirea ei efemera si-l roaga, coplesita de nostalgie, s-o inteleaga si sa coboare pe-o raza in codru, ca sa-i lumineze, de asta data, norocul:
“- Cobori in jos, luceafar bland,
Alunecand pe-o raza,
Patrunde-n codru si in gand,
Norocu-mi lumineaza!”
Dezamagit profund de tot ce vede si aude, Luceafarul nu mai tremura acum ca-n alte dati “in codri si pe dealuri” si nu mai cade ca-n trecut, ci, ramanand in inaltul cerului, el raspunde Catalinei sfidator, dar si cu dureroase resemnare, pecetluindu-si cu mandrie insingurarea vesnica in nemurire:
“- Ce-ti pasa tie, chip de lut,
Dac-oi fi eu sau altul?

Traind in cercul vostru stramt,
Norocul va petrece,
Ci eu in lumea mea ma simt
Nemuritor si rece.”

Semnificatiile poemului
Eminescu exprima in “Luceafarul” o atitudine, proprie romantismului, cu privire la raporturile geniului cu o societate care si-a pierdut simtul valorilor adevarate, promovand superficialitatea si impostura, chiar si in planul sentimentelor superioare.
Conditia geniului l-a preocupat deseori pe Eminescu (“Scrisoarea I”, “Glossa”, “Oda (in metru antic)”). Tema geniului a fost prezenta si la Macedonski (“Noapte de decemvrie”), Ion Barbu (“Riga Crypto si lapona Enigel”), Doinas (“Mistretul cu colti de argint”).
Nostalgia fetei de imparat pentru Luceafar este un motiv romantic, iar metamorfoza Luceafarului dovedeste cunostintele poetului despre miturile cosmogonice. In mentalitatea fetei de imparat, Luceafarul reprezinta un duh sau un demon, pe care il imbie cu formule magice, iar pentru a cuceri iubirea fetei, Luceafarul isi schimba infatisarea, nascandu-se o data, ca un Neptun sau Poseidon, din cer si din mare, in chipul unui “mort frumos cu ochii vii”, iar a doua oara din Soare si din noapte, sub intruparea unui demon “trist si ganditor”, ai carui ochi “lucesc adanc himeric”.
Ideea de la care pleaca Eminescu este aceea ca geniul nu poate trai izolat si aspira la apropierea, la comuniunea cu lumea obisnuita. Luceafarul, purtat de o astfel de aspiratie, se desprinde din sferele lui ceresti ca sa renasca de doua ori in chipul unui tanar de o frumusete demonica, pentru a cuceri iubirea fetei de imparat. Mai mult decat atat, el doreste sa-si transforme iubita intr-o stea si s-o ridice in lumea lui. Zadarnica ii ramane incercarea, caci fata de imparat nu-l poate urma, dar ii cere, de vrea sa-l indrageasca, sa coboare el din sferele lui inalte, pe Pamant, sa renunte astfel la nemurire si sa devina muritor ca si ea.
Iubirea lui Hyperion pentru fata de imparat nu cunostea limite. In iubirea sa, Hyperion dovedeste solemnitate si maretie morala, prin faptul ca renunta la nemurire, acceptand insasi ideea sacrificiului total:

“- Tu-mi ceri chiar neumurirea mea
In schimb pe-o sarutare,
Dar voi sa stii asemenea
Cat te iubesc de tare;

Da, ma voi naste din pacat,
Primind o alta lege,
Cu vecinicia sunt legat,
Ci voi sa ma dezlege.”
Hotararea Luceafarului de a renunta la nemurire de dragul fecioarei pamantene concretizeaza conceptia poetului despre iubire, privita ca un ideal superior care nu poate fi atins si realizat decat prin credinta, prin devotament si sacrificiu. Rugamintea pe care Hyperion o adreseaza Demiurgului de a-l transforma intr-un muritor simbolizeaza puterea de sacrificiu a omului superior.
Demiurgul, surprins de ruga lui Hyperion, cauta sa-l convinga insa ca renuntarea la vesnicie nu este posibila, intrucat Hyperion este una cu insasi fiinta eterna a Demiurgului.
Abia insa cand Demiurgul il indeamna sa priveasca pe Pamant si sa vada ce il asteapta acolo, Hyperion se trezeste din zadarnicul sau vis de dragoste pentru o muritoare si se hotaraste sa ramana mai departe in lumea lui de sus.
Fata de imparat, Catalina, intrupeaza un caracter complex in planul vietii pamantenilor. In primul rand, pentru ca, inctocmaicum Luceafarul aspira la implinirea iubirii sale cu o muritoare, tot astfel Catalina aspira la iubirea deplina cu “cel de sus”, de care se simte vrajita, aspira la o viata superioara. Drama Catalinei izvoraste din ciocnirea acestei aspiratii cu conditia ei de muritoare care nu-i ingadiua sa se ridice la inaltimea lui Hyperion.
Visatoarea fecioara se zbate intre dragostea ei pentru Luceafar si teama de strania lui infatisare. Ea il vede cand ca pe “un mort frumos cu ochii vii”, cand ca pe un “strain la vorba si la port”, cand ca pe un demon de neinteles. Subliniind ea insasi distanta ce-o separa de Luceafar si, in egala masura, potrivirea ei cu pajul, Catalina inca isi mai intoarce privirile si ruga, cu nostalgie, spre Luceafar, ca spre o lume a visurilor ei. Fata cere, de fapt, Luceafarului sa devina muritor ca ea. Cerandu-i renuntarea la nemurire ea ii cere, de fapt, viata, ii cere caldura iubirii adevarate. Adica, sa inceteze a mai fi acel “mort frumos cu ochii vii”. Ii cere sa fie, sa existe, ca ea -; “caci ei sunt vie, tu esti mort si ochiul tau ma-ngheta”.
Deosebirea dintre Catalina si Luceafar este evidenta. In timp ce Luceafarul, manat de neistovita sete de implinire a iubirii lui, se indreapta spre Demiurg pentru a-i cere sa-l dezlege de nemurire, zbuciumul Catalinei nu tine mult, conditia ei telurica determinand-o sa-si daruiasca, intre timp, inima unui muritor cu soarta ingemanata. Neputand sa se ridice la inaltimea unui ideal, Catalina se impaca cu o iubire pamanteasca obisnuita.
Demiurgul -; principiul si izvorul suprem al lumii si al ordinii universale -; arata lui Hyperion planul si sensurile existentei lui inalte si nemuritoare. El simbolizeaza ideea de armonie a cosmosului. Menirea sa este aceea de a arata necrutator adevarul obiectiv, de a demonstra si a demasca. El ii releva lui Hyperion propria esenta, una cu a sa.
Exista si alte interpretari ale poemului, iar una dintre acestea socoteste “personajele” poemului drept “voci” ale poetului, mastile lui. Privind astfel lucrurile, Eminescu s-a omginat pe sine nu numai sub chipul lui Hyperion -; geniul, ci si sub chipul lui Catalin, reprezentand aspectul teluric al barbatului, sau sub chipul Demiurgului, exprimand aspiratia spre impersonalitatea universala, si chiar sub chipul Catalinei care tanjeste spre absolut.
Poemul apare ca o meditatie filosofica de tip romantic asupra conditiei geniului in lume, dar si asupra omului ca fiinta duala, prinsa puternic intre viata si moarte, intre fapta si constiinta, intre pasiune si renuntare, intre soarta si nemurire. “Luceafarul” este deci poemul contrariilor.