o2j6jr
Ceea ce deosebeste scrisul lui Mihail Sadoveanu de scrisul celorlalti prozatori ai nostri este constanta si continua fuziune dintre lirismul expresiei si predestinarea tiparului epic. O naratiune de Mihail Sadoveanu, indiferent de proportiile ei, schita, nuvela de dimensiuni sau epopee, se desfasoara dupa aceleasi canoane interioare, ale gratiei si logicii, asa cum tortul de canepa din care ursitoarele torc fire predestinate este totodata si izvor de taina si de poezie. Vita de vie, aramie, ce imbratiseaza ulmul pe care se sprijina sau iedera cu carcei ce se impleteste de-a lungul columnei de marmura fac trup si suflet cu axa lor de sustinere, de parca si-ar comunica, unele altora, seva si orna mentele. Povestitor innascut, cum atesta cele peste o suta de titluri, de generoasa noblete, cu care a incantat sufletul romanesc, generatii dupa generatii, de-a lungul a peste jumatate de veac de creatie literara, Mihail Sadoveanu este, in acelasi timp, si cel mai desavarsit poet al prozei noastre din toate timpurile.
Desigur, atatea pagini din letopisetul lui Ion Neculce, dascalul de preferinta marturisit al lui Mihail Sadoveanu, nu si-au irosit nici dupa trecere de veacuri, aroma. Desigur, oricare pagina din Nicolae Balcescu vibreaza si astazi de aceeasi infio rare ca pe vremea cand tanarul istoric deschidea “sfanta carte” a neamului, ca sa-i descifreze, in armonioase cadente, desti nele. Desigur, farmecul rafinat al unei perioade de Odobescu, poezia luxurianta a pajistilor, supraceleste in care Sarmanul
Dionis isi transmuta himerele, castitatea idilica a vietii de tara din atatea din episoadele lui Duiliu Zamfirescu si sumbra poezie rustica din romanele lui Liviu Rebreanu — cine le-ar putea tagadui?
Inca de la cronicari, nenumarati au fost scriitorii care au turnat in fel si chip, in variate tipare, mirajele graiului natio

nal. Despre nici unul insa nu se poate spune cu deplina convin gere, si cu mai spontana simplicitate, ca a scris, pentru a vorbi in metafora poetului, o limba ca un fagure de miere, ca despre Mihail Sadoveanu. Fiecare dintre inaintasii sau contem poranii lui si-a tras o brazda in ogorul prozei noastre, fiecare si-a sapat o albie anume in hidrografia scrisului romanesc.
Singur Mihail Sadoveanu a rasturnat brazde peste brazde de-a lungul si de-a latul intregii tari, singur el a exprimat cu majestuosul Danubiu al creatiunilor sale, toate peisajele, toate acordurile, intreaga simfonie a sufletului national.
Pentru ca, spre deosebire de toti ceilalti, nu este carte, nu este pagina, nu este rand din Mihail Sadoveanu in care nimbul de poezie, zaimful care transfigureaza, haloul ce vrajeste, cu un cuvant lirismul ce invaluie totul sa nu fie incontinuu prezent.
Atat de dominanta este aceasta incincita esenta si atat de adanc s-a infiltrat ea in toate fibrele operei lui, incat oriunde ai deschide, indiferent la ce pagina, biblia scrisului sadovenesc, ii simti deodata efluviile, la fel cu mireasma florilor incorupti bile, uitate de demult intre pagini.
Dar daca esenta lirismului este una si aceeasi, infinite sunt modurile si ipostazele in care el se manifesta. Peisagiul e printre primele. Poezia noastra descriptiva, fie in proza, fie in versuri nu cunoaste un virtuos mai desavarsit ca autorul
Baltagului. Initierea aceasta in frumusetile naturii urca in anii copilariei, despre care vorbesc in pagini evocatoare memorii le scriitoricesti ale lui Mihail Sadoveanu, Anii de ucenicie.
Spre deosbire de peisajul lui Alecsandri, Odobescu sau Hogas, in care artificiul se resimte cu mai multa sau mai putina ostentatie, peisajul lui Mihail Sadoveanu este, cu expresia lui
Amiel, o stare de suflet, o cutie de rezonanta, care amplifica suspinul, un clopot de sticla care tempereaza tumulturile. De la Soimii la Nicoara Potcoava, de la Cocostarcul albastru la
Fratii Jderi si de la Hanul Ancutii la Aventura in lunca Dunarii,

poezia naturii isi moduleaza cu inepuizare litania. Intre natura si vietate e o continua comuniune. Corespondentele simbolice ale poetului francez nu si-au ilustrat cu mai multa stralucire adevarul ca in paginile descriptive ale lui Mihail Sadoveanu.
Nu cunosc o agonie mai pura, mai extatica, mai franciscana ca aceea a capriorei din padurea Petrisorului. Nu cunosc con fruntare mai crispanta, cu atat mai crispanta cu cat revelatia ei tine de scanteia unui fulger, ca indoita furtuna ce se dezlantuie pe valea Barnarului, in sufletul omului si-n ambian ta. Nu cunosc, din cate ridicari de cortina se boltesc peste o aventura sau alta, incredintata cartilor, o uvertura mai pitoreasca si mai simbolica in acelasi timp ca aceea din Venea o moara pe Siret, cu revarsarea apelor infuriate si cu viziunea moarei plutind indiferenta, ca o alta arca a lui Noe, si aducand cu sine un demon feminin mai funest ca al Evei. In toate aceste cazuri de afinitate electiva, pentru a spune astfel, stilul lui Mihail Sadoveanu oficiaza in odajdii, ca pentru tot atatea taine ale naturii, pe care el, rapsodul, le intuieste si le proiectea za pe ecranul fabulei.
Umorul este alta ipostaza a lirismului sadovenesc. Prin el,
Mihail Sadoveanu se alatura gintei aceleia de izvoditori, pentru care umanitatea, chiar ridicola, are dreptul la intelegere si absolvire. Umoristii de rasa au venit in urma marilor satirici.
Asa a fost in toate timpurile. Lui Rabelais i-a urmat Voltaire, al carui basm filozofic e la raspantia dintre pamflet si parodie, iar dupa el Anatole France, cu ironia lui condescendenta. Lui
Swift i-a urmat Dickens si lui Gogol, a carui posteritate a durat totusi, gratie imprejurarilor politice, suprasensibilul
Cehov. Climatului continental, inclusiv si bogat in contraste, din satira lui Caragiale, i-a alternat climatul temperat, cu alintari de toamna somptuoasa al literaturii lui Mihail Sado veanu. Prin ea, am patruns in tinuturi peste care batusera cand simunul realist al satirei caragialesti si cand uraganul,

prin excelenta romantic, al temperamentului hasdeian. Incursiu nile in trecut si in istorie ale lui Mihail Sadoveanu sunt, oare, de alta natura? Ele se aseamana expeditiilor pe taramul celalalt al eroilor din basme. De aici, intelegerea superioara, zambetul ce calmeaza, compasiunea care toarna balsamul ei peste rani si le vindeca. E legendara apa vie a umorului, captata la izvoarele fara de moarte ale lirismului. Calatoria abatelui Paul de Marenne prin Moldova, si pranzul sardanapalic de la satrarul
Griga Lazarel in Zodia cancerului; experienta judiciara a nou lui Nasredin si resemnarea lui tipic orientala din Ostrovul lupilor; atmosfera de harta olimpiana (nu-i oare comisoaia
Ilisafta o adevarata Junona?) de la curtea comisului Manole
Par Negru in Fratii Jderi si, mai ales, surasul continuu cu care se vantura si se judeca ispitele in Divanul persian sunt tot atatea pilde de felul cum lirismul sadovenesc rezolva, sub bagheta magica a umorului, situatiile cele mai caracteristice, cele mai dificile. Si fiindca am amintit de Divanul persian sa spunem ca originalitatea acestei lucrari, ce reediteaza de fapt un episod din O mie si una de nopti, sta toata in stilul ei incomparabil si ca toata aceasta alchimie a verbului, cu dulceata modulata a inflexiunilor, ca o continua si feerica solemnitate a ceremonialului oriental, n-ar fi putut cristaliza altundeva decat in recipientul miraculos al celui mai iscusit dintre vracii limbii romanesti.
Lirica, de o atat de inalta intensitate si de o atat de multipla metamorfoza, opera lui Mihail Sadoveanu nu e totusi mai putin epica, prin bogatul registru de titluri, atat de multe si atat de diverse, care au imbogatit universul fictiunilor cu intamplari memorabile, cu eroi si eroine greu de uitat. O nuvela ca Haia Sanis sau Bulboana lui Valinas, o suita de povestiri ca aceea din Hanu Ancutii, una mai minunata ca alta, un roman din cele mai putin extinse ca Locul unde nu s-a intamplt nimic, a carui densitate psihologica suplineste lungi tratate de

sociologie, o sectiune in infernul trogloditismului nostru feu dal, ca Bordeenii, peste care marele liric intinde totusi straiul transfigurator de purpura si aur al poeziei, o fresca de exten siunea Fratilor Jderi, in care poetul epic a sapat ca pe un alt scut achileian, imaginile cele mai pregnante ale istoriei noas tre nationale, o drama pastoreasca petrecuta in creierii muntilor, ca aceea din Baltagul si o eroina ca Vitoria Lipan, reeditand la distanta de milenii si-ntr-un tinut hiperboreic mitul anticei
Antigone — iata cateva numai din momentele festive ale unei vaste cariere, pe care cititorul si le-a zidit de-a pururi in memorie.
Si, fiindca am amintit de doua din culmile creatiei sadovenesti, inca doua cuvinte, cu care si putem incheia sfio sul nostru omagiu. E vorba de Fratii Jderi si de Baltagul.
Istoria noastra literara a inregistrat inca de mult insuccesele poeziei in materie de epopee nationala. Dar ceea ce n-a izbutit poezia a implinit proza romaneasca. Fratii Jderi sunt o astfel de epopee demna si de gloria lui Stefan Voda, demna si de virtutile epice ale rapsodului sau. Iar Baltagul? Este el, cum s-a remarcat de timpuriu, romanul Mioritei? Si da, si nu.
Vorbind de poezia populara, Mihail Sadoveanu spunea candva:
“Am gasit in ea elemente de valoare diamantina, care s-au rasfrant in opera mea proprie”. Si marturia mi se pare cu osebire pretioasa. Ea trebuie cumpanita si inteleasa in strictul ei sens. Caci daca radacinile folclorice ale Baltagului nu pot fi tagaduite, exemplul lui constituie totdeodata si o inalta lectie de tehnica literara. Caci asa cum balada populara a ridicat un incident sangeros din viata pastorilor la inaltimea eterna a poeziei, tot astfel Mihail Sadoveanu a transfigurat balada intr-un poem de atitudine si de largi perspective, expresie armonioasa a geniului sau liric si narativ.