MIHAIL SADOVEANU

Subiectul d9y15yk
Romanul “Fratii Jderi” a aparut intre anii 1935-1942.
Scriitorul si-a ales cadrul istoric in epoca maximei stabilitati a statului moldovenesc din lunga domnie a lui Stefan cel Mare, timp in care tara a cunoscut inflorirea si gloria.
La baza romanului stau cronicile lui Grigore Ureche si Ion Neculce, vastul material legat de figura lui Stefan cel Mare al lui Vasile Alecsandri (“Altarul manastirii Putna”, “Dumbrava Rosie”), Mihai Eminescu (“Musatin si codrul”), Barbu Stefanescu Delavrancea (“Apus de soare”), precum si motivele caracteristice ale basmelor si ale baladelor, ale credintelor vechi, obiceiuri care vorbesc de viata moldovenilor.
Romanul este alcatuit din trei parti (publicate initial in volume distincte): “Ucenicia lui Ionut” -; 1935, “Izvorul Alb” -; 1936, care cuprind evenimente pe o perioada de trei ani, si “Oamenii Mariei Sale”, care nareaza intamplari pe o perioada de doi ani.
Sadoveanu evoca epoca pregatirii si a inceperii luptei pentru independenta, starea in care se afla Moldova din timpul lui Petru Aron.
Viata feudala romanesca este cuprinsa intre doi poli: descrierea hramului de la manastirea Neamt, simbol al intelepciunii, al vitalitatii poporului, al vointei de a dainui, si se incheie cu victoria de la Vaslui, din 1475, a eroismului national.
In centrul cartii sta familia lui Manole Par Negru, formata din cinci membri: Ionut, Simion, Nicoara, Damian, Cristea. Fiecare din fiii lui Manole intruchipeaza un sector al societatii medievale: Simion are in grija herghelia domneasca si este destinat sa fie urmatorul comis de Timis, Nicodim este calugar-carturar, Cristea este vistiernicul Curtii, iar Damian face negustorie in Tara Leseasca, nu atat pentru castig, cat pentru a aduna informatii utile pentru voievodul Moldovei. In ceea ce-l priveste pe Ionut, locul lui in lume nu s-a hotarat inca.
S-a spus ca “Fratii Jderi” este “un roman de romane”: al domniei lui Stefan, al Cetatii, al epocii, al indragostitilor.
Cartea se organizeaza pe doua planuri: evenimentele domniei; evenimentele familiei Jderilor -; viata si soarta oamenilor. Toate converg si sunt polarizate de marea personalitate a Voievodului.
Primul volum, intitulat “Ucenicia lui Ionut”, are in centru o poveste despre dragoste si prieteniesi urmareste formarea lui Ionut ca ostas (un bildungsroman).
Cu prilejul hramului manastirii Neamt, Ionut este cunoscut de Stefan-Voievod.
Dupa hram, Stefan cel Mare se opreste pe la grajdurile domnesti din Timis, ingrijite de comisul Manole Par Negru. Aici se afla Catalan, armasarul de rasa cu par alb, adus de departe de hotii de cai.
Ionut Jder, abia iesit din copilarie (are 17 ani), se bucura de privilegiul de a fi chemat la curte pentru a dobandi codul cavalerului medieval, impreuna cu Alexandrel-voda, fiul lui Stefan cel Mare. In scurt timp eroul traieste prima lui dilema morala: dupa ce printul ii incredinteaza taina lui cea mare -; iubirea pentru Nasta -;, consfiintind astfel un fel de legamant de prietenie calvalereasca, Ionut afla ca exista sentimente mai puternice decat orice juramant de onoare. Se indragosteste la randul lui de aceeasi fata si are confirmarea ca este cel preferat.
Ajuns la jupanita Nasta, Ionut afla ca mama acesteia, Tudosia, se afla in legatura cu dusmani care pun la cale un complot impotriva domnitorului. El stie din vreme de cele ce se urzeau si il salveaza vitejeste pe Alexandrel-Voda.
In aceeasi noapte, la Timis, Manole Par Negru impiedica furtul armasarului Catalan.
In lupta de la Lipnic (1469), cu tatarii, se arata puterea fratilor Jderi, Simion si Ionut, geniul startegic al voievodului Stefan, prinderea feciorului hanului tatar.
O intamplare nefericita pune capat primei experiente mature a lui Ionut: Nasta este rapita de tatari, vanduta lui Suleiman Bey, aflandu-se intr-o intaritura turceasca, pe malul Dunarii. Ionut pleaca in cautarea Nastei, riscandu-si viata. Trece prin numeroase peripetii, dar il salveaza fratii si parintele sau, plecati pe urmele lui. Ionut afla ca Nasta se omorase, aruncandu-se in valuri de pe corabia care o ducea in robie. Uciderea hanului tatar de catre Gheorghe Botezatu, slujitorul credincios al lui Ionut, incheie episodul.
Ionut revine la curtea domneasca si va deveni ostean adevarat.
Acest prim volum poate fi considerat “un poem al iubirii juvenile”.
Al doilea volum, “Izvorul Alb”, este “un poem al iubirii matrimoniale”. Simion Jder se indragosteste de Marusca, fiica lui Iatco Hudici, care este rapita si dusa in Tara Leseasca.
Cu invoirea domnului, merge in Polonia si o aduce. Se fac pregatiri de nunta. Se descrie o vanatoare la care Jderii isi dovedesc virtutile; are loc primirea viitoarei doamne a voievodului, Maria de Mangop.
Totodata sunt urmarite framantarile lui Stefan cel Mare inainte de lupta de la Podul Inalt. Voievodul are nevoie de o confirmare; de aceea porneste in cautarea unui pustnic pentru a capata sfatul cel bun. Calatoria spre Izvorul Alb are functii initiatice; povestea despre destinul eremitului si despre ultimul bour alb confera operei un caracter fabulos. Sihastrul murise si Stefan se intoarce in cetate. Are un vis simbolic din care intelege ca trebuie sa porneasca razboi impotriva turcilor.
Primele doua volume alcatuiesc o cronica de familie, a vietii de toate zilele, cu obiceiuri si practici traditionale, si una sociala, prezentand noile randuieli ale societatii sub semnul dreptatii lui Stefan cel Mare.
Volumul al treilea, “Oamenii Mariei Sale”, cuprinde pregatirile pentru marea lupta, evenimente petrecute intre 1471 si 15 ianuarie 1475.
Se povesteste casatoria lui Simion Jder cu Marusca, care este adusa la Timis.
Turcii se pregateau de un nou razboi contra Moldovei. Ionut este trimis de Stefan-Voda sa aduca vesti de peste Dunare, din Grecia -; si de la muntele Athos. In drumul sau aventuros aflam despre intalnirea lui Ionut cu inteleptul si viteazul sau frate Nicodim si sfaturile primite, despre trecerea peste munti, in Transilvania si in Tara Romaneasca , intovarasit de credinciosul Gheorghe Botezatu Tatarul, de alte peripetii traite in inima imperiului turcesc, despre prinderea si decapitarea unor boieri tradatori. Asistam la primirea solilor venetieni de catre Ionut, in targ la Roman, apoi la curtea domneasca.
Cartea se incheie cu lupta de la Vaslui, unde Stefan a obtinut o stralucita victorie, cu pierdei grele de vieti omenesti. Insusi Stefan ii plange pe oamenii lui iubiti care au pierit in aceasta lupta, batranul comis Manole Par Negru, Simion Jder, Caliman si fiul sau Samoila, toti devotati cu credinta, pana la moarte, domnitorului.
Realitate. Legenda. Mit
Scriitorul aduce date reale ale societatii moldovenesti, lupta domnitorului cu dusmanii interni -; boierii -;, care se opun centralizarii puterii, si cu dusmanii externi -; turcii, tatarii -; care ravneau la bogatiile ei.
Toate actiunile voievodului sunt subordonate victoriei luptei pentru independenta, pentru supravietuire ca popor.
Incetul cu incetul, raporturile dintre boieri si domni se schimba, caci Stefan se baza mai ales pe razesi, pe mica boierime, targoveti si pe biserica, pe tarani. In aceasta va sta puterea si autoritatea voievodului.
Discutia domnului cu parintele Amfilohie Sendrea e plina de talc si de intelepciune: trebuiau boieri si dregatori tineri, ostasi vrednici, caci “calul vechi nu se invata buiestras, cei tineri cunosc fraul”.
Este o epoca agitata, in care se realizeaza unitatea nationala.
Viata tarii la venirea lui Stefan Voievod era puternic macinata si framantata de “lupte launtrice, tradari, omoruri intre frati si neamuri”. Insusi parintele sau, Bogdan-Voda, fusese taiat de un frate; Voievodul va centraliza puterea, considerand ca nu trebuie sa fie “decat un stapan”.
Tara Moldovei cunoaste sub Stefan inflexibilitatea legilor, puterea lor sta in asezarea vietii pe adevar si dreptate, raspandeste credinta, curma dezordinea, jafurile, comploturile. In tara-i “pace si belsug” cum n-au mai fost.
De aceea tara intreaga ia parte la razboi, rezistand impotriva invaziilor: oamenii parasesc satele si se trag sub munte ori sub paduri cu bunurile lor; fantanile din calea dusmanilor sunt otravite cu maselarita si cucuta.
Unul din solii venetieni observa cu uimire: “particularitatea oamenilor acestora e ca ei socotesc razboiul cu Paganul ca o afacere personala” , ca o datorie “sacra”. Este o epoca de Renastere nationala.
Manastiri, cetati (Suceava, Vaslui, Cetatea Alba, Chilia s.a.), munti, paduri, biserici, piesajele sunt o lume reala.
Scriitorul alcatuieste o viata complexa ce se desfasoara pe doua planuri: cel eroic (in tabere militare, pe campul de lupta) si cel al vietii civile, cotidiene, in familie.
La temelia societatii feudale moldovenesti din romanul istoric sadovenian sta familia in toate structurile ei: tara, clanul. Domnul tarii este ca un tata pentru supusii sai, iar acestia, la randul lor, ii sunt devotati ca unui parinte. Domnul isi ocroteste supusii, se intereseaza de soarta celor vrednici si credinciosi. La nivelul clanului Jderilor, rolul tatalui-sef al familiei este exercitat de comisul Manole Par Negru. Toti slujesc pe domnul tarii si politica sa.
Toate sunt randuite si stau sub ochiul voievodului si al lui Dumnezeu, si oamenii sunt patrunsi de maretia acestor randuieli: “Noi nu avem alta de facut, decat sa murim pentru legea noastra, spune un razes”.
Scriitorul are vocatia rememorarii vietii arhaice, pastrata din vremuri imemoriale.
Randuielile stravechi trebuie urmate neabatut, viata de zi cu zi se impleteste cu credinte, practici si o filosofie arhaica, avand puterea de lege. Oamenii se conduc dupa semnele naturii, visele explica si preintampina faptele, duhuri, fantasme, descantece, vraji alcatuiesc o intreaga mitologie populara transmisa din generatie in generatie, prin care ne recunoastem ca popor.
Observator atent al legilor pamantului si al oamenilor, Sadoveanu reconstituie spiritualitatea straveche a poporului nostru, in care datina se mosteneste din vremuri indepartate si se respecta neabatut, manifestata in momente cruciale ale vietii: la nunti, botezuri, inmormantari.
Toate obiceiurile sunt comentate de solii venetieni. Ceremonialul nuntii feudale se desfasoara ca la curtile cele mai inalte; sosesc oaspeti mari de peste granita cu daruri scumpe. Alaiul nuntii domnesti urmeaza traditia: Doamna Maria de Mangop e primita cu paine si cu sare, se desfac buti de vin norodului, in cinstea ei; oamenii isi ridica cusmele haulind in semn de cinstire si bucurie; din popasurile Mariei de Mangop in diferite tinuturi ale Moldovei aflam despre viata targurilor, starea de inflorire a comertului. Descrierea relatiilor de la curte este minutios realizata, cu o mare forta realista (ceremonialul primirii solilor, ritualul nuntii si al botezului, arhitectura cladirilor, interioarele).
Aflam astfel coordonate fundamentale ale sufletului romanesc: vitalitatea petrecerii si bucuria dezlantuita, maretia rituala a celui din urma drum, care uimesc pe straini.
Unul dintre solii venetieni, parintele dominican Geronimo della Rovere, ia si el cunostinta de Tara Moldovei, de oamenii sai, de specificul vietii de la munte.
Venetianul cunoaste sufletul taranului, existenta lui arhaica, rituala; este cucerit de disciplina si mestesugul trupelor, de sufletul ostenilor-razesi care slujesc fara simbrie pentru tara, rezistand impotriva invaziilor. Din cuvintele lui se desprinde o inalta admiratie pentru acest popor vechi de la Dunare si Carpati, un popor cu o morala si o filosofie arhaica.
Prin introducerea opiniilor acestor soli straini, scriitorul amplifica obiectivitatea notarii.
Razesii insisi marturisesc ca “in afara de Dumnezeu si de Voda, noi nu cunoastem pe cineva mai mare”. Cinstea, generozitatea, loialitatea si credinta sunt puse in slujba tarii si a domnului. Credinta in cauza comuna si daruirea pentru victoria ei unesc vointele individuale ale oamenilor. Acesta este mesajul romanului.
Locuitorii duc o viata aspra, ingemanata clipa de clipa cu moartea. Acelasi sol venetian observa cu uimire ca “in fiecare dimineata acest popor a multumit Domnului Dumnezeu nu atat pentru paine, caci asta are din beslug, cat pentru viata…”.
Romanul implica prelucrari subtile ale motivelor din basme si balade, ale credintelor vechi, lunecand permanent intre real si fabulos.
Oamenii se conduc dupa randuieli vechi, nescrise si traiesc laolalta cu traditiile, pastrate cu sfintenie, dar si dupa semnele naturii (ca si in “Baltagul”). Aflam, astfel, ca iarna are sa inceapa foarte devreme, fiindca “cerbii-au boncaluit, mai departe in ist an; cocoarele au plecat inainte de Ziua Crucii, soarecii de camp si-au facut cuiburile in spinarii, la doua palme de pamant; splina porcilor injunghiati si desfacuti se arata mai plina unde incepe…”.
Schivnicul de la Izvorul Alb “punea urechea la pamant ca s-auda glasul pamantului”, “avea cunostinta ascunsa despre mersul stelelor si al soarelui”.
Animalele dau semne oamenilor: imbolnavirea armasarului Vizir “nu-i atat a boala, cat semn si prevestire”. Catalan cel batran, cand a inceput Maria Sa Voda Stefan razboaiele sale, a dat semn: “intr-una se framanta si batea cu copitele in pardoseala grajdului si rupea cu dintii din iesle”.
Oamenii se conduc dupa vise, vraji, descantece, duhuri. Femeile incearca se influenteze destinul (prin vraji, bobi); fiecare om are un “urs” al sau (destinul omului) slab sau gras, harnic sau lenes, dupa cum e si norocul omului (zice comisoaia Ilisafta). Samoila si Onofrei se temeau “sa sloboade cuvant la miezul noptii, cand pasesc pe iazuri stimele, ca niste muieri subtiratice infasurate in barongicuri alburii”.
De aceea, badita Simion se teme numai de parte femeiasca, “acest diavol care il suduie zi si noapte”; Ionut cand trece prin locuri singuratice “isi face cruce cu limba si e gata sa puna mana pe sabie”.
Circula tot felul de povesti miraculoase: Onofrei Caliman povesteste de un camp lung in care umblau mistreti negri in ciurde, iar in urma lor erau calareti fara cap; cand Catalan a nechezat de trei ori, batalia de la Baia a fost castigata, cand a pierit in secuime Aron-Voda, iarasi a nechezat Catalan de trei ori.
Oamenii cred in puterea supranaturala a bourului alb (simbol al Moldovei, metafora pentru vechimea timpului). E nazdravan, miraculos, apare deasupra prapastiilor in locuri necunoscute chiar si vanatorilor incercati. Are putere asupra oilor, de aceea oamenii ii lasau daruri sa nu se iveasca primejdia de “vratejuri” ori o “boliste”. E stapanit de demon, de un mare vrajitor: un parinte schivnic, din vremuri stravechi, nevazut de nimeni. Stefan are un vis prevestitor de razboi: i se arata schivnicul inaltat pe munte si binecuvantand un “pojar urias care cuprinde satele”.
Jupaneasa Ilisafta are si ea semnele ei. Mai ales visele sunt prevestitoare, “se facea ca trece o apa si nu gasea nici un vad”, nici putere; si alte elemente rau prevestitoare: i-a venit sa stranute de trei ori si n-a putut, s-a impiedicat in prag, i se bate pleoapa stanga s.a.
Aparitii de basm sunt si cei doi Calimani, Samoila si Onofrei, Stramba-Lemne si Sfarama-Piatra. Batrana cu ghiocul ii ghiceste lui Ionut dragostea; tiganca ne spune ca Ionut era un “Fat-Frumos” cu puteri grozave: “Mai uita-te o data la mine, ca sa ma fac iar tanara”.
Stefan este mitizat. El are pecete pe bratul drept si legamant sfant, calul lui este nazdravan, iar parintele lui l-a inchinat la muntele Athos, ca sa-i stapaneasca pe pagani. Cuviosul Nicodim ii creeaza o ipostaza de arhanghel care ucide balaurul. Stefan se inchina la soare si se roaga pentru sufletul celor dusi.
Oamenii traiesc dintr-o mitologie straveche pe care au mostenit-o si cred in ea. Relatarea despre cutremure imprima un aer de legenda si realitate. Cutremurul de la cetate e pus in legatura cu “pestele cel mare peste care sta asezat pamantul si care bate din coada”.
Se simte mereu o existenta pe doua taramuri: real si fantastic, o atmosfera miraculoasa si legendara in care se proiecteaza o lume viteaza, mareata, care dezvaluie tainele naturii si ale oamenilor. O spiritualitate autohtona traieste in preajma padurii, cu practici primitive, in care istoria e proiectata in fantastic si monumental intr-o viziune unitara.
Prin complexitatea vietii, prin solemnitatea ritualurilor si ceremonialurilor (ce amintesc de vechile epocii), prin exaltarea unei lumi eroice, romanul “Fratii Jderi” este o epopee.

Personajele
Stefan cel Mare
Stefan domina totul: el polarizeaza in jurul sau energiile. El reprezinta o sinteza de patriotism national.
Proiectat intre mit, istorie si legenda, voievodul Stefan reprezinta un simbol al dragostei de tara, al dreptatii si al responsabilitatii fata de popor, pentru ca lupta pentru independenta nationala, credinta nestramutata in izbanda au constituit liantul care l-a unit pe voievod de poporul ce l-a urmat cu credinta si jertfa.
Vanatori, pastori, plugari, ostasi vin sub steagul lui Stefan pentru ca el a dat multimii dreptatea mult dorita.
Personajul e conceput in doua ipostaze: real, ca si om, si simbolic. Omul Stefan cunoaste indoiala, teama, are slabiciuni lumesti, pentru care se roaga de iertarea pacatelor, care apartin umanului, efemerului.
In conceptia lui Stefan, domnul trebuie sa dea “lumina, fara a primi nimic in schimb”.
Aparitia voievodului la inceputul romanului, intr-un moment cu totul deosebit, hramul manastirii Neamt, la care e adunata intreaga suflare omeneasca, e simbolica.
Scriitorul dovedeste o mare arta a cuvantului, a miscarii scenice a multimii; duhul legendei, atmosfera de ireal invaluie totul.
Vedem, simtim, auzim reactiile celor care-l asteapta pe voda cu o nerabdare crescanda. Cuvintele au iz de vechime: “ca si cum s-ar fi aprins pulbere de pusca”, “prinsera a se tangui”, “a da inapoi”, “a iesit spaima”, “dadea sunet” s.a.
Proiectat cinematografic, voievodul Stefan apare in toata maretia lui monumentala, “calare pe cal alb” (calul alb -; simbolul puterii politice).
Modalitatile de caracterizare a personajului sunt variate.
Portretul direct al voievodului este sumar: “calcand atunci in al patruzecilea an al varstei”, avea obrazul “ars proaspat” de vantul de primavara; se putra ras, cu mustata usor caruntita; avea “o privire verde, taioasa”, desi scund la satura, “cei dinaintea sa, opriti la zece pasi, pareau a se uita la el de jos in sus” -; subliniind personalitatea coplesitoare a voievodului.
Domnitorul este surprins in momente caracteristice: calatorind prin tara, facand judete, intalnindu-se cu dregatorii, conducand ostirea, stand de vorba cu sine insusi, in clipe de liniste, examinandu-si constiinta.
O calda si deplina comuniune intre domn si oameni, uniti prin idealul luptei si al jertfei, ii impresioneaza pe solii venetieni: ei vad in aceasta “comunicare calda si iluminare sufleteasca dintre print si oamenii sai inca una din tainele acestui colt de pamant”.
Parintele dominican Geronimo della Rovere vorbeste de fascinatia pe care o exercita Stefan asupra suspusilor, de autoritatea acestuia izvorata din identitatea totala cu idealurile poporului sau.
Stefan a castigat dragostea si increderea acestuia, care l-a urmat cu credinta si jertfa. Randuiala tarii, cladita pe intelepciune si justitie, duce la inflorirea economiei.
Stefan face dreptatea -; mult dorita de norod; face dreptate lui Nechifor Caliman, a carei ocina fusese rapita de parcalabul Ciopei; ridica la ranguri ostasesti pe cei mai merituosi, indiferent de originea lor. Agresivitatii tatarilor ii raspunde prin pedepsirea exemplara a printului Mamac, fiul lui Mamac Han. Stefan ii da astfel o lectie necrutatoare, care il impune in fata dusmanilor.
Stefan este mitizat. El este alesul divinitatii in conducerea luptei impotriva paganatatii. Lui i s-a aratat in vis Maica Domnului si i-a poruncit asa: “Scoala Stefane-Voievoade, si apuca sabia pentru fiul meu preaiubit!”.
Stefan are si el o “naluca de urs” care trebuie sa fie “spaima fiarelor slabe”, el poarta insemnele divinitatii, are si-o “pajura” care-l privegheaza; arhimandritul Sendrea spune ca Maria Sa are pecete pe bratul sau drept si legamant sfant.
In fata strainilor uimiti, Stefan apare ca un mare carturar, iubitor de cultura si arta, un adevarat om al Renasterii. Stefan intuieste rolul sau si al Moldovei in lupta pentru apararea crestinatatii, impotriva pericolului turcesc. Oamenii il respecta, il admira, se infricoseaza, il asculta si-l urmeaza cu credinta, jertfindu-se.
Finalul romanului, incheiat apotetic cu stralucita victorie de la Vaslui, proiecteaza in prim-plan, ca la hramul manastirii Neamt, aceeasi imagine monumentala a voievodului, cu aceleasi cuvinte de legenda: “s-a aratat pe un pripor, maria-sa Stefan calare” (din perspectiva inaltimii, imaginea e mareata si simbolica).
Voievodul apare monumental, calare pe Vizir si impresurat de curteni.
Scriitorul urmareste miscarile: “a dat ocol bataliei” si s-a oprit in locul unde mortii Moldovei fusesera adunati.
Durerea voievodului si evlavia crestineasca sunt tulburatoare: el a ingenunchiat in fata altatului ce se ridicase in aer liber, iar toti oamenii care erau de fata au facut la fel. Apoi, s-au citi “stalpii mortilor”.
Exista o legatura speciala intre domn si ostenii sai, ei sunt puterea voievodului catre care-si ridica privirea cu aceeasi durere ajunsa la dimensiuni cosmice.
Respectand cu piosenie datina crestineasca, domnul “si-a rupt” din sufletul sau vorbe ce au valoare de legamant, o poezie a neuitarii celor dusi dincolo: “avem sa-i simtim in jurul nostru si ne vom afla nemangaiati de pieirea lor -; cand rasare soarele,… cand soarele asfinteste…, la bataia miezului noptii…”.
Natura e patrunsa si ea de aceeasi suferinta: “Dupa ce a tacut maria sa, a sunat vantul mai cu tarie…”.
Prin dragostea de tara, eroism, spirit justitiar, Stefan este ridicat la forta naturii si la rangul de zeitate, ca in epopeile antice.
El este exemplar prin faptele lui, un model, un arhetip, pentru ca domn si supusi sunt uniti prin acelasi ideal al dorintei de libertate si credinta in izbanda.

Celelalte personaje
Oamenii Mariei Sale sunt modele de credinta si de jertfa fata de tara si voievod.
Ionut Jder, mezinul adoptiv al clanului Jderilor, este a doua mare proiectie catre fantastic, dupa voievod. Plin de farmec, inteligent, el intruchipeaza “viclenia lui Ulise si vitejia lui Ahile” (Al. Piru).
Este urmarit in doua momente: ucenicia, in care invata, se formeaza sa fie ostas, sa creasca cai, sa vaneze, sa se poarte in lume, sa se fereasca de jupanese, se iubeasca.
Inzestrat de la natura cu spirit aventurier, bun de sotii, freamata de tinerete, asemeni eroilor din basme el scapa din situatiile dificile, maturizandu-se.
Incursiunile aventuroase in Pocutia, la Muntele Athos, prinderea capitanului Gogolea, toate vorbesc de curajul, nesabuinta, sinceritatea si cinstea firii sale.
Perioada urmatoare inregistreaza vocatia sa de ostean, om al faptei (calatoria din Turcia, pregatirea ostaseasca, eroismul de la Vaslui).
Jder cel Mititel nu cunoaste piedici naturale sau omenesti, traieste mai ales sub semnul vitejiei si al curajului neinfricat. E o armonie a naturii.
Taciturnul si timidul Simion Jder cade si el eroic alaturi de tatal sau, pe campul de lupta de la Vaslui.
Inteleptul Nicoara -; retras in tihna chiliei si adanc cunoscator in carti, ii ajuta pe toti cu mintea si cu sufletul, ramas in sinea sa mai mult ostean; negutatorul Damian, realist si intreprinzator, saritor la nevoie; vorbaretul Cristea; dar in fruntea clanului, tatal familiei, batranul si viteazul fara pereche Manole Par Negru, aprig si copilaros. Toti sunt credinciosi cu trup si suflet marelui voievod, pana la sacrificiul suprem.
Peste ei vegheaza dragostea materna a comisoaiei Ilisafta, “cel mai complex personaj feminin din proza lui Sadoveanu”. Impresioneaza mai ales prin bunatatea si dragostea ce o revarsa din belsug asupra clanului sau, prin intelepciunea ei materna si devotamentul familial.
Samoila Caliman, supranumit de Ionut “Stramba-Lemne, Onofrei Caliman, zis si Srafama-Piatra, sunt adevarate forte ale naturii prin vitejie si devotamentul fata de voievod.
Nechifor Caliman, aflat la varsta senectutii, staroste al vanatorilor, moare si el eroic, alaturi de voinicul sau fecior, Samoila Caliman, in lupta de la Vaslui.

“Intemeind romanul istoric romanesc modern, monumental, M. Sadoveanu e un Tolstoi al nostru” (Z. Sangeorzan).