r1i17id
Ah! Domnule X... cine esti?
...D-ta trebuie sa fii un om sever, asa-mi inchipuiesc eu; cand iti cade ceva scris in mana, trebuie sa tii sprancenele ta re-ncruntate... D-ta esti un om nu numai invatat, dar si cult...
D-ta, afara de prodigioasa noastra literatura nationala, trebuie sa mai cunosti din literatura universala, macar pe cea europeana.
D-ta trebuie sa fi avand gust subtire si simtire adanca... D-ta, asa-mi inchipuiesc eu, trebuie sa fii mai-nainte om si pe urma roman (ca se intampla uneori si alminterea); prin urmare, d-ta, roman fireste, trebuie romaneste sa judeci omeneste.
Da, fara indoiala: Caragiale rade de Domnul X, incarcandu-l cu atatea daruri; totusi, nu e de loc gluma ca, pe Caragiale,
Domnul X totdeauna l-a tratat foarte sever si de sus.
Hm! ce atata vorba pentru niste comedioare...! am auzit zicand, acum douazeci de ani, pe unul dintre junii eroi ai democratiei, cum se zice, romane, care pe atunci se umfla intr-o noua inflorire, eleganta si importanta. Era un om cu deosebire iritabil tanarul care descoperea cu superioara siguranta infe rioritatea lui Caragiale. Cine stie cum il suparase vreodata scriitorul de comedioare! In adevar, Caragiale avea o deosebita capacitate de a lovi fara sa glumeasca, cand incarnarile diverse ale Dlui X il plictiseau peste masura. Pe cat era uneori de usoara cordialitatea lui meridionala, pe atat de aspru respingea autorul de comedioare pe domnii care-l napadeau cu o intimitate nepoftita. Erau destui Domni X, care umblau sa se impodobeasca afisand nerabdator o prietenie, careia cautau sa-i dea, nelipsit, aer de protectie. Intelegi d-ta: venea frumos pentru un june barbat de stat sa bata pe umar pe Caragiale, in colt la Gambrinus .
Prejudiciul antic asupra artistilor lua, fireste, la noi, forme putin delicate. Un barbat politic, ma rog, isi datoreste elementar sa nu trateze pe literati altfel decat cu superioritate

ptotectoare; si atunci este inevitabil sa-si viseze cu vremea superioritate absoluta fata cu scriitorul; il critica si-l invata cum trebuie sa faca.
Dintr-o banita plina cu margeluse de toate colorile inchipuite, un mester mozaist poate scoate o minunata icoana; un om de rand ca mine, fara mare mestesug, nici idei inalte, numai cu rabdare, asezand margeluse potrivit dupa doua colori poate face pe masa figuri rationale. Si d-ta, Domnule X, oricat de sever, trebuie sa recunosti ca daca intentia mea n-a fost alta decat sa-ti faca pe un camp rosu o cruce alba , intrucat aceasta intentie este la limita indeplinita, precum eu nu am pretentie ca ti-am zugravit o Maica Precista, asa si d-ta, sever, dar drept, sa n-ai pretentie a obtine de la mine decat ce am incercat cinstit sa-ti dau. Tot ma gandesc: oare sa fi asezat eu margelele cum se cuvine dupa umila mea intentie? Nu cumva si eu, om batran, sa fi luat ca un copil usuratic un pumn de margele din banita si, arun candu-le impertinent pe o foaie de hartie, sa-ti zic in bataie de joc: Uite, D-le X..., cum eu, dintr-o aruncatura pe negandite, am nimerit sa-ti fac pe Mihai-Viteazul calare, fiindca te stiu patriot ca si mine!
Toata neintelegerea intre arta lui Caragiale si Domnul X este aici stralucitor simbolizata; adevarat, Domnul X, oriunde si oricand, cere artistului un Mihai-Viteazul oarecare. Domnul X nu-si poate inchipui alta estetica demna de domnia-sa decat estetica formata din asemenea postulate eminent serioase. Mai ales ca Domnul X, al nostru, cel romanesc, este prin excelenta barbat de stat; si prin urmare nu poate uita ca prin comedii nu se intemeiaza state. Si
Domnul X nu poate admite sa fie intrerupt cumva de la aceasta superioara activitate a domniei-sale. A crezut Domnul X, in judecata lui totdeauna grava, ca, in scrierile lui Caragiale, nu se da respectul cuvenit cetatenilor seriosi, nici principiilor inalte, care dau trup si suflet statelor. Asa s-a organizat o opozitie literara, cum s-ar zice, fata de opera acestui autor de farse si comedioare.

Cum era firesc lucru, Domnul X a fluierat teatrul lui Caragiale.
Indata dupa prima reprezentare a farsei D-ale carnavalului,
Maiorescu primise o scrisoare anonima care zicea asa:
Domnule Maiorescu, Te sciam om literat si invatat si cand am vedut ca acea batjocura de piesa D-ale carnavalului a fost citita in cerculu D-tale am credut ca are sa fie ceva si m-am dus s-o vadu cu familia mea. Ei bine, nu me asteptam la atata deceptiune si batjocura. Nu te felicit ca ti-ai dus fata sa vada o asemenea farsa care este de o degradare a teatrului national si care abia se poate juca la targu Mosilor. Acèsta se chiama Noua
Directiune!
Indignarea civica din care porneste acest document o cunoaste istoria literaturii romane din alte diverse izvoare, cu prestigiu mult mai inalt decat simpla anonima; ceea ce ne arata, foarte pretios, cum literatii care denuntau si sfasiau noua directie erau una la suflet cateodata si la stil cu natiunea , asa cum ea ni se arata in pateticul text unde cetateanul anonim mustra cu suprema indignare pe insusi maistrul scolii nenorocite.
Sunt curioase de tot, uneori, surprizele progresului. Farsele lui Molière sunt desigur mai ofensatoare mult pentru morala consacrata, decat ale lui Caragiale; dar Ludovic XIV avea deo sebita slabiciune pentru farsele lui Molière si cerea adeseori sa-i fie jucate la curte.
Severitatea Domnilor X din Bucuresti e inca mai teribila atunci cand se combina, cum zice Caragiale, cu un gust subtire si simtire adanca . Aici e un punct esential, unde estetica lui Ludovic XIV este categoric negata de estetica Domnului X, in anii 1885 si urmatorii, la Bucuresti. Comparat cu Ludovic XIV, Domnul X are, in materie de arta si gust, le point d honneur strasnic de sensibil are un fel de al saselea simt, mai delicat decat toate celelalte: simtul cultural national. Domeniul acestui simt este domeniul pasiunilor celor mai vehemente ale domnului X.
Ca toate pasiunile, chiar cele mai nobile, si pasiunile acestea,

caracteristice Domnului X, il fac pe acest domn sa greseasca. De exemplu, in rezistenta lui darza, national-culturala, fata cu rasul artistului Caragiale. Domnul X nu vede ca e imprudent sa arate atata suparare, si ca se face suspect. Supararea lui permanenta slujeste sa confirme mai tare decat orice ca autorul de farse rade cu buna dreptate. Si apoi supararea Domnului X e atat de nemasurata, incat el nu mai vrea sa cunoasca opera lui Caragiale pana-n capat.
Deoarece sufletul Domnului X e al unei majoritati, el are norocul sa patrunda, in fuga si vremelnic, chiar prin capete bune.
Asa a fost cu putinta ca Gheorghe Panu sa iscaleasca aceste vorbe ciudate: Caragiale, de aproape douazeci de ani, n-a mai scris altceva decat oarecare siluete si tipuri penru Universul .
Printre acele oarecare siluete si tipuri se afla figurile straniu intunecate cum sunt casierul Anghelache, Canuta om sucit si tipurile de cersetori, de un asa curios humor posomorat, in Ultima emisiune; se afla si Hanul lui Manjoala, o poveste care ar fi trebuit, pare ca, sa destepte atentia chiar a celor mai convinsi si zelosi
Domnul X.
De ce, va rog mult, uita, acum ca si intotdeauna, atat de sistematic Domnul X, pe Popa Nita din Podeni si pe Cutitei primarul, uita impresiile de natura din povestea hanului Man joloaiei; de ce uita pe Kir Ianulea, pe Ianuloaia si pe Negoita, pe domnul Stavrache carcimarul din In vreme de razboi si pe frate-sau popa, hotul de cai?
Cum se poate sa nu-si aduca aminte Domnul X de atatea icoane pline cu varf de viata romaneasca adevarata; cum, tocmai
Domnul X, national-culturalul, poate sa uite toate astea si sa ne vorbeasca numai si numai de farsele lui Caragiale?
N-am ce face: Domnul X imi e suspect. El poarta necaz otravit lui Caragiale, din pricina lui Coriolan Draganescu, din pricina domnului Nae Catavencu, a tanarului Rica, a lui Madam Pisco-

pesco... Pe Domnul X il banui ca e grozav de pestrit la mate si tine minte unde l-a ars, fara sa-i pese nici de adevar, nici de arta nici macar de arta romaneasca.